Ioniţă Silvania Minodora, din Valea Voievozilor, Dâmboviţa şi am 40 de ani. M-am născut când Domnul împlinea douăzeci de ani de când a coborât darul Său peste mama Verginica, timp în care s-au alăturat multe suflete dornice de a fi după adevăr creştini ortodocşi, cale care duce la mântuirea sufletului. Prin răspândirea mesajelor coborâte din cer prin mama Verginica, din creştin în creştin la apropiaţi, apoi prin sate, aşa au aflat şi bunicii mei. Încă de la început s-au alăturat şi bunicii împreună cu părinţii mei, când încă părinţii nu erau căsătoriţi, şi s-au alăturat ţinând pasul cu cerinţele Domnului. Părinţii s-au căsătorit, iar mama Verginica a fost naşa care i-a cununat, şi apoi ne-a botezat, pe mine şi pe fraţii mei, dându-ne nume de la Domnul. Am început să cresc, să înţeleg unele lu - cruri, să iau seama în jur şi să simt bucurie în mediul creştin, în care am fost crescută. Îmi amintesc când eram mică ziua când mama ne-a pregătit şi ne-a spus: „Mergem la naşa; să staţi cuminţi lângă mine!”.

Din cauza opresiunilor comuniste se ajungea cu greu la mama Verginica. Era mereu trădată. Dureros! Trădarea de cele mai multe ori se făcea de cei apropiaţi, care voiau după un timp să ia calea lumii largi, iar mama Verginica era mereu urmărită, persecutată, ameninţată. Pe drum până la Pucioasa cântam cântări bisericeşti: „Sfinte Dumnezeule”, „Cuvine-se cu adevărat”, şi apoi o luam de la capăt, pentru ca Dumnezeu să fie cu noi să ne acopere de urmăritori. Camera mamei Verginica era pentru noi ca o sfântă biserică. Am ajuns, am făcut trei metanii în faţa icoanelor, am sărutat icoana Maicii Domnului şi a sfântului Nicolae şi o sfântă cruce cu Domnul pe ea, apoi am sărutat mâna mamei Verginica. Ea s-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit lung. Atunci am văzut că avea un ochi acoperit de albeaţă şi am simţit milă şi duioşie faţă de năşica mea. Am simţit-o tristă. În mintea mea de copil era că o doare ochişorul. Am cerut mamei să mergem afară şi am întrebat-o nerăbdătoare ce are năşica la ochişor? O doare? „Nu o doare”, a fost răspunsul mamei. „Ochişorul l-a dat Domnului, şi prin el vede pe Domnul, iar Domnul Se uită la noi prin el”.

În casa mamei Verginica mergeam mai des apoi. Se adunau creştinii, citeau din sfânta Scriptură și din mesajele din cer, citeau rugăciuni: cele şapte laude, acatiste, paraclise, psaltire, apoi cântau cântece de slavă lui Dumnezeu. Mama Verginica îi povăţuia spre mai multă dragoste de Dumnezeu pe cei veniți, mai multă lepădare de cele trecătoare. Unii creştini plecau cum au venit, nu puneau peste ei nimic, pentru că nu aveau în ei gândul mântuirii.

La înmormântarea mamei Verginica aveam cinci ani şi jumătate. Am dus o coroană de flori împreună cu Cecilia, nepoata mamei Verginica, de aceeaşi vârstă cu mine. Era frig, și îmi înghețase mâna pe coroană, degetul mare nu-l mai simțeam. Tot drumul am simţit o mireasmă puternică de flori. Acasă am spus mamei, iar ea mi-a spus: „În plină iarnă când totul e îngheţat, nu are cum să mai aibă putere atât de mare florile de la coroana pe care ai dus-o tu. Mireasma pe care ai simţit-o vine de la partea nevăzută, care a venit s-o întâmpine şi s-o ducă pe naşa în slava nevăzutelor, că ea a fost un vas plăcut lui Dumnezeu”. Aşa a fost. Mai târziu a spus Domnul că au venit îngeraşii s-o conducă la cer şi au împodobit rochiţa Verginicăi, punându-i fiecare o floare.

De ce era tristă și îndurerată mama Verginica, mi-am dat seama doar atunci când am văzut cât de greu este să stai între Dumnezeu şi om, atunci când știi cum trebuie să fie omul în faţa lui Dumnezeu, iar omul mereu se alege pe sine, vrând mereu ca Dumnezeu să-l iubească aşa cum este. Chiar nefăcând mai nimic din voia lui Dumnezeu, omul crede că face mult şi că Dumnezeu îl iubeşte, dar Dumnezeu suferă de la fiecare şi lucrează la facerea omului prin prooroci, prin semne, iar dacă nu se poate, atunci când Domnul nu vrea pieirea omului, apelează la durere peste om, suferinţă în trup. Aşa şi eu, de câte ori fac o boacănă spun în gând: „mamă Verginica, te-am făcut să te ruşinezi cu mine în cer şi pe pământ, te rog să mă ierţi şi să mă ajuţi să fiu a ta până la sfârşit”, şi inima mea se întăreşte mai mult în a face voia lui Dumnezeu.

Au urmat cei zece ani prin Lelica Maria, sora mamei Verginica. Aceşti ani au fost de pregătire a poporului pentru o treaptă mai înaltă a trăirii de creştin. Creştinii se adunau la praznicele sfinţilor, care se ţineau în casele lor. Coborârea cuvântului se întâmpla mai mult noaptea, când creştinii adunaţi la praznic ascultau până aproape de mijitul zorilor poveţele care veneau prin cuvânt, şi care erau însoţite de mireasmă cerească. Unele mesaje erau pregătitoare, de renunţare la rău, la pofte, de a întări dragostea de cele nepieritoare. Aceşti ani au fost numiţi de Domnul „punte de trecere”. A fost nevoie de acest timp pentru a se naşte din nou un popor, care să trăiască într-un gând şi în aceeaşi inimă, unit cu Domnul, un popor care să fie cărămidă vie la cetatea cea nouă de Nou Ierusalim, începătură nouă.

Alte mesaje de la Domnul spuneau despre apropiatul viitor al României. Atunci când nimeni nu credea că mai e de aşteptat ceva pentru o schimbare în România Domnul spunea: „Fiilor, fiilor, strigătul Meu va ieși la suprafaţă, va fi auzit de toată România, veţi vedea cu ochii că-şi face loc să iasă la lumină. Iese Dumnezeu să lucreze lucrarea Sa. O, cât v-am condus neştiuţi de nimeni!” (7/30 ianuarie 1989). Sau „vine peste România ceva. Fiţi precauţi că nu pentru voi dau dureri” (9/22 aprilie 1989). S-au făcut multe alte profeţii. Unele s-au împlinit, iar altele urmează să se împlinească atunci când va fi vremea.

Toate acestea şi multe alte stări duhovniceşti mi-au întărit dorul şi dragostea de Dumnezeu, dorinţa de a sta cu Dumnezeu şi de a rămâne pe această cale. După revoluţia din 1989, Domnul cu poporul cel mai împlinitor a ridicat mănăstirea Noului Ierusalim şi a aşezat preoţie nouă, prin care Domnul a ieşit la lumină cu lucrul Său cel înnoit.

La ridicarea mănăstirii a lucrat şi tatăl meu, Valerică. Venea seara acasă şi ne povestea cât de minunat lucrează Dumnezeu, pentru că fiecare zi era însoțită de mult cuvânt ceresc, care-i călăuzea cele ce aveau de făcut, de la cel mai mic lucru, până la lucruri mari și cu greu de împlinit la vremea aceea. Au urmat apoi încercări, presiuni din partea mai-marilor bisericii (B.O.R.), din partea autorităților, defăimări din partea creștinilor răzvrătiți și a lumii, dar la Dumnezeu totul era cu putință, se lucra cu tărie multă, și chiar minunile lucrau acolo unde omul nu mai putea. Multe lucruri minunate care erau întrezărite de străbuni prin darul proorociei, acum au început să se arate la vedere. Aceste împliniri ne-au aprins dorul și dragostea, ne-au deschis ochii să vedem această măreție a lui Dumnezeu și să urmăm această viață nouă.

Eram cu toată familia gata pentru a face orice pentru slava lui Dumnezeu, care ieșea la iveală ca o poveste frumoasă. Această poveste cerească, tatăl meu dorea s-o îmbrățișeze cât mai mulți din creștinii care au ales să se întoarcă la starea lumească, lovind aceștia în urmă pentru a putea acoperi căderea lor în fața lumii. Așa a luat el legătura cu mai mulți creștini răzvrătiți, călcând cuvântul Domnului, care spunea mereu să nu stăm în sfat cu cei 1036 Cuvântul lui Dumnezeu răzvrătiți, să nu ne oprim în ceata lor, că ei ne murdăresc urechea și ne fac asemenea lor. Așa tata a devenit împărțit cu inima, credincioșia lui a devenit din ce în ce mai puțină. Și cum Dumnezeu probează credincioșia omului prin semenul său, tatălui meu i se părea că toate sunt dinadins făcute asupra lui, iar în loc de smerenie, cum ne-au lăsat predanii prin viețile lor sfinții părinți ai bisericii noastre ortodoxe, el a îmbrățișat răceala, orgoliul, răutatea. Crezând că este nedreptățit, a întors spatele lui Dumnezeu. Tata a devenit ceea ce nu-mi imaginam, un împotrivitor care caută să tragă pe mulți acum de pe această cale, lovind în lucrul Domnului, care merge înainte, uitând că noi ca oameni nu trebuie să ne amestecăm în lucrul Domnului oricât de drepți și de deștepți ne-am crede, căci ne va durea amarnic atunci când vom vedea cu cine am luptat.

Am ales să rămân cu inima durută lângă Domnul. N-am putut să cred că după așa unitate între noi, se poate face apoi o așa întorsătură a lucrurilor. Am plecat la viața de obște, gândindu-mă că pentru mine nu este altă cale, din pricina amprentei lui Dumnezeu pe inima mea din frumoasele trăiri cerești pe care le-am petrecut atâția ani.

Nu este om care să fi luptat cu Dumnezeu, și pe care Domnul să nu-l biruiască, cum spune Scriptura: «Cine este cel care pune pronia sub obroc prin cuvinte fără înțelepciune?» (Iov, cap. 38/2). «Cel ce s-a apucat la ceartă cu Cel Atotputernic se va da oare bătut? Cel ce judecă pe Dumnezeu va răspunde ceva? Poți tu cu adevărat să găsești cusur judecății Mele? Și Mă vei osândi pe Mine ca să-ți faci dreptate? Este brațul tău ca brațul lui Dumnezeu? Și glasul tău este, oare, tunet, precum este glasul Lui?» (spicuiri Iov, cap. 40). Nu putem noi, oameni mărginiți, să punem stavilă râului lui Dumnezeu, care este din veac proorocit să fie la sfârșit de timp pe pământ. «Și mi-a arătat apoi râul și apa vieții, limpede cum e cristalul, care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului...».

Multe din mesajele Domnului sunt spre întâmpinarea și ridicarea celor căzuți. Domnul, ca un Părinte ceresc Care are atâția fii, și împlinitori și neîmplinitori, arată răul, cauza și efectul, cum și binele, și îl îndeamnă pe om spre pocăință, lăsând ca fiecare să vină cu inima înfrântă și să spună: „Am greșit, Doamne, Ție și lucrării Tale!”.

Nu poate nimeni să spună după adevăr că acest râu de cuvânt aparține omului, ci numai din răutate, ca să-și acopere statul său în necredință. În acest râu de cuvânt sunt despecetluite multe din tainele Sfintei Scripturi, și care nu s-au suit la mintea omului. Dacă pătrundem în adânc acest râu de cuvânt vedem adâncimea și înălțimea, măreția și slava, tăria și ascuțimea, pacea și iubirea, durerea și mângâierea, lucrarea și împlinirea lui Dumnezeu peste toată făptura. Mai precis: frământare de facere din nou a omului, și a toate cele căzute de la locul lor, până și a cetei de îngeri căzuți prin neascultarea omului cel întâi zidit.

Acum coborârile de cuvânt vin cu putere multă: mesaje pentru înnoirea omului; de renunţare la cel mai fin simţământ al inimii, care duce la păcat; pregătirea pentru un veac nou, pentru o stare îngerească; o vreme când omul trebuie să se întoarcă acasă, în starea de Eden, să se hrănească cu hrană vie, hrană curată, să îmbrace îmbrăcăminte ca străbunii care-și acopereau goliciunea, o vreme în care să se desăvârşească Apocalipsa, cer nou şi pământ nou, cetate de nou Ierusalim, iar Dumnezeu să fie în mijlocul cetăţii călăuzindu-l pe om. Şi toate acestea scrise se întâmplă azi, când se împlinesc şaizeci de ani de coborâre de cuvânt; azi, după ce atâţia ani comunismul a căutat să şteargă numele lui Dumnezeu din mintea şi din inima omului; azi, când după atâţia ani democraţia a învăţat pe om să-şi fie propriul dumnezeu, azi, când fiecare are direcția sa și nu există nici o unitate între oameni. Singurul liant al unității, singura liniște a sufletului prin atâta vacarm al lumii de azi, este Dumnezeu Cuvântul.

Aşa-ntr-o linişte şi-un har Tu ai să vii Iisuse iar,

Când nimeni nu s-o aştepta, atunci va fi venirea Ta.

O, Doamne-acum Te rog să-mi ţii fiinţa cu vegherea-încinsă,

Ca-n orice strajă-ar fi să vii, să-mi afli candela aprinsă.

Amin.