Dezbateri
Unde sunt serbările sfinților? «Până când, Doamne, până când?»
Motto:
«…și va nimici pe sfinții Celui Preaînalt și își va pune în gând să schimbe sărbătorile și legea…»
Daniel, capitolul 7/ 25
«…Era scris de proorocul Daniel că puterea poporului sfânt va fi sfărâmată, iar oamenii bisericii de azi nici gând nu au să se întoarcă cu fața spre părinți și să-i întoarcă pe părinți cu fața spre ei ca să nu vin să lovesc cu blestem fărădelegea și pe fiii ei. Postul cel dinaintea sfinților apostoli nu mai este, că oamenii s-au încumetat să schimbe vremurile, după cum era proorocit că va fi să fie. O, nu se poate această fărădelege peste biserică. Până când? O, până când, oare? Strig cu glasul sfinților, și sfinții strigă peste pământ prin cuvântul Meu: „Până când? Până când? O, până când, oare?“. Eu am măsurat altfel vremea pentru om. Eu am zis o seară și o dimineață măsura zilei, iar oamenii au dărâmat măsura Mea. O, unde sunt serbările sfinților? Până când această fărădelege?
O, popor român, n-ai mai vrut să fii român adevărat, n-ai mai vrut. Unde sunt zilele tale de serbări cerești pe pământul tău? De ce, tată, te-ai încântat? De ce, tată, ai fost nepăsător? De ce, tată, nu mai ești creștin, creștin adevărat? Au trecut șaptezeci de ani peste tine de când ți-ai stricat credința ta cea din strămoși, și după șaptezeci de ani Eu am așezat la loc serbările cerești pe pământul tău, și te-am vestit, tată, să te întorci cu fața spre strămoșii cei sfinți, care strigă la Mine: „Doamne, până când?“. Vreau să te iert, poporul Meu român, că tu ești poporul Meu la care vin a doua Mea venire. Vreau să fac act de împăcare cu tine pentru acest păcat săvârșit împotriva sfinților Mei și ai tăi, împotriva strămoșilor, tată. Vreau să te iert. Amin. Ia aminte ce-ți spun, că la sărbătorile tale mari, cei mari de peste tine întocmesc când și când act de iertare pentru mulți vinovați care au greșit împotriva legii. Așa și Eu voiesc să fac la sărbătorile Mele, vreau să te iert, poporul Meu român. Ție îți poruncesc cu poruncă cerească: întoarce-te cu fața spre părinți și așează la locul lor praznicele sfinților Mei, că am așezat în mijlocul tău început nou și piatră de aducere–aminte și de împăcare cu cerul, și tu n-ai înțelepciune ca să pricepi vremile Mele și împlinirea lor.
Să fie patru vremi de post, căci așa este din părinți. Amin. Să fii român, poporule român. Să fii român, tată, și să fii creștin, fiule român. Amin. Sulul zilelor căzute din numărătoarea ta stau sul înaintea Mea spre mărturie împotriva ta, că tu ai fost înșelat de neam străin și n-ai fost cu veghe înaintea Mea. Dar vin cuvânt spre tine și zic: întoarce-te și fii popor adevărat înaintea Mea! Nici un popor n-a fost atât de lovit în credința lui, în legea lui cea sfântă, nici unul mai lovit ca tine. O, nu e bine să dormi. Veghează, tată, veghează de acum, ca să nu mai vină tâlharii de suflet și să-ți vândă sufletul tău în vremea nevegherii tale.
A venit vremea să te iert, țară cu Mire și mireasă. …»
Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 noiembrie 1997
Reporter: Știu că sunteți a doua persoană cu studii teologice care, după P.S.Irineu Bistrițeanul, mărturisiți deschis taina Noului Ierusalim de la Pucioasa. Vă rugăm să ne faceți un rezumat al istoriei calendarului nostru românesc străvechi, abandonat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1924.
Daniela Cătană (teolog): Calendarul nostru vechi a fost întocmit de filozoful Sosigene din Alexandria, în anul 44 înainte de Hristos, din porunca împăratului Romei, Iulius Cezar, motiv pentru care se numește calendar iulian. El a stat la temelia calendarului nostru bisericesc, operă a astronomilor alexandrini.
Calendarul iulian rămânea în urmă față de cel astronomic cu o zi și o noapte o dată la trei sute de ani, dar înțelepții alexandrini nu s-au poticnit abandonându-l, ci s-au folosit cu pricepere de erorile lui pentru o concordanță stabilă cu anul lunar, an ce stă la baza Pascaliei noastre vechi (Pascalia e un tabel ce conține data Paștelui pe o durată lungă de ani). Anul lunar s-a dovedit a fi legat în veșnicie de cel iulian, o întârziere a unuia față de celălalt fiind imposibilă, întrucât echinocțiul de primăvară întârzie în mod egal în ambele cronologii. Oricine, analizând o Pascalie din Ceaslovul străbunicii, poate constata cum lunile pline pascale cad precis în toate datele indicate de calendarul iulian, dar nu coincid deloc cu cele ale calendarului catolic. Biserica apuseană a ținut același calendar cu biserica de răsărit până la 1582, când papa Grigore al XIII-lea îl reformează, derutat de întârzierea anului solar față de cel iulian cu zece zile, deplasând zilele echinocțiului cu tot atâtea zile.
Sfinții părinți de la Niceea s-au plecat în fața soluției propuse de învățații alexandrini, statornicind legile de fixare a datei Paștelui, și anume: duminica întâia după lună plină, ce urmează echinocțiului de primăvară.
Reporter: Înțeleg că vechiul nostru calendar bisericesc de până la 1924 a fost același cu cel de la Niceea, pentru care sfinții părinți au stabilit pentru întreaga creștinătate o Pascalie perpetuă.
D.C: Da, într-adevăr, e același calendar bisericesc, având la bază severe canoane apostolice; e același calendar pe care s-a copt minunat o istorie românească de jertfe și de biruințe, cârmuită de sfinți voievozi și vlădici. Acestora nu le-a trecut niciodată prin minte să „corecteze“ sărbătorile creștinătății ortodoxe nici măcar cu o secundă, darămite cu treisprezece zile, cum au făcut-o antihriștii secolului XX, după savante minciuni astronomice. Și chiar când diferența era de zece zile, pe vremea când papa Grigore al XIII-lea își revizuia calendarul, nici un patriarh răsăritean nu a fost ispitit s-o facă, aceasta cu atât mai mult cu cât atunci toți erau mistuiți de un zel puternic apostolic în a aduna în mari tratate de mărturisire ortodoxă adevărurile de credință ce se deosebeau în mod irevocabil de învățătura papistașă (catolică). Dar a trebuit ca în anul 1924 să se împlinească Scripturile proorocului Daniel: «oamenii s-au încumetat să schimbe și vremile» (Daniel, 7/25).
Reporter: Ce l-a determinat pe Mitropolitul primat de atunci, Miron Cristea, să încalce aceste restricții canonice și să impună un alt calendar bisericesc?
D.C.: La începutul secolului XX, și mai cu seamă în anii ’20, în Grecia și la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au apărut puternice curente seculariste, printre care și intenția de introducere samavolnică a calendarului gregorian (catolic). Acesta răspundea bine nevoilor moderne: afaceri, schimburi de capital și alte activități laice, dar din punct de vedere liturgic era inutil și chiar dăunător, întrucât era imposibil de a reconcilia calendarul gregorian cu Pascalia noastră ortodoxă. În urma unui congres „pan-ortodox“, întrunit în 1923 la Constantinopol, patriarhul de atunci, Meletie, propune acceptarea calendarului iulian „revizuit“, ce coincidea cu cel catolic pe o durată de până la anul 2800 și «permitea să fie celebrate toate sărbătorile odată cu cei de alte confesiuni».
Abandonarea Pascaliei iuliene plasa acest congres sub osânda canonică cea mai dură: «toți cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului și marelui Sinod adunat la Niceea pentru sfânta sărbătoare mântuitoare a Paștilor, să fie neîmpărtășiți și lepădați de biserică de vor stărui împotrivindu-se mai sever celor bine dogmatisite» (Pidalion).
Primul care a sărit conștiincios să aplice aceste sfaturi propuse, dar nu impuse patriarhilor răsăriteni, a fost Miron Cristea. În cartea pastorală trimisă bisericilor în 1924, el sublinia nevoia „îndreptării“ calendarului bisericesc din pricina erorii de treisprezece zile față de cel astronomic: «Și dacă această greșeală am lăsa-o neîndreptățită multe, multe veacuri, atunci întârzierea ar putea ajunge de o sută treizeci de zile».
Iată cum toate neliniștile care i-au lăsat în pace timp de două veacuri pe atâția patriarhi răsăriteni ajung să se îngrămădească deodată pe capul acestui vlădică de tristă amintire, ce-și ia hotărârea să-și decapiteze biserica de sfintele sărbători îndătinate: «…Vlădicii și fruntașii bisericii noastre românești s-au pus în înțelegere cu vlădicii tuturor bisericilor ortodoxe, așa încât… Patriarhia de Constantinopol, apoi Biserica din Grecia, au făcut și introdus în biserica lor îndreptarea încă în 10 martie, sârbii fac îndreptarea în octombrie (dar sârbii, din fericire, nu și-au mai modificat calendarul, n.a.), iar bulgarii vor face ca noi (da, dar abia în 1968!, n.a.)».
Astfel se rostogoleau demonstrativ minciunile pe capetele bieților păstoriți. De fapt, nici Patriarhia Rusă, nici cea a Ierusalimului și nici Muntele de atunci al ortodoxiei, Athosul, nu și-au schimbat calendarul, păstrând sărbătorile pe stilul vechi.
Deci, locurile consacrate ca cele mai sfinte focare de pelerinaj din toată creștinătatea răsăriteană și-au păzit tezaurul de sărbători cerești tot pe vechiul calendar, fără cârtirea celorlalți nefericiți patriarhi, subliniindu-se schisma cea mai adâncă din biserica dreptmăritoare.
E cutremurător să constați cum acest mitropolit lacom de diploma patriarhală pe care avea s-o primească meritoriu în următorul an de la scaunul din Constantinopol, de unde i s-a și tras sminteala, trece ca un lepădat pe sfintele osteneli și ofrande cultuale de secole ale domnitorilor români. E cunoscută dărnicia acestora, închinând din toată lipsa și tot prisosul lor altarelor de la Ierusalim și Athos, ocrotind crezul bazileilor creștini: „totul pentru Hristos“.
Și pentru ca „râsu-plânsu“ să fie întreg, cităm ultimul argument „forte“ din amintita carte pastorală: «De acum, cu această îndreptare, noi numai la patruzeci de mii de ani trebuie să mai sărim o zi ca să rămânem îndatorați de anul natural». Cu alte cuvinte, ceea ce n-au reușit să prevadă sfinții părinți de la Niceea acum 1600 de ani sărbătoriți în Duminica a șaptea după Paști, au „salvat“ la sfârșitul lumii un sobor de antihriști, pentru patruzeci de mii de ani de neant.
Iar râsul s-a prefăcut în plâns.
E de prisos orice comentariu…
a consemnat Irina Tone
Articol preluat din ziarul „Realitatea Dâmbovițeană“, 10 iunie 1998
Reporter: Să reluăm firul subiectului nostru privind reforma calendarului abandonat în 1924 de către B.O.R. Credeți că această temă (stil nou/stil vechi) mai poate fi azi o noțiune vitală?
D.C.: Da. Așa cum arată azi lumea românească, grav avariată de invazia modelelor anti-creștinești, e greu de crezut că tema calendarului bisericesc ar mai putea interesa pe cineva, dincolo de un nivel pur informațional sau cultural, cu atât mai mult cu cât B.O.R. nici gând nu are «să se întoarcă cu fața spre părinți și să-i întoarcă pe părinți cu fața spre ei» (Maleahi, 3/23-24).
Ori, trebuie să se înțeleagă că de mai bine de șaptezeci de ani neamul acesta nu mai are sărbători (Crăciun, Bobotează, Bunăvestire… etc.) decât pe hârtie; adică aceste sărbători sunt decalate cu treisprezece zile față de realitatea cosmică, cerească. Ce dureros și anormal ar fi să sărbătorim o ființă iubită cu două săptămâni înainte, în absența ei, iar când ea ar veni anunțându-și adevărata zi de naștere, să n-o luăm în seamă, motivând că avem altceva de făcut sau chiar de sărbătorit pe altcineva.
După acest secol pustiitor, românii trebuie din nou re-alfabetizați în rânduiala creștinească, în sensul propriu al termenului, începând de la semnul crucii, timpul sărbătorii, vremea postului, spovedanie, cuminecare și, până la ultima literă, nemurirea sau nestricăciunea în trup și în duh.
Dar iată că bunul Învățător n-a întârziat să vină înaintea acestui popor cu toată învățătura Sa (nu numai cu alfabetul), redându-i, lecție cu lecție, conștiința măririi de odinioară și pregătindu-l pentru o strălucire de șapte ori mai mare pentru cei care cu asalt vor să treacă prin poarta românească în împărăția veșnică a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte.
Revenind la problema calendarului, chiar dacă Instituția Bisericească acoperă această traumă printr-o grămadă de anateme și opreliști anti-canonice, totuși Glasul lui Dumnezeu de deasupra Noului Ierusalim dezgroapă tot adevărul, ni-l restituie mângâietor spre tămăduirea acestei țări atât de iubită și frumos glorificată acolo, la Pucioasa: «Că biserica de pe pământ care poartă numele Meu, ortodoxia căreia i-am zis Eu două mii de ani mireasa Mea, s-a lepădat de Dumnezeu…. Că n-a fost de două mii de ani o mai mare schismă peste biserica Mea ca aceea care a fost acum șaptezeci de ani, când s-a împlinit Scriptura aceea care spune : „se vor încumeta să schimbe și vremurile“».
Astfel, Cuvântul divin judecă această pagină de istorie nefastă prin atributele cele mai grave, schisma cea mai mare sau lepădarea de ortodoxia din părinți. În favoarea acestui adevăr, vă citez opiniile unui teolog contemporan francez, părintele Patric Ranson, membru al Fraternității Ortodoxe „Sf. Grigorie Palama“ din Paris: «Nu e posibil să separăm astăzi problema calendarului de cea a ecumenismului. A fost schimbat numai pentru a ușura apropierea de heterodocși (cei de alte confesiuni), nicidecum pentru motive astronomice, nici pentru motive de comoditate. Nimic nu ne interzice să avem un calendar civil pentru necesitățile vieții cotidiene. Așa cum Constantinopolul a fost cucerit în secolul XV printr-o poartă mică, lăsată deschisă în zidul cetății, putem spune azi că tocmai calendarul a fost mica poartă care a permis puterilor oculte să pună mâna pe patriarhia Constantinopolului. Se știe azi cu certitudine că Meletios Metaxakis, care a hotărât schimbarea, și patriahul Athenagora, care a impus aceasta, aparțineau acelor puteri oculte». Deci scopul subteran era ca Biserica Ortodoxă să fie pusă la masa celorlalte confesiuni doar ca o ramură printre multe altele, după așa numita teorie protestantă a ramurilor: «Biserica lui Hristos nu există nicăieri; ortodoxia nu este decât o ramură a acesteia, printre multe altele».
Iată cum, prin adoptarea stilului nou, atâtea patriarhii răsăritene și-au vândut dreptul de „întâi născut“ pentru o „fiertură ecumenică“, făcând inutil tot angajamentul din Synodikon-ul ortodoxiei: «Cum au văzut Profeții, cum au predicat Apostolii, cum au dogmatizat Părinții, cum a primit Biserica, tot astfel credem noi și învățăm pe alții».
Când la altarul ortodox de la Betleem freamătă bucuria Ajunului de Crăciun, în țară totul amuțește, sufletele, sătule de mâncare, de băutură, de colinde, știu că e Boboteaza. Astfel se scurg neputincios zilele, și sfinții nu mai au loc pe acest sfânt pământ!
Dar pentru mai-marii acelui timp, răspunzători de această lepădare, Cuvântul transmis de Dumnezeu la Pucioasa le rostește o judecată la care vor răspunde pentru atâta omenire pe care au dus-o la întuneric.
Reporter: Totuși, data Paștelui e aceeași pentru întregul Răsărit. Este posibil, oare, un compromis între această dată și restul sărbătorilor cu dată fixă, după calendarul gregorian, așa cum îl face calendarul pe stil nou al B.O.R.?
D.C.: În ideea de a se salva unitatea ortodoxiei, s-a hotărât ca măcar data Paștelui cu toată perioada Penticostarului să fie comună tuturor patriarhiilor răsăritene. Le-a fost peste putință să strivească și ziua Învierii Domnului, cu atât mai mult cu cât se știe că ea se manifestă suprafiresc la Ierusalim în sâmbăta Paștelui ortodox, prin pogorârea minunată a Sfintei Lumini, însemnându-se de sus, din cer, adevărata sărbătoare, implicit adevăratul stil (stilul vechi), adevărata credință, cea dreptmăritoare. (Această minune nu are loc și la data Paștelui catolic!)
Pe de altă parte, acest compromis pe care-l face calendarul reformat, de a împăca Pascalia veche cu calendarul catolic, a condus la două consecințe inadmisibile în viața Bisericii, anume: ruperea ciclului liturgic de sărbători în sărbătorile Paștelui și sărbători cu dată fixă, ținute după moda apuseană de către partea schismatică a Bisericii de Răsărit. A doua consecință aberantă, vom vedea, mutilează pur și simplu rânduiala postului sfinților apostoli Petru și Pavel, întrucât atunci când Paștele cade între 20 și 25 aprilie (stil vechi), postul sfinților apostoli este desființat. Această strâmbătate o demască și Cuvântul lui Dumnezeu: «că iată, postul sfinților apostoli pe stilul cel nou e de trei, patru zile, iar pe stilul românesc e de două, trei săptămâni». Dar dacă toate aceste scrupule teologice sună „în gol“ într-o biserică ruinată de un timp al apostaziei, timp al lepădării de credință, ce mai poți aștepta de la o turmă risipită și sfâșiată de lupi?
În celebra sa carte „Datinile și credințele românilor“, Elena Voronca culegea de la țăranii de acum o sută de ani înțelepciunea lor, și toți știau că sfârșitul lumii va fi în anul 2000, precizând în plus că unul din cei patru stâlpi ai Bisericii (posturile ortodoxe) va fi atunci dărâmat!… Iată vremea!!!
Reporter: Cum au primit credincioșii vremii stilul nou?
D.C.: Mutarea sărbătorilor bisericești a adus multă vrajbă și dezbinare în primul rînd în interiorul Bisericii. În Grecia, spre exemplu, o mulțime de creștini au refuzat noul calendar. Statul i-a persecutat cu o mare violență, ca de altfel și Biserica oficială, care le-a luat lăcașurile de cult și a cerut arestarea preoților vechi-calendariști. Atunci a avut loc o mare minune la sărbătoarea Crucii, pe care acești creștini voiau să o serbeze la data tradițională, ceea ce le-a fost interzis. În 1925, în ajunul Înălțării preacinstitei și de viață dătătoarei Cruci a Mântuitorului, s-a slujit privegherea la biserica „Sf. Ioan Teologul“, situată lângă Atena. La ora 9.00 seara, în biserică și în jurul ei se aflau peste două mii de credincioși, pentru că rămăseseră prea puține biserici adevărate, deschise de către autorități. La ora 23.30, pe cer, deasupra bisericii, a început să se contureze o cruce luminoasă strălucind puternic. «Lumina care emana de la cruce nu numai că a iluminat biserica, ci în razele ei stelele de pe cerul fără nori au pălit, iar curtea bisericii s-a umplut de o lumină palpabilă. Crucea avea forma unei cruci bizantine, cu bara de jos înclinată. După un timp crucea a început să se înalțe încet pe verticală, ca și atunci când preotul înalță crucea la ceremonia Înălțării Crucii în biserică. După ce s-a înălțat drept în sus, crucea a dispărut treptat. Soldații veniți să-i aresteze pe creștini se opriră înmărmuriți și unii din ei, văzând minunea, s-au călugărit…» (Relatare a martorilor oculari).
La noi în țară, începând din 1924 până în 1989, autoritățile civile și Biserica i-au prigonit în repetate rânduri pe credincioși. Poliția sosea de obicei în timpul slujbelor cu intenția de a-l aresta pe preot și în acest timp urmau numeroase ciocniri soldate cu morți și răniți, întrucât creștinii căutau să-și apere păstorii. Către 1940 autoritățile distruseseră toate bisericile de stil vechi. Prin anii ’50 au fost restabilite aproape toate bisericile dărâmate. Cea mai importantă a fost mănăstirea Slătioara, care slujește în prezent ca centru duhovnicesc și administrativ al Bisericii de stil vechi. În 1955 un episcop al Bisericii oficiale, pensionat, fostul secretar al Sinodului, Galaction Cordun, după o confesiune publică s-a întors la calendarul Părinților. Dorind să-și reglementeze situația, au fost alipiți în 1979 la Sinodul calendariștilor din Grecia, condus pe atunci de mitropolitul Kallistos.
Episcopul Galaction s-a îngrijit de hirotonirea unui șir de preoți și de sfințirea ca episcopi a următorilor preoți: Evloghie, Meftodie, și Glicherie. Episcopul Evloghie Oța a recunoscut-o pe fecioara Virginia de la Pucioasa ca fiind purtătoarea unei mari misiuni, prin care Domnul avea să-ªi anunțe și să-Și pregătească slava venirii Lui pe pământ.
Reporter: Care este azi poziția oficială a B.O.R. față de românii care continuă să-și țină sărbătorile pe vechiul calendar?
D.C.: Sunt etichetați ca stiliști sau anti-calendariști sau, și mai grav, incriminați ca mișcare schismatică și chiar eretică. Dar, mai degrabă, acestea sunt maniere torționare, moștenite din vremurile roșii, decât dreaptă aplecare spre adevăr. Căci, citându-l pe părintele Patric Ranson: «nu e posibil să dăm o valoare relativă credinței. Credința noastră nu se discută; ea se mărturisește. Ea nu e proprietatea noastră; ea a fost revelată și este absolută». La fel am spune azi: legea noastră românească nu se cârtește, ci se trăiește și se mărturisește prin sfințenie.
Dar ce să mai spunem de duhovnicii și teologii noștri cei mai căutați, care și acum, în vremea întunericului de afară, „strecoară țânțarul și înghit cămila“, susținând cu sminteală că nu Biserica face calendarul, ci acesta e alcătuit de specialiștii astronomi?! N-au priceput nimic din doctorate despre sensul eshatologic al timpului, cum că Universul are tot timpul prefigurat în el, de la Facere: «și a fost seară și a fost dimineață , ziua întîi… și a fost seară și a fost dimineață, ziua a doua…». Iată măsura facerii! Iar acesta e timp sfințit, liturgic, un timp al mântuirii, al plinătății totale, din care nu se poate scoate nimic, nici o fărâmă de secundă!… Se poate însă scoate «partea lor din pomul vieții și din cetatea sfântă, despre care se scrie în Cartea aceasta» (Apocalipsa, 22/19) dacă nu vor îndrepta calendarul așa cum l-au moștenit!!!
Dar iată că Domnul după șaptezeci de ani reașează răspicat sărbătorile de altădată, în hrisovul Mănăstirii Noul Ierusalim, prin arhiereul Său: «să respecte legea canonică, bisericească, în stilul românesc și ortodox străvechi».
Reporter: Cum au primit țăranii, creștinii vremii, această reformă?
D.C.: Pentru ca cititorii să înțeleagă că nu s-a umblat doar aritmetic la un șir de cifre din care s-au scăzut treisprezece zile, ci la o rânduială cosmică, voi reda câteva citate din înțelepciunea minunată a creștinului din acea vreme, deoarece reacțiile cele mai dârze și dramatice au venit din lumea satului românesc. Pentru că, ceea ce învățații vremii au refuzat să apere, îmbătați de noile curente apusene, au făcut-o în schimb țăranii, cu paharele de untdelemn goale, ca adevărați mărturisitori temători de Dumnezeu.
Iată, spre exemplu, ce consemna etnologul Ernest Bernea în eseul său „Timpul la țăranul român“ (1941): «Acolo unde țăranul a refuzat să mai intre în biserică, acolo unde preotul a fost bătut, acolo unde legături de rudenie s-au rupt, acolo unde întreaga viață spirituală a satului s-a spart, nu mai poate fi vorba de un fapt divers și nici măcar de unul politic, oricât de puternic ar fi. Dacă în urma reformei calendarului a apărut stilismul ca o nouă sectă, dacă oamenii și-au lăsat bărbi și au început o altă viață în afara comunității spirituale a Bisericii neamului, se înțelege că s-a petrecut un lucru de mare adâncime, că frământările au fost dureroase și sufletești».
Cităm din răspunsurile lor, din același eseu: «De acum oamenii s-au stricat. De când cu stilul nou, și Dumnezeu S-a întors cu dosul și nu mai dă ploaie… Înainte grâul era tot un schic».*
«Nu mă dau, măcar să mă ucidă. Să ieie cuțâtul să mă taie, dar pi nou nu mă dau. Pi ce am apucat, pi aia țân; țân legea creștinească.»
Unii deosebeau calendarul civil de cel tradițional: «lasă călindarul să meargă așa, dar zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Hristos».
Iată că ceea ce teologii consideră a fi atitudine retrogradă, era în fapt cumințenie de duh și o adâncă înțelegere: «eu în Sfânta Cruce cred, în Evanghelie cred, da în stea, nu. Cum să credem noi în legea diavolească (stilul nou – n.a.) și nu într-a lui Hristos?».
Țăranul creștin a priceput totul, ca un sfânt! A priceput că «la început a fost înțelepciunea și apoi s-a făcut lumina, și după ce a făcut Domnul cerul și pământul, s-a făcut, în ziua a patra, soarele și luna, luminătorii zilei și ai nopții» (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 27 mai/9 iunie 1994).
Ținerea sărbătorilor pe stil nou a fost prevestită de mulți ca aducătoare de boli, de secetă și de lipsuri, fapt adeverit de cei șaptezeci de ani de când am fost pârjoliți într-una, așa încât azi ne prezentăm atât de traumatizați spiritual, cum n-am fost niciodată de când ființăm ca neam și «de șaptezeci de ani și mai bine, se mănâncă român pe român, se omoară frate pe frate și sunt răi până și săracii» (Extras din Cartea Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 noiembrie 1997).
Iată alte argumente grăitoare, de mare adâncime: «poți dumneata schimba calendarul cât vrei, dar zilele rămân tot acolo…», sau, cum ar spune sfântul Maxim Mărturisitorul: «Dumnezeu are timpul în El» (nu în buzunarele astronomilor).
«Stilul vechi e ăl bun; pomii tot pi vechi înfrunzăsc și înflorăsc, și pi nou nu vre; cucu cântă pi vechi, da pi nou nu s-aude. Și cucu aiesta n-o învățat la școală, și, vezi, el înțelege; se vede că-i dă înțelegere Dumnezeu… Dar noi îl ținem și pi nou; ce să-i faci? Vrai, nu vrai, înhamă și hai!»
«Când vine o sărbătoare, Dumnezeu îi face semne omului; numai cine n-are credință nu le vede, omul păcătos». Sau «fără calendar ce ne-am face? Calendarul ne rostuiește lucrul și viața.»
Iar concluzia pe care o trage etnologul este aceea că reforma a prăpădit întreaga viață spirituală a satului, producând rupturi și drame fără putință de reparat.
Rostiri frumoase și simple așa cum este adevărul, însă teologii de atunci și de azi le-au răstălmăcit înhămând un neam întreg la acest car apocaliptic ce duce cu el lepădarea de credință și urâciunea pustiirii.
«Vrai, nu vrai, înhamă și hai!…»
Pământul plămădit cu sânge și cu sudoare de martiri
azi se cutremură și plânge împresurat de zbiri.
Azi Sfinții iubitori de Țară se roagă jalnic lui Hristos
Să izbăvească de ocară pe neamul nostru credincios.
Părinților cu suflet mare, păstorilor duhovnicești,
Mai arătați-vă o dată la scaunele vlădicești!
Sfântul Ioan Iacob Românul
Notă:
*Pe vremuri, grâul înfrățea de jos mai multe spice, iar acum are un singur spic (schic!) în vârf. (n.a.)
a consemnat Irina Tone
Articol preluat din ziarul„Realitatea Dâmbovițeană“, 6 iulie 1998