O istorie ca o poveste, Istoria Bisericii Noul Ierusalim

Este îndrăzneț să vorbești despre Biserica Noul Ierusalim, și mai ales despre o istorie a ei așa cum fac mulți oameni, denumindu-și locașurile sau manifestările lor cu numele de „Noul Ierusalim“. Aceștia uită sau nu știu că Biserica Noul Ierusalim nu s-a întocmit și nu se întocmește din voia omului pe pământ, căci ea a fost dintru început la Dumnezeu și Însuși Dumnezeu sălășluiește întru ea. «Și m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare și înalt, și mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborându-se din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 21/10-11), așa cum se cântă și în axionul de la Paști: „Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!“ .

Biserica Noul Ierusalim se identifică cu Ierusalimul cel ceresc, adică cel nou, nu cu Ierusalimul localizat ca oraș pe pământ, nici cu bisericile creștine de după Hristos, biserici care îngăduie păcatul ca scuză pentru neputința omului căzut. Ele sunt doar o umbră palidă a cetății celei sfinte și cerești Noul Ierusalim.

Este îndrăzneț și pentru noi să vorbim despre istoria Bisericii Noul Ierusalim, dar precum sfânta Scriptură a fost scrisă de prooroci, Evanghelia de apostoli, aceștia vorbind despre istoria lui Dumnezeu de la început și în toată vremea cu oamenii, așa și noi mărturisim istoria lui Dumnezeu petrecută în vremea noastră.

Da. Este adevărat. Urechile noastre au auzit și ochii noștri au văzut, precum au auzit proorocii, precum au văzut apostolii. Suntem martorii celor întâmplate în Ierusalimul cel din români, martori care am primit și am păstrat «mărturia lui Iisus», «căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei» (Apocalipsa, 19/10).

«La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul.

Toate prin El s-au făcut; și fără El, nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.

Cuvântul era lumina cea adevărată, care, venind în lume, luminează pe tot omul.

Si celor câti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.

Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi.

Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har.»

(Ev. Ioan, 1/1,3,9,12,14,16)

Nu mărturisim o întâmplare, o arătare minunată, o descoperire, minuni sau vindecări, cum auzim că se întâmplă prin unele locuri, ci mărturisim minunea cea mai mare a tuturor veacurilor, slava Cuvântului întrupat, Care a fost dintru început la Tatăl: Cuvântul lui Dumnezeu cu omul, precum la început în rai.

A fost odată, nu demult, că dacă nu ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost, că erau vremuri grele peste ceea ce mai rămăsese din biserica creștină a românilor. Schimbarea din 1924 a calendarului sfinților o văduvise pe ea de sărbătorile și praznicele sfinților așa cum se serbează ele în cer și așa cum serbau strămoșii.

Era acum anul 1955. Icoanele erau date jos de pe pereții instituțiilor, religia era scoasă din materiile de învățământ, iar preoții evlavioși și creștinii care iubeau sfințenia și faptele ei erau deportați, închiși și condamnați la muncă silnică sau chiar omorâți. Arhiereii și preoții care voiau să-și păstreze rangurile trebuiau să accepte compromisul, colaborarea cu securitatea comunistă, făcându-se antihriști și vânzători ai creștinilor evlavioși. Cele mai multe mănăstiri au fost închise, iar călugării și călugărițele, unii au fost trimiși la casele lor, alții împinși să se căsătorească, iar alții au fost arestați.

Erau vremuri tulburi și tot mai tulburi, cum nu au mai fost de mult, încât nu mai puteai să-ți faci semnul crucii fără teama de a nu fi văzut, mai ales în închisori. Am putea spune că era un nou război pentru credință, dar când nu a fost? A fost în toate vremurile, căci prigonitorii își schimbă mereu înfățișarea, dar nu și năravurile.

Era din nou sabia scoasă de om împotriva lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu vrea moartea omului, dar omul vrea moartea lui Dumnezeu.

Și era în vremea aceea că strigau și morții din morminte. A strigat din mormânt sfântul Calinic de la Cernica să fie scos afară și să se adeverească sfânt cu putere și lucrare multă peste țara românilor, țară care urma să primească cea mai mare alegere și cel mai mare dar, și să fie ea scaun de odihnă Cuvântului lui Dumnezeu, popor mireasă, și loc de coborâre a slavei Bisericii Noul Ierusalim, la plinirea vremii.

«Veselește-te, cea stearpă, care nu nășteai! Dã glas și strigă, tu care nu te-ai zvârcolit în dureri de naștere, căci mai mulți sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat» (Isaia, 54/1) sau «Cine a auzit sau cine a văzut unele ca acestea? Oare, o țară se naște într-o singură zi și un popor dintr-o dată? Abia au apucat-o durerile nașterii, și fiica Sionului a născut fii» (Isaia, 66/8).

Si a ales Domnul Dumnezeu sălaș, o fecioară cu numele Virginia, ceea ce se tălmăcește fecioara. Și a fost fecioara sortită, după cum se poate vedea din viața ei, încă de la nașterea ei, să-I fie Domnului vas ales și trâmbiță dumnezeiască prin care a suflat Însuși Domnul Dumnezeu Cuvântul.

Era primăvara anului 1955. Trecuse postul de patruzeci de zile, pe care Virginia îl postise doar cu agheasmă și cu anafură.

De Paști, la miezul nopții, când clopotele sunau Învierea, au coborât din cer lângă patul ei sfinții trei ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan, îmbrăcați în haine albe de arhierei, și toți trei atingându-și crucile de creștetul ei, i-au dat ungere cerească de prooroc, după rânduiala lui Melchisedec, iar ea s-a ridicat și a primit de la ei sfânta Împărtășanie, și a început Domnul Dumnezeu apoi să grăiască prin glasul ei, căci «vrednic este Mielul să ia cartea și să deschidă pecețile ei» (Apocalipsa, 5/9), fiindcă «nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea» (Apocalipsa, 5/3). 

Și așa a grăit Domnul: «Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor și să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu, și am venit să vorbesc pe pământ, să-Mi pregătesc calea celei de-a doua arătări, așa cum este scris în cartea Mea. Nu acest trup sunt Eu. Aceasta este o trâmbiță din care Eu trâmbițez în vremea aceasta ca să vestesc peste voi toate câte vor fi în zilele ce vin» (17/30 aprilie 1955).

Și a folosit Domnul pentru binecuvântare arhierei slujitori în Ierusalimul cel ceresc, îmbrăcați în veșminte albe, fiindcă sunt vrednici și nu și-au mânjit de fărădelege veșmintele lor (v. Apocalipsa, 3/4). Veșmântul alb e veșmântul patriarhal, curat, așa cum îl îmbracă și patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, numai ei între patriarhii lumii, căci și aceasta este o taină a pământului ales, a neamului român.

An însemnat a fost anul 1955, căci a marcat și jumătatea săptămânii cea prezisă de proorocul Daniel: «Și El va încheia un legământ cu mulți într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa și prinosul, și în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii» (Daniel, 9/27), săptămână a legământului încheiat prin români, care înseamnă ºaptezeci de ani (1921-1991), săptămână dumnezeiască, în care răsună cele ºapte trâmbițe apocaliptice, trâmbițe prin care a suflat Domnul Dumnezeu, începând cu întâia trâmbiță, preotul Iosif Trifa, părintele Oastei Domnului, apoi Petrache Lupu de la Maglavit, preotul Arsenie Boca, preotul Ioan de la Vladimirești, maica Veronica de la Vladimirești, Virginia, trâmbița a șasea, și până la pogorârea din cer, de la Dumnezeu, a cetății celei sfinte, Noul Ierusalim, când a trâmbițat al șaptelea înger, Iisus Hristos Cuvântul.

Și a fost anul 1955 început de împărăție a lui Dumnezeu-Cuvântul, căci «numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu» «și pe haina Lui și pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraților și Domnul domnilor» (Apocalipsa, 19/13,16).

Atunci, în templu, adică în biserica creștină ortodoxă a rămas urâciunea pustiirii, căci harul a trecut la cei ce au îmbrățișat Cuvântul. Când Domnul Dumnezeu închide o ușă, deschide alta, și a însemnat această schimbare cutremur mare, după cum au grăit Scripturile: «„Încă o dată voi clătina nu numai pământul, ci și cerul“. Iar prin aceea că zice „încă o dată“, arată schimbarea celor clătinate, ca a unor lucruri făcute ca să rămână cele neclintite. De aceea, fiindcă primim o împărăție neclintită, să fim mulțumitori, și așa să-I aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie și cu sfială, căci „Dumnezeul nostru este și foc mistuitor“» (Evrei, 12/26-29).

Și astfel a început vestirea nunții Fiului de Împãrat, Mirele ceresc cu mireasa cea aleasă din români, și «fericiți cei chemați la cina nunții Mielului» (Apocalipsa, 19/9).

Cel ce are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: «Iată că Eu fac un lucru nou; el dă muguri; nu-l vedeți voi, oare? Croi-voi în deșert o cale, în loc uscat, izvoare de apă» (Isaia, 43/19).

Și a grăit Domnul Iisus Hristos prin Verginica.

Și izvorul Cuvântului lui Dumnezeu a tot curs, până s-a făcut râu de cuvânt.

Vestea s-a răspândit grabnic prin împrejurimi, și erau mulți cei care veneau să bea din apa vieții.

Și celor care primeau Cuvântul cu credință, Dumnezeu le dădea putere să se facă ucenici și fii ai Săi, născuți de sus, din Cuvântul Său.

Și a împărțit Domnul daruri ucenicilor. Și era duhul proorociei împărțit, și erau prooroci, cu toții cinci la număr, care întăreau credința în Cuvânt.

Dar nu putem vorbi încă despre o biserică cu toate mădularele lui Hristos, precum erau harismele în biserica creștină de la început, fiindcă nu venise Paștele cel nou, preoția cea nouă, cu ungere după rânduiala lui Melchisedec, căci între cei care se apropiau de trâmbiță și de ucenici, erau și vânzători și trădători, nori purtați de vânt, care nu aveau Duhul și care răzvrăteau la necredință pe cei slabi. Și unii s-au făcut antihriști, slujitori „fiarei“ și „balaurului“, care s-au ridicat din biserică (v. Apocalipsa, 13/4), cãci balaurul a început să prigonească femeia și pe cei din seminția ei, și a pândit balaurul gura izvorului vieții și pe cei ce veneau spre izvor: «Și alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne și, pe capetele lui, șapte cununi împărătești… Și balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va naște» (Apocalipsa,12/3,4).

Iar Domnul a împlinit cuvântul cel din Scripturi: «Voi strânge laolaltă această mărturie și voi sigila această învățătură pentru ucenicii Mei» (Isaia, 8/16).

Creștinii-ucenici stăruiau în post și rugăciune și erau în toată vremea întâii în biserică, mulțumind și lăudând pe Domnul Cel ce le dăduse un așa mare dar, să sufere împreună cu El. Și Îl urmau pe Miel oriunde mergea El, căci erau trimiși prin cetăți. Și numărul ucenicilor creștea, iar Domnul îi apăra de prigonitori prin semne și minuni.

Și Și-a scris Domnul Dumnezeu cartea Sa cu poporul creștin cel ce a crezut în venirea Sa.

Și s-a împlinit Evanghelia care spune: «Când va veni Fiul Omului, va mai găsi, oare, credință pe pământ?» (Ev. Luca, 18/8).

Și ucenicii ascundeau cartea Domnului, căci prigonitorii confiscau scrierile cuvintelor.

«Și șarpele a aruncat din gura lui după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Și pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul și-a deschis gura sa și a înghițit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură» (Apocalipsa, 12/15-16).

Și, cum spunem creștinește, Virginia a adormit în anul 1980. «Și femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme și vremuri și jumătate de vreme, departe de fața șarpelui», «unde are loc gătit de Dumnezeu» (Apocalipsa, 12/14,6).

Parte din suferințele Virginiei și din celelalte fapte ale trâmbițării Domnului prin ea, sunt relatate în capitolul „Sfânta Virginia“, la „mărturiile creștinilor“, și la „viața ei“.

Și a fost sfânta Virginia piatră de temelie pentru biserica mireasă din români.

«Și balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii și a pornit să facă război cu ceilalți din seminția ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus» (Apocalipsa, 12/17), căci a continuat Duhul Domnului să grăiască «prin rămurele», (Maria, sora sfintei Virginia), așa cum a promis prin glasul Virginiei  înainte să treacă ea spre cer:  «Copilaºii Mei, vorbesc prin gura acestei fiinþe. Fiþi treji și nu-L judecați pe Dumnezeu, căci cine judecă, judecat va fi, și dacă nu va mai fi această ființă, Dumnezeu va grăi prin rămurică de copac, va grăi prin piatră, dar nu uita că pământul se vindecă prin suferință. Dumnezeu a făcut această lucrare să fie veșnic lângă tine, că mulți creștini zic: „Dacă Dumnezeu lucrează de atâția ani de zile prin această ființă, de ce mai are suferință?“». (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 16/29 august 1979); «Fiți cuminți, căci Eu voi fi cu voi până la sfârșit prin lume.» (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 iulie 1965)

Și a fost vreme de «strâmtorare mare cum n-a fost de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi» (Ev. Matei, 24/21), căci era strâmtorare pentru tot poporul Cuvântului Domnului.

Și cuvintele erau culese de ucenici și îngropate sub pământ. Și erau ascunse până și cărțile de rugăciune, de teama perchezitorilor.

Dar cuvântul Domnului curgea, curgea…

Și între cei ce au crezut în ascuns în vremea aceasta, s-a numărat și monahul Irineu, cel care va ajunge mai apoi arhiereul Irineu, martorul cel credincios din Biserica Ortodoxă Română; și puțin mai târziu, artiștii plastici Victoria și Marian Zidaru, care s-au alăturat creștinilor ucenici și care, la vremea potrivită, au slujit vestirii celei mari.

Și în luna decembrie a anului 1989 a fost Revoluția Română. «Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui». Și balaurul «a stat pe nisipul mării» (Apocalipsa, 12/7,18).

Și a fost biruință mare pentru lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci Domnul Dumnezeu a izbăvit pe poporul Său, fiindcă o parte din ucenici urmau să fie închiși și să pătimească, dar în locul lor au intrat asupritorii lor. Și a numit Domnul Dumnezeu orașul Timișoara, oraș martir, și pe cei căzuți în Revoluție, mucenici ai Săi, căci au plătit prețul răscumpărării sângelui pe care urma să-l verse creștinii-ucenici. «…această cetate are trecere la Mine și iată ce vă spun: vă amintesc de cuvântul Meu adus vouă, că așa v-am spus; v-am spus să credeți în Mine și să nu vă tulburați sau să vă speriați când vor veni peste voi stăpânii veacului acesta ca să vă piardă dinaintea Mea; și v-am făgăduit vouă cu puțin înainte că vor veni spre voi, dar Eu voi întoarce armele lor spre ei și vă voi izbăvi, și vor pieri ei la vremea hotărâtă de Mine, și pe care v-am vestit-o vouă până să se împlinească. O, tată, și iată, această cetate a dat din ea prețul pentru ocrotirea lucrării Cuvântului Meu, și în clipa cea grea care venise pentru voi, ea a scos foc din mijlocul ei și i-a doborât pe cei ce se întăriseră peste Dumnezeu, și Eu v-am izbăvit pe voi, copii ai cuvântului Meu» (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 25 martie/7 aprilie 1994).

De aici începe trâmbițarea celui de al șaptelea înger, Domnul Iisus Hristos, Cuvântul Său, precum a fost la început, așa și la sfârșit, căci la început, în rai, vorbea Domnul Dumnezeu cu Adam  din afara lui: din vânt, din nor, de pretutindeni, în răcoarea serii.

Și a fost anul 1990 an de trezire a tuturor cetăților în care a poposit măcar o dată Domnul Dumnezeu prin Cuvântul Său, începând din anul 1955.

Și tot sufletul care a auzit Cuvântul Său, a fost chemat; chiar și cei care s-au răzvrătit și au fost înghițiți de pământ, chiar și cei care au trădat și au vândut, cu toată casa lor, cu fii și fiice, au fost chemați să audă îndemnul de pocăință și de trăire în sfințenie, pentru a se găti ei mireasă și nuntași la nunta Mirelui Ceresc.

Și ucenicii care însoțeau Cuvântul pretutindeni unde erau trimiși, erau întăriți de semne și de minuni, căci pentru mulți erau necunoscuți, fiind ei ucenici noi, născuți pe cale.  Parte din creștinii care au crezut în 1955, au adormit, iar alții mai vârstnici care au trudit, au dat întâietatea ucenicilor mici să intre în osteneala lor: «alții au ostenit, și voi ați intrat în osteneala lor» (Ev. Ioan, 4/38).

Și a fost chemarea făcută prin cetăți, asemenea pildei nunții fiului de împărat. «Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei nu au voit să vină… și, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui… Apoi a zis către slugile sale: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți, deci, la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă“» (Ev. Matei, 22/3,5,8,).

Apoi a suflat Domnul Dumnezeu cuvânt de trezire peste România: «Scoală-te, România Mea! Ridică-te, iubito! Scutură-ți jugul și vino spre mărire, o, cetatea iubirii Mele!…» (12/25 octombrie 1990), și Dumnezeu a vestit-o pe ea de la margini la margini (prin Radio „Europa liberă“).

Și a venit apoi de la Domnul Dumnezeu vestea pentru zidirea bisericii Noul Ierusalim, chivotul Sfintei Sfintelor. Și cuvântul s-a făcut trup, căci cuvântul a coborât de sus, din cer, de la Dumnezeu, iar ucenicii, prin credința lor, i-au dat trup, împlinind Scripturile: «Și am văzut cer nou și pământ nou, căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut, și marea nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru Mirele ei. Și am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Însuși Dumnezeu va fi cu ei“» (Apocalipsa, 21/1-3).

Și pământul pe care stă biserica-chivot era pământul cel dintâi, din care Domnul Dumnezeu l-a lucrat pe om, pe Adam, la început.

Și s-a împrejmuit cetatea, și s-a asezat legea sfințeniei, legământ nou, coborât de la Dumnezeu și întărit de mâna arhiereului Irineu, martorul cel credincios din Biserica Ortodoxă Română, căreia Dumnezeu a vrut să-i ierte fărădelegea, întinzându-i mâna prin arhiereul Irineu, pe care l-a numit «îngerul bisericii». «Știu faptele tale. Iată, am lăsat înaintea ta o ușă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă, fiindcă, deși ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu și nu ai tăgăduit numele Meu. Iată, îți dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină și să se închine înaintea picioarelor tale și vor cunoaște că te-am iubit. Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, și Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Vin curând. ține ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta» (Apocalipsa, 3/8-11).

Și a fost sol trimis către Mihail I, regele tuturor românilor, și regele a încuviințat ctitorirea bisericii cu numele său. Și s-a săpat pe piatră numele regelui, numele marelui voievod Mihail I, alături de numele arhiereului Irineu.

Și a fost mare ajutor de la Domnul Dumnezeu, căci și timpul a fost supus. Și s-a ridicat biserica și împrejmuirile în numai trei luni. Iar în luna a patra a anului bisericesc, decembrie 1992, s-a sfințit biserica-chivot, și s-a așezat Paștele cel nou, preoție împărătească după rânduiala lui Melchisedec, căci Duhul a grăit lămurit peste ucenici, să se osebească trei tineri care vor fi unși slujitori ai lui Dumnezeu în Biserica Noul Ierusalim.

Și s-au arătat din nou sfinții trei ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan, în veșminte albe de arhierei, și au uns cu ungere cerească pe cei trei tineri slujitori, și s-au numit ocrotitori ai lor din cer, de la Dumnezeu, și au fost de față mulți martori. Și s-a făcut ungerea cerească semn văzut pe frunțile celor trei slujitori. Și Cuvântul Domnului a însoțit ungerea cea cerească și a binecuvântat Paștele cel nou. Și astfel s-a întregit biserica lucrătoare, cu toate mădularele, precum biserica apostolică de la început. «Pe cel ce biruiește îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu și afară nu va mai ieși, și voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, -al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu- și numele Meu cel nou» (Apocalipsa, 3/12).

Și a fost anul 1992 împlinirea tuturor profețiilor, căci s-au numărat 7500 de ani de la facerea lumii, și Domnul Dumnezeu a scris sfârșit timpului omului, căci a început împărăția Sa pe pământ. «Mulțumim Ție, Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ești și Cel ce erai și Cel ce vii, că ai luat puterea Ta cea mare și împărățești. Și neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta și vremea celor morți, ca să fie judecați, și să răsplătești pe robii Tăi, pe prooroci și pe sfinți și pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici și pe cei mari, și să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul. Și s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, și s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său, și au fost fulgere și vuiete și tunete și cutremur și grindină mare» (Apocalipsa, 11/17-19).

Și Cuvântul Domnului lucra cu putere mare și vestea Biserica Noului Ierusalim și pe poporul român mireasă.

Dar fiara care s-a ridicat din biserică și care a luat stăpânirea balaurului «și-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui și cortul Lui și pe cei ce locuiesc în cer» (Apocalipsa, 13/6).

Și a fost întuneric mare, de trei zile, în Sinodul bisericii împotrivitoare lui Dumnezeu (ianuarie 1993).

Și a trimis Domnul Dumnezeu carte către Sinod, „vești din cer“, Cuvântul Său. Dar ei nu au luat aminte la Cuvântul Domnului. Și după trei zile, arhiereul Irineu s-a lăsat biruit, căci fiarei i s-a dat putere. «Și și-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui și cortul Lui și pe cei ce locuiesc în cer. Și i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască, și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul. Și i se vor închina ei toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în Cartea Vieții Mielului Celui înjunghiat. Dacă are cineva urechi, să audă! Cine duce în robie, de robie are parte. Cine cu sabia va ucide, trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea și credința sfinților» (Apocalipsa, 13/6-10).

Și s-a împlinit Scriptura: «Vedeți, îngâmfaților, mirați-vă și pieriți, că Eu lucrez un lucru, în zilele voastre, un lucru pe care nu-l veți crede dacă vă va spune cineva» (Faptele Apostolilor, 13/41).

Și a fost cutremur mare, căci s-a clătinat credința multora care așteptau să vadă biruința arhiereului Irineu alături de numele Noului Ierusalim. Dar Cuvântul Domnului curgea și  nu s-a plecat, și a continuat să vestească.

Și a întărit Domnul Dumnezeu pentru vestire ucenici, între care și pe artiștii plastici Victoria și Marian Zidaru. Și expozițiile lor de artă, cu lucrări profetice, au străbătut toată țara și au ajuns și în alte țări, și duceau peste tot vestea despre ceea ce Dumnezeu lucrează în România. Și întăreau vestirea prin acțiuni artistice profetice, prin care se anunța curățirea României prin pogorârea focului Sfântului Duh, care va arde fărădelegea, iar pe cei ce lucrează sfințenia îi va întări.

În vremea aceasta, ucenicii au întărit postul și au păzit cuvântul rostit lui Adam în rai, să se hrănească numai cu roadele pământului.

Și de Paști, în anul 1995, «a biruit leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei», căci vrednic era Mielul să ia cartea și să deschidă pecețile ei (Apocalipsa, 5/5,9). Și a ieșit de sub tipar Cartea cea mare, Evanghelia celor patruzeci de ani de vestire a lui Dumnezeu Cuvântul, 1955-1995, așa cum Domnul grăise demult prin glasul trâmbiței Sale: «Mă voi face carte între cer și pământ. Va zice lumea: „Ce să fie aceasta?“» (6/19 decembrie 1965); «Puțin mai este, și vom da mână cu mână și vom citi cartea proorociei de azi, de la început și până la sfârșit, în fața a milioane și milioane de făpturi.» (3/16 iulie 1966)

De acum înainte a început să se tipărească ziarul-revistă „Cuvântul lui Dumnezeu“. Ziarele au însoțit expozițiile de artă, sub formă de catalog de artă, purtând și numele expoziției și al autorului ei, Marian Zidaru. Și ziarele «sunt frunzele pomului vieții, care sunt spre tămăduirea neamurilor» (Apocalipsa, 22/2).

Și în același an a luat ființă Fundația „Sfânta Virginia – Cetatea Sfântă Noul Ierusalim“, care va patrona toate manifestările creștinești și culturale ale ucenicilor.

Iar în 1997, Domnul Dumnezeu a dezlegat nodul de peste cetatea Târgoviște și de peste toată România, blestemul sfântului Nifon, care data de peste 490 de ani, adică șaptezeci de săptămâni de ani: «Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul Tău și pentru cetatea Ta cea sfântă, până ce fărădelegea va trece peste margini și se va pecetlui păcatul și se va ispăși nelegiuirea, până ce dreptatea cea veșnică va veni, vedenia și proorocia se vor pecetlui și se va unge Sfântul Sfinților» (Daniel, 9/24).

Și a fost zi de Florii, și a străbătut Domnul Dumnezeu cu poporul Său sărbătorește străzile vechii capitale a Țării Românești, de la Poarta cetății, pe Calea regală până la ruinele Palatului domnesc și Turnul Chindiei. Și a fost aceasta lucrare de profeție, și a fost rugăciune făcută de cei trei preoți slujitori ai Bisericii Noul Ierusalim, și s-a rostit dezlegarea blestemului chiar de către sfântul Nifon, care a venit prin cuvânt în Cuvântul Domnului, și a fost dezlegare istorică, rostită de Cuvântul lui Dumnezeu:

Însă hula și minciuna fiarei și a celor necredincioși nu a încetat, dar nu a mai avut nici o putere decât peste cei fricoși și desfrânați și închinători la idoli, care iubesc minciuna și ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții.

Și s-au ridicat în preajma mănăstirii încă alte lucrări de împlinire cerească, între care strălucesc „Casa întâlnirii“ și „Grădina întâlnirii“, locuri de întâlnire a lui Dumnezeu cu omul, șirag de mărgăritare după cum a cuvântat Domnul «Și se va așeza apoi cunună de mărgăritare cerești în jurul acestei lucrături și acelea vor lumina peste mulțimi, și acelea se vor adăpa din acest izvor, și va fi mângâiere peste Ierusalim» (1/14 octombrie 1991).

Și tot ce s-a lucrat: casele, grădinile, fântânile și zidurile, s-au lucrat de mâna ucenicilor.

Și fiind ucenicii în îngrijorare din pricina înmulțirii pământurilor și a caselor, a fost cuvântul Domnului: «Nu vă îndoiți pentru truda Mea cu voi și peste voi, că Eu așa v-am spus: „Fac totul nou, fac lucru sfânt“. V-am sfințit numele și viața și fapta mâinilor voastre și fac prin voi lucruri sfinte, căci cel sfânt lucrează sfânt, și orice lucru făcut de cei sfinți este lucru pentru Mine, nu pentru ei. V-am sfințit numele și viața și fapta și v-am numit Ierusalim nou, popor nou, cetate de sfinți, cetățenie cerească pe pământ, cer nou și pământ nou, că de șapte veacuri aștept să vină pe pământ împărăția Mea cu oamenii. Fiți oameni noi zi și noapte, fiți venirea Mea și împărăția Mea în toată clipa, și lumina voastră nu se va stinge în veci. Amin, amin, amin»  (15/28 martie 1999).

Și văzând Domnul Dumnezeu că tot ce a lucrat prin cuvânt este bun, a vestit zile de sărbătoare, numite „Sărbătorile Creștinătății Românești“, zile de prăznuire ale cerului pe pământ, zile de nuntă cerească, în care Domnul Dumnezeu Se odihnește peste mulțimi cu cuvântul Său și cu poporul mireasă, căci mireasa Mirelui este semnul sfârșitului de veac și începutul veșniciei.

Și se împlinesc Scripturile: «Fi-va, în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munților și se va ridica pe deasupra dealurilor. Și toate popoarele vor curge într-acolo. Multe popoare vor veni și vor zice: „Veniți să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne învețe căile Sale și să mergem pe cărările Sale“; căci din Sion va ieși legea și Cuvântul lui Dumnezeu, din Ierusalim» (Isaia, 2/2-3). 

«…căci vremea este aproape», «și Duhul și mireasa zic: „Vino!“. Și cel ce aude, să zică: „Vino!“. Și cel însetat să vină și cel care voiește, să ia în dar apa vieții» (Apocalipsa, 22/10,17).