Mă numesc Nicolae Elena. Sunt din satul Căprioru, judeţul Dâmboviţa, şi am cunoscut-o pe mămica Verginica din fragedă copilărie. Pe 14 decembrie 1980, când a plecat dintre noi mămica Verginica, am fost şi eu la înmormântare. Am mers înaintea sicriului cu o coroană de flori în mână şi îmi amintesc că tot drumul, de acasă şi până la cimitir, am respirat o mireasmă deosebită, pe care nu am simţit-o până atunci, şi nici după înmormântare.

Pe 14 decembrie 1989 am avut un vis. Pe o piatră era un sicriu strălucitor în care se afla mămica Verginica. Era acoperită cu o pânză albă pe care am dat-o la o parte şi am stat de vorbă cu ea. Mi-a spus că nu e timpul să fie descoperită, fiindcă împrejurul sicriului se aflau nişte căţei. Mi-a spus să leg căţeii de şapte candele. Aşa am făcut, şi căţeii au ars. După două zile a început revoluţia.

Pe 26 ianuarie 1992 am avut alt vis. Erau o mulţime de creştini împreună cu mămica Verginica şi erau îmbrăcaţi în veşminte albe. La un moment dat au fost ridicaţi în sus, şi lumea de afară zicea: „Uite pe cine am hulit noi!“.

În 15 noiembrie 1991, fiind la Pucioasa, am asistat la ridicarea crucii pe această biserică. A doua zi, când am mers acasă, mama mi-a spus că a văzut cu o seară în urmă, la ora 10 (timp în care a fost ridicată crucea pe biserică), pe cer, o cruce mare, strălucitoare.