Mă numesc Ivan Maria, născută în comuna Moroieni, în anul 1933, din părinţi creştin-ortodocşi, botezată şi crescută în frica de Dumnezeu. Primind educaţia şi învăţătura creştină de la părinţi, m-am ataşat cu tot sufletul de biserică şi de poruncile dumnezeieşti.

Într-una din zile a venit pe la părinţii mei vărul mamei mele, pe nume Torcică Alexandru, şi ne-a spus: „Venind din comuna Valea Lungă, am trecut prin satul Maluri şi am auzit şi am văzut o fată cu darul lui Dumnezeu, cu numele de Verginica“. Acest lucru a fost în anul 1955, în postul sfintelor Paşti. Auzind aceste lucruri, am mers cu mai mulţi consăteni şi am cunoscut-o pe sora Verginica. Am mers în modesta ei casă din Maluri, unde erau mulţi vizitatori. Înduioşată de starea în care era, am dorit să o apropii de sufletul meu. Am aflat că Domnul prin vedenie i-a spus să postească patruzeci de zile că i se va da un dar. A postit patruzeci de zile crezând că Domnul o va face sănătoasă. Dar bucuria a fost mai mare, primind şi sănătatea şi darul proorociei. Acest dar a fost primit în noaptea de Paşti, strigând Domnul prin gura ei: „Hristos a înviat!“, ea fiind adormită. Din clipa aceea Domnul a lucrat douăzeci şi cinci de ani prin vasul Său, până în anul 1980 când s-a mutat dintre noi.

Din mila lui Dumnezeu, am fost, poate, cea mai ataşată sufleteşte de ea, şi am luat parte la proorociile pe care le vorbea Domnul, ţinându-mă strâns legată de acest izvor haric.

Cu binecuvântarea lui Dumnezeu mi-a fost şi căsătoria cu un fiu de creştin, ce era şi el legat de acest izvor, ziua nunţii fiind în data de 1 iulie 1956. A fost o nuntă creştinească, ce este mărturie pentru comuna noastră, înlocuind fanfara cu cântece creştineşti, şi fără alte băuturi alcoolice decât numai vin. Părinţii mei erau oameni săraci şi nu au putut pregăti hrană prea multă, dar sora Verginica, fiind prezentă, ne-a spus să nu ne temem, că Domnul va înmulţi hrana. De atunci noi nu ne-am despărţit de sora Verginica, cu toate că viaţa ei a fost numai în suferinţe şi prigoană, căci mulţi din consătenii ei, împreună cu preotul care era atunci în comuna Glodeni, Ilie Mirică, au sesizat organele de stat, spunând că este nebună.

A fost internată forţat la spitalul psihiatric din Ploieşti. A suferit mult de la bolnavii de acolo. După multe insistenţe ale mamei sale i s-a dat drumul. Nu mult după aceea a fost din nou ridicată şi internată la spitale de lângă Bucureşti: Plătăreşti şi Bălăceanca. Acolo a suferit multe chinuri. A fost îmbrăcată în cămaşă de forţă, i s-au introdus în gură lucruri spurcate. Dar mila lui Dumnezeu fiind cu ea, a scăpat şi de acolo prin cei ce erau atunci conducătorii ţării. A fost chemată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi el a cercetat-o. La plecare i-a dat bani pentru tren şi a întrebat-o dacă are nevoie de însoţitor, iar ea a spus că are o cunoştinţă şi va merge acolo. I-a vizitat pe acei creştini, şi s-au oferit şi ei s-o însoţească, însă Domnul i-a spus să meargă singură, deoarece în gara Târgovişte o aşteaptă Ricuţa, adică eu (cu numele meu mic). În Târgovişte a coborât, dar eu nu eram. Verginica, văzându-se singură, s-a mâhnit şi sta nedumerită de spusele Domnului, însă în cele din urmă am apărut. Întrebând-o unde mergem, a spus că vrea să meargă la fratele Ion Neacşu din Viişoara. Pe drum am vorbit din sfânta Scriptură, despre minuni ce s-au săvârşit atunci, despre proorociile din Noul şi Vechiul Testament. La aceste vorbe ale mele ea mult se uimea, căci niciodată nu i-am vorbit aşa. O rugam să ne mai odihnim pentru a vorbi mai mult, dar ea a dorit să ajungem mai repede, că era obosită şi bolnavă. Când am sosit la câţiva metri de casă, eu i-am spus: „Acum, Verginica, ne despărţim“, şi uitându-se la mine, am dispărut, iar ea, văzând acest lucru, a rămas uimită, şi în jale mare a auzit din văzduh: „Nu mai plânge, Verginica! Nu a fost Ricuţa. Am fost eu, Maica Domnului“. Atunci şi mai mare i-a fost durerea, văzând cu cine a călătorit şi n-a ştiut. Udând cu lacrimi locul, l-a sărutat şi a mers în casa fratelui numit mai sus, spunându-i şi lui această minune. Nenumărate minuni s-au petrecut în viaţa ei, care, parte din ele, sunt cunoscute şi de alţi creştini.

În anul 1959 am fost martora unei grele încercări pentru sora Verginica. Vestea despre sora Verginica s-a răspândit în multe laturi ale ţării. Astfel au auzit şi nişte creştini din Întorsura Buzăului. A coborât Domnul acolo. Au participat mulţi creştini, dar au fost printre ei şi inimi împietrite, care au mers şi au sesizat autorităţile. Venind acolo, au fost arestaţi. Sora Verginica era însoţită de cumnatul ei, Gheorghe Eftimie. După cercetări, au fost eliberaţi din închisoare şi au fost încredinţaţi tribunalului militar din Sibiu. La a treia înfăţişare am fost şi eu de faţă. Plecând de acasă împreună cu ea, mama şi sora ei au rămas plângând de teamă că nu se vor mai întoarce. În drum spre Sibiu ne-am oprit la Întorsura Buzăului, unde a coborât Domnul, şi printre alte învăţături dumnezeieşti, a spus: «Aveţi un prag de trecut». În drum spre tribunal, am intrat în catedrala ortodoxă din Sibiu, unde sora Verginica s-a spovedit şi s-a împărtăşit. După judecarea procesului, s-a dat sentinţa. Sora Verginica şi cumnatul ei au primit câte doi ani de închisoare. Pentru mine a fost o zi foarte grea. Eram în stare să o răscumpăr executând pedeapsa în locul ei. La despărţire, cu lacrimi în ochi m-a rugat să nu o părăsesc pe mama ei şi să o ajut cu ce pot.

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne-am întâlnit din nou, dar vrăjmaşul diavol nu a încetat războiul lui pe care l-a declarat creştinilor, şi din nou i-a învrăjbit pe cei din jurul lui Verginica, şi a fost iarăşi internată la spitalul Gheorghe Marinescu (Nr. 9) din Bucureşti, unde a fost injectată cu ser care nu mai era valabil, şi a suferit nespus de mult.

Multe scene dureroase din viaţa lui mămica Gigi am cunoscut, dar şi multe bucurii sufleteşti, când Domnul ne hrănea din cer, şi de aceea mare a fost durerea pentru toţi cei ce au cunoscut-o, când s-a mutat dintre noi la cele veşnice, rugându-ne să nu ne despărţim de învăţăturile cele sfinte cu care ne hrănea Domnul prin gura ei.