Am simţit nevoia să-mi alătur mărturisirea mea celorlalţi fraţi şi surori, nu pentru vreo minune sau vreo vedenie avută în viaţa mea, că nu am avut parte de aşa ceva, ci pentru că Dumnezeu trebuie mărturisit şi binecuvântat de toată făptura, şi mai ales de cei ce stau în curţile Lui, aşa cum spune Domnul prin gura proorocului David: „Cei ce stați în curțile Domnului, lăudați pe Domnul!”.

Cea mai mare minune petrecută în viaţa mea este aceea de a fi cunoscut această lucrare de salvare a omului. Povestea de iubire dintre Dumnezeu şi mine, căci El m-a iubit mai înainte de a-L cunoaşte şi de a-L iubi eu, începe mai conştient şi mai aprins într-o seară de iarnă, când mama ne-a strâns, pe mine şi pe sora mea, să ne spună ceva măreț. Era vorba despre o fericire a ei, pe care nu o mai putea ascunde de noi, aceea că Dumnezeu vorbeşte în România pe limba poporului român. Şi nu era vorba de câteva fraze sau paragrafe, ci de un întreg râu de cuvânt coborât din cer, din Dumnezeu. Am crezut din primele clipe, fără să-mi pun vreo întrebare ispititoare. Mare mi-a fost uimirea când, citind din această bogăţie de învăţătură mântuitoare, am aflat că Dumnezeu plânge. Plânge în cer împreună cu îngerii şi sfinţii după omul pe care l-a pierdut încă de acum 7500 de ani, şi pe care vrea să-l întoarcă la starea de rai, din care a căzut. De atunci inima mea s-a aprins de un foc dureros şi n-am putut să mai uit vreodată ce am aflat în acea seară.

Cu timpul am început să înţeleg că întoarcerea omului la starea de rai, pe care a pierdut-o prin neascultare de Dumnezeu, se face în chip adevărat şi practic, prin renunţarea la plăcerile şi obiceiurile rele care-l fac pe om să se despartă de Dumnezeu pentru ele. Aceasta cade destul de direct pentru omul de pe pământ obişnuit cu confortul acestei lumi, dar Dumnezeu nu doreşte privarea omului de bucurii şi de fericire, ci, din contra, îi doreşte o fericire durabilă, veşnică alături de El, căci numai lângă El este adevărata fericire.

După o perioadă de aşezare sufletească şi trupească în poveţele şi chiar poruncile date de Dumnezeu prin această coborâre de cuvânt, am aflat de sărbătorile creştineşti organizate în grădinile mănăstirii Noului Ierusalim de la Pucioasa. Aici am văzut împlinirea a ceea ce aflasem în cuvântul lui Dumnezeu, modelul de viaţă edenică în ceea ce priveşte portul, hrana, comportamentul, şi nu în ultimul rând puritatea simţurilor, care este temelia aşezământului şi stării de nou Ierusaalim. M-am găsit fără să-mi dau seama în faţa unei dorinţe aprinse, aceea de a face parte din poporul strâns de Dumnezeu în jurul acestui aşezământ pentru a-L ajuta la împlinirea planului de mântuire al omenirii, de la începutul şi până la sfârşitul făpturii, dorinţă care era contrară cu planurile pe care mi le făcusem pentru o carieră în arhitectură. Însă Dumnezeu ştie mai bine ce-i este omului de folos şi îi îndreaptă simţirea şi paşii acolo unde poate fi cel mai folositor şi pentru el, şi pentru cei din jur, numai să se lase omul moale în mâna Lui, şi prin urmare aceasta s-a împlinit.

În ce priveşte misiunea acestei lucrări cred şi mărturisesc că aceasta este a doua venire a Domnului la sfârşit de timp pentru pregătirea omului întru întâmpinarea cea mare, unirea cerului cu pământul. O durere mare care naște mirare este aceea că în această vorbire a Domnului cu omul se arată nesfârşita smerenie a Lui, prin care El cere ajutor omului pentru împlinirea planurilor cele de la sfârşit de timp, El, Stăpânul cerului şi al pământului. La început omul a fost făcut din pământ şi a fost uşor de lucrat, dar acum, la sfârşit de timp, omul trebuie făcut din om, iar aceasta este cutremurător de greu, datorită învârtoşării omului. Domnul aceasta face: frământă prin cuvânt fiinţa omului pentru a-l aduce la potenţialul dumnezeiesc pe care l-a avut la început, dar pe care nu l-a pierdut, ci l-a acoperit cu nepăsare şi răceală. Adevărul şi scopul acestei lucrări se poate verifica prin cei ce cred şi împlinesc întocmai cerinţele Domnului, căci scris este: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Nimic rău, nimic mai mult, nimic nelalocul lui nu aduce această lucrare, ba, din contra, aduce o completare şi aprofundare a ceea ce au adus Domnul şi sfinţii Săi, dar pe care fiecare dintre noi le-am ignorat sau nu ne-au interesat, sau, mai rău, nu am vrut să le împlinim.

Niciodată în istoria lui Dumnezeu cu oamenii nu s-a întâmplat ca Dumnezeu să-Şi dezvăluie simţirile şi gândurile ca unor prieteni, aşa cum o face acum prin această vorbire. Aceasta ne-ar îndemna să ne deschidem şi noi inimile şi să ne apropiem mai mult de El, răspunzând bunătăţii şi milei Lui cu care ne vorbeşte. Iar faptul că Dumnezeu a ales România ca locaş al tronului slavei Sale, de unde vor lua lumină toate popoarele în vremea aceasta de întuneric, precum a rostit Domnul prin această profeţie, m-a făcut să mă întăresc în credinţa că cele ce au fost rostite se vor împlini întocmai, neţinând seama de starea de acum a ţării, pe care Domnul o tot strigă să se întoarcă cu faţa spre El, că mult s-a depărtat ea de calea pe care au umblat străbunii ei. Acum, când Dumnezeu întinde o mână de ajutor omului prin prezenţa Lui în chip tainic printre noi în cuvânt de povaţă atât de amănunţită pentru viaţa omului, să nu-L lăsăm pe Domnul să aştepte cu mâna întinsă.

Acestea le-am mărturisit eu, robul și fiul lui Dumnezeu, în numele Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Am 28 de ani, sunt Muşat Andrei Marian. Amin.