În 1958 aveam 17 ani, şi am mers împreună cu mama pentru prima oară la sora Verginica să ascultăm ce spune, fiindcă i se dusese vestea că în urma unui post de patruzeci de zile Dumnezeu vorbeşte prin ea. Nu-mi venea să cred că Dumnezeu poate vorbi printr-o femeie simplă, aşa cum era ea, dar când am auzit-o la prima întâlnire: «Tinerelule, crezi tu că Eu sunt Dumnezeu, Care-ţi vorbesc? De ce ai gândit că Dumnezeu nu poate vorbi printr-o femeie? Iată, acum Eu sunt îmbrăcat în lumină, port în mână toiag de foc şi cânt la poporul Meu prin acest fluieraş. Nu vrei să cânţi şi tu? M-aş arăta ca să Mă vedeţi, dar s-ar întâmpla la fel ca şi cu străjerii de la mormântul Meu», am crezut că Dumnezeu e cu această femeie. Cu timpul, am rărit întâlnirile cu Verginica şi mersul la biserică, şi am fost înştiinţat de creştinii care o vizitau că dacă nu-mi întrerup comportările rele, Domnul a hotărât să mă bage la curăţat. Şi aşa a fost, fiindcă la puţină vreme m-am îmbolnăvit greu. Am fost anchilozat, am stat în pat o lună de zile, după care m-am însănătoşit. A doua minune pe care am trăit-o a fost cu fratele meu cel mai mic, care a fost născut cu malformaţii, cu picioarele nedezvoltate, iar la scurtă vreme şi-a rupt şi coloana vertebrală. La cinci-şase ani se târa bietul copil pe mâini. A fost trimis la Bucureşti pentru operaţie, dar medicii spuneau că nu garantează reuşita. Atunci am plecat împreună cu părinţii şi cu fratele meu bolnav, la Maluri, la Verginica. În timpul când vorbea Dumnezeu prin ea, a luat copilul în braţe, l-a închinat, şi de atunci copilul s-a vindecat. Era de ziua sfântului Spiridon.

Am mai văzut o minune. În satul vecin, în Măneşti, era o femeie bolnavă de cancer, soţia lui Gheorghe Dimovici, care a fost vindecată de boala ei. Multe au fost minunile, dar acum mi le amintesc numai pe acestea pe care le povestesc cu frică de Dumnezeu.

Nicolae Ion, comuna Tătărani, Dâmboviţa