Mă numesc Ocolescu Elvira, locuiesc în Bucureşti, în cartierul Rahova.

În luna decembrie 1955 am cunoscut-o pe Tudorache Virginia din satul Maluri, prin care Dumnezeu vorbea cu poporul Său. Această tânără, fire blândă şi împăciuitoare, fără studii, decât cât îi trebuia să scrie şi să citească, păstoriţă de vite, orfană de tată, m-a uimit de la prima întâlnire şi a stors din ochii mei mulţime de lacrimi prin lucrarea care se făcea prin ea. Am îndrăznit să-i dau adresa mea şi să o rog să mă viziteze dacă va voi Dumnezeu. Nu am aşteptat mult, şi în anul 1956 Dumnezeu mi-a îndeplinit rugăciunea, căci din modesta mea casă Şi-a făcut sălaş pentru mai mulţi ani.

Să nu creadă cineva că este vorba de hipnoză sau spiritism. Era lucrarea Duhului Sfânt, care începea cu semnul sfintei cruci: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pace vouă, copiii Mei! Am venit la voi în trup şi M-aţi răstignit. Acum vă vorbesc în Duh şi vă anunţ a doua venire a Mea. Nu vasul Meu este Dumnezeu, ci Duh de la Dumnezeu grăieşte prin el. Nu vă închinaţi vasului, ci lui Dumnezeu, Care lucrează prin el, că l-am ales din gunoi, l-am curăţit, şi acum vorbesc cu voi prin el». Apoi lucrarea curgea ca un râu ore întregi, de nu te mai săturai chiar şi atunci când te mustra pentru păcate. Mustrările erau atât de dulci, la fel ca şi sfaturile. Nimic nu era în afară de învăţătura sfintei biserici, căci dacă ar fi împlinit poporul măcar o parte din ce se spunea, am fi fost o ţară de sfinţi. Zicea: «Drumul spre Mine este postul, rugăciunea, milostenia, spovedania şi împărtăşania. Nu vă depărtaţi de biserică». Dar pe de altă parte zicea: «Vai vouă, preoţilor care fumaţi în sfântul altar sau vă căsătoriţi a doua oară!».

Maica Verginica nu ştia niciodată ce se vorbeşte, şi când se trezea, ne întreba pe noi dacă a vorbit Domnul. În tot acest timp cât se vorbea, ea vedea un porumbel alb, din ciocul căruia porneau trei funii de lumină, împletite, care intrau în gura ei. Acesta era semnul ei că s-a vorbit, dar nu ştia ce s-a vorbit. Pentru încredinţarea mai mare a noastră, această lucrare se adeverea prin fapte împlinite, şi voi enumera numai câteva. În anul 1956 o strigă pe mama mea: „Marie, am să-ţi iau ce ai tu mai scump, dar tu să zici: «Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat». Dar să ştii că va fi numai o încercare“. „Da, Doamne, a răspuns mama mea, aşa voi face“. După câteva zile, fiica mea s-a îmbolnăvit grav, cu febră mare. Am chemat Salvarea şi i-a dat internare, cu diagnosticul poliomielită. Fiica mea avea şapte ani şi nu se ţinea pe picioare. Mama mea a căzut în genunchi la icoană, şi cu lacrimi striga: „Ce Ţi-am făcut, Doamne, de îmi iei copilul?“. Imediat m-am dus cu fiica mea la spital pentru internare şi, spre marea mea uimire, când a consultat-o la camera de gardă, ea stătea pe picioare, şi m-a trimis imediat cu ea acasă, sănătoasă. În tot acest timp, noi am uitat de încercarea promisă. După puţin timp, a venit maica Verginica, şi în vremea vorbirii Domnului, a strigat-o pe mama mea şi i-a zis: „Marie, de ce strigai aşa la icoana Mea? Nu ţi-am spus că doar o să te încerc?“.

De multe ori striga: «Nu mai trăiţi ca şi câinii, în curvie! Faceţi legătură prin altar şi biserică». Într-una din nopţi mă strigă pe mine în timpul grăirii cereşti şi îmi zice: „Mergi pe strada ta, la Gheorghe, şi spune-i să se cunune, că acest om multe milostenii face, dar este necununat“. Era cam în jurul orei cinci dimineaţa; m-am dus la acesta acasă şi l-am găsit tocmai când se îmbrăca să plece la serviciu. I-am povestit despre lucrare, şi imediat şi-a luat soţia şi a venit la casa mea. Cineva dintre noi a chemat preotul, şi până la ora nouă nunta era gata, cununându-i chiar maica Verginica.

În luna iulie apoi, de sfântul Ilie, s-a făcut o excursie la peştera Ialomicioara, la care au luat parte foarte mulţi creştini, din mai multe părţi ale ţării. Am mers şi eu cu fiica mea şi cu maica Verginica. Plecarea a fost din Moroieni, pe la ora 3 noaptea. În timpul zilei, când treceam munţii, ardea soarele atât de tare că abia mai puteam merge. Creştinii mergeau cântând pe poteci, iar mai la urmă era şi maica Verginica, însoţită de mine şi de alţi câţiva creştini. Mergea încet, că era mereu bolnavă. La un moment dat s-a oprit pe iarbă ca să se odihnească puţin, dar în acest timp a adormit şi a vorbit Domnul: „Măi, copiii Mei, ştiţi voi cine merge înaintea voastră? Domnul Iisus Hristos, călare pe asin. Iată, Maica Mea vrea să vă răcorească. Este deasupra voastră cu o donicioară în mână. Voi cântaţi: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău!...“. Noi am cântat (eram circa 7-8 persoane) şi în clipa aceea am fost stropiţi cu apă aşa cum se stropeşte cu busuiocul, aceasta făcându-se numai în locul în care eram noi. Totul a durat cam zece minute, ceilalţi creştini neştiind de această minune, deoarece ei mergeau înainte cântând. Ajunşi la peştera Ialomicioara, aici s-a coborât vorbirea Domnului toată noaptea, dar dintr-o dată a strigat: „Femeie, tu, care ai patruzeci de avorturi, mărturiseşte-ţi păcatele!“. Şi a strigat atât de supărat încât maica Verginica a început să se zbuciume în pat, dar nimeni nu recunoştea acest mare număr de avorturi. Una dintre femei a vrut să iasă pe uşă, dar în clipa aceea şi-a fracturat piciorul. Şi a zis Domnul: „Iată, ţi-am dat semn, pentru că ai vrut să fugi“, iar femeia, cu lacrimi, a recunoscut totul. Nu o cunoştea nimeni, dar se ataşase pe drum, din curiozitate.

În octombrie 1960 s-a întors de la închisoare direct la mine acasă. Era arsă pe picioare cu ţigara, ca să vadă dacă simte ceva când vorbeşte. Mi-a povestit lucruri îngrozitoare pe care le-a petrecut în închisoare, mai ales că la început a fost în celulă cu nişte sectante, şi în timpul cât adormea şi vorbea Dumnezeu prin ea, acestea îi băgau în gură murdării din hârdău. Noaptea aceea a coborât Domnul şi a strigat-o pe mama mea: „Marie, ia-ţi rămas bun de la fiica ta; Elvira, ia-ţi rămas bun de la mama ta; mieluşico, ia-ţi rămas bun de la bunica ta, că milă ca de la ea nu veţi mai vedea. Marie, nu te teme, că venirea ta la Mine va fi ca fulgerul, nu ai să simţi nimic“. În luna februarie, sâmbătă, mama mea a făcut colivă pentru morţi, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. A doua zi, 26 februarie 1961, mai veselă ca altădată, a mers la biserică, şi când a venit acasă şi am vrut să servim masa, mama a murit de congestie cerebrală.

Maica Verginica era din ce în ce mai căutată de miliţie. De aceea m-am hotărât să nu mai chem pe nimeni străin când are să mai vină ea la mine ca să asculte lucrări prin gura ei. Acest lucru l-am hotărât cu mama mea. Dar în luna octombrie 1960, pe când grăia Domnul la mine în casă, şi fiind sigură că nu este nimeni străin, a început Domnul să strige: „Femeie, pentru ce te-ai despărţit de biserică? Mai bine îţi frângeai mâinile şi picioarele decât să te desparţi de biserică. Femeie, femeie, ard doisprezece fluturi în foc, şi cu tine treisprezece, femeie. Mergi la biserică şi te spovedeşte!“. Maica Verginica a început să se zbuciume în pat şi să strige mai tare. Eu plângeam, că nu ştiam ce înseamnă acest lucru, dar lângă pat a apărut o vecină, cu numele Teodorescu Anastasia, şi pe care o adusese mama mea să asculte în ascuns, şi a început să strige cu lacrimi în ochi: „Eu sunt, am douăsprezece avorturi şi m-am dus la adventişti“. Dimineaţa s-a dus la biserică, s-a spovedit, şi urmează la biserica Sfânta Parascheva. Tot acestei persoane i-a zis Domnul: „De nu vei păzi zilele sfinţilor Mei, îţi voi lua zilele înainte de vreme“. În ziua de sfântul Spiridon această persoană a fost accidentată grav în felul următor: s-a dus la un magazin în Calea Ferentari să cumpere peşte şi, stând la rând, care era foarte mare, a trecut o maşină pe stradă, a călcat pe o piatră şi a sărit în capul acestei femei. A fost transportată la policlinică, unde i-au pus copci şi i-au dat primele îngrijiri medicale. Seara m-am dus şi eu să o văd, şi ea mi-a mărturisit plângând că în acea zi spălase rufe, şi Dumnezeu a pedepsit-o pentru aceasta.

Înainte de 1 mai a venit maica Verginica la mine, şi a zis Domnul în cuvânt: «Copilaşii Mei, iată, ziua de 1 mai este înaintea învierii Mele (Paştile cădeau pe 6 sau 7 mai în anul acela), iar voi vreţi să sărbătoriţi Paştile pe ziua de 1 mai. Iată, de 1 mai voi da furtună, iar de ziua învierii Mele voi da soare; în prima zi puţin, a doua zi mai mult, iar a treia zi mai mult». Deşi cu două săptămâni înainte de 1 mai au fost zile însorite, în noaptea de 1 mai a venit o furtună, că toate lozincile, tablourile şi alte pavoazări au fost aruncate la pământ, iar de Paşti a fost aşa cum a zis Domnul, cald şi soare. Mai târziu a venit iar vasul Domnului la mine, şi a zis Domnul: «Atâta pagubă le-am făcut, că dacă eram cu trupul pe pământ, Mă răstigneau din nou».

În una din vorbiri la mine în casă Domnul a zis: «Când acest copil va împlini douăzeci şi şapte de ani, cei care sunt pe casă să nu se coboare, căci pe unul îl voi lua, şi pe altul îl voi lăsa». Acest copil era nepotul meu. El a împlinit douăzeci şi şapte de ani în februarie, iar pe 4 martie a fost cutremurul.

Într-o duminică a zis Domnul: «Mamă, mamă, plângi pe fiul tău, că nu a fost pe calea Mea, iar tu, mamă, bucură-te că fiul tău a fost pe calea Mea». În casă eram mai multe mame, dar în duminica următoare fiul uneia dintre noi, cântăreţ la orchestra de la Operă, a ars în maşină, iar fiul lui Gheorghe Tocaş, cel care fusese cununat prin porunca lui Dumnezeu, a fost călcat de maşină.

În anul 1972, în una din nopţi, a zis Domnul: «Măi copii, am vrut să arunc mreaja în România în această noapte, ca să pescuiesc. Dar Maica Mea plânge şi se roagă pentru prunci, să nu pescuiesc în România. Iată, am aruncat plasa în altă parte şi am scos năvodul plin cu peşti. Acum stau pe mal şi aleg peştii cei buni din cei răi. Mâine să citiţi în ziare unde am aruncat năvodul». O, minune! Când am citit în ziare, am aflat că un puternic cutremur, cu mii de morţi, a fost în Iran şi Irak.

Într-o altă vorbire a zis Domnul: «Elvira, iată, va veni în casa ta un bubos ca să mănânce din strachina ta. O, de ai şti tu cine este acel om plin de bube!». Într-o sâmbătă din postul Paştelui, când am venit cu coliva de la biserică, am găsit pe piatra de la scara casei un om străin, plin de bube pe la gură, care aştepta să mănânce. Când m-a văzut, şi-a descoperit capul şi am rămas uimită. Capul lui era tăiat de deasupra frunţii până la ceafă, aşa cum tai un pepene, şi era nevindecat. L-am poftit în casă şi, împreună cu mama mea, i-am dat să mănânce. L-am întrebat de unde vine, şi mi-a spus că de departe. L-am întrebat unde se duce, şi mi-a spus că departe. L-am întrebat cum îl cheamă, şi nu mi-a răspuns. Era scurt la vorbă şi grăbit. A mâncat, dar nu a băut. Mintea mea a fost atât de întunecată că nu mi-am amintit deloc de cele spuse de Domnul, decât după plecarea lui. Oare, cine să fi fost?

Altădată eram acasă la mama Verginica, singură cu ea, şi a zis Domnul: «Elvira, să spui copiilor Mei să nu se smintească de ce voi face Eu». A doua zi ne-am dus amândouă în grădină să culegem porumb şi am găsit şi câteva ciuperci cu care am trimis-o pe maica Verginica acasă, iar eu am mai rămas să mai culeg câţiva porumbi. Când am intrat în casă, era în jurul orei 11, am găsit-o pe mama Verginica în faţa icoanelor, plângând cu suspine şi cerând ajutor de la Dumnezeu. M-a luat în braţe îngrozită şi mi-a zis că se dărâmă casa, că eu nu văd cum pereţii se bat între ei? Eu nu vedeam nimic din ce îmi spunea, dar plânsul ei a devenit strigăte de jale, spunând că Dumnezeu a plecat din casă. În zadar căutam să o liniştesc, căci plângea cu suspine şi era plină de sudoare. Pe la ora 15 a început un uruit, casa a început să se clatine, pereţii să se desfacă, şi mi-a spus să fug ca să nu mă găsească miliţia, fiindcă nu era voie să meargă nimeni la ea. Şi aşa a mutat Domnul pe Verginica din satul acela.

Lucrarea Domnului a fost mare, dar oamenii (noi) au stricat mult, deoarece s-au ivit neînţelegeri (eu sunt al lui Chefa, eu, al lui Pavel). Acestea au dus la dezbinare, cu toate strigătele Domnului după rătăciţi.

Cine poate să povestească puterea cuvântului sau numărul minunilor făcute de Dumnezeu prin acest vas ales? Din toate, trebuie să reţinem: post, rugăciune, mai ales la miezul nopţii, spovedit, împărtăşit, milostenie. Pentru tot ce am scris răspund în faţa lui Dumnezeu.