Mă numesc Ivan I. Petre. Sunt născut la 25 iunie 1937, în satul Moroieni, judeţul Dâmboviţa, din părinţi români, creştini ortodocşi, şi crescut în frica lui Dumnezeu şi în respectul pentru sfânta biserică ortodoxă. De mic copil mi-a plăcut calea bisericii şi liniştea sufletească, şi de aceea m-am ataşat mereu de oamenii credincioşi mai în vârstă decât mine, oameni de nădejde pentru biserică prin viaţa lor morală. Unul din aceşti oameni a fost Torcică Alexandru, care în postul Paştelui din anul 1955 mi-a zis mie şi mai multor creştini să mergem la Maluri, un sat subordonat oraşului Pucioasa, ca să vedem o fiinţă bolnavă şi s-o cercetăm în suferinţa ei. Aşa am cunoscut-o pe sora în suferinţă, care până când a chemat-o Domnul la El, pentru mine a rămas sora Verginica, fiinţa care a contribuit din plin la schimbarea în bine a vieţii mele. Când am văzut-o, era o fiinţă slabă, firavă, neputincioasă, pentru că se afla la primul ei post de patruzeci de zile, post poruncit de Dumnezeu, după spusele ei, ca să se facă sănătoasă. M-a surprins din primele clipe privirea ei blândă, luminoasă, zâmbitoare şi plină de bunătate. Nu pot uita prima întâlnire. M-a chemat aproape de patul ei de suferinţă, m-a mângâiat şi m-a strigat pe numele cel mic: Petrică. Acest lucru m-a surprins şi m-a înfricoşat totodată, fiindcă gândeam că nu are de unde să-mi ştie numele. Apoi a continuat: „Petrică, stai lângă mine, şi Domnul o să-ţi dea un dar frumos“. În acea clipă am simţit cum în sufletul meu a pătruns o rază de lumină şi de speranţă, rază care şi azi, după 37 de ani, simt cum mă călăuzeşte.

În ziua Sfintelor Paşti ale aceluiaşi an, într-adevăr, Domnul a făcut-o sănătoasă, căci am găsit-o afară stând pe picioarele ei, însănătoşite. Odată cu redarea sănătăţii, Dumnezeu i-a dat şi darul proorociei şi al apostoliei, precum şi sarcina de a merge din comună în comună pentru a vesti cuvintele lui Dumnezeu.

Datorită prigoanei la care au fost supuşi creştinii şi biserica în perioada ateismului instalat de puterea comunistă, mai exact între anii 1955 – 1975, sora noastră Verginica a avut de suferit foarte mult, căci a fost persecutată. Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile când în casa ei sau la casele creştinilor o lua Domnul printr-un somn adânc, iar din gura ei ieşea cuvânt de învăţătură creştină, de curaj şi îmbărbătare, cuvântul Domnului.

Ştia foarte puţină carte, după cum mărturisea. Abia ştia să scrie. Niciodată nu a citit sfânta Scriptură, fiindcă nu a avut timp, dar în timpul vorbirii ieşeau cuvinte minunate din gura ei, cu citate din sfânta Scriptură, de parcă ea ar fi fost un mare învăţat, un mare orator sau un mare teolog al sfintei noastre biserici. Prin cuvintele acelea pline de învăţături duhovniceşti, învăţături ale sfintei biserici, eu m-am hrănit şi m-am zidit sufleteşte.

În anul 1956 am primit acel frumos dar, de care am pomenit, o copilă creştină cu care m-am căsătorit. A fost o nuntă foarte frumoasă, ca pe vremea primilor creştini. Toată nunta a fost coordonată de această soră, Verginica. În anul acela, 1956, a fost o vară foarte ploioasă, timp în care urma să aibă loc nunta. Ploile nu mai conteneau. Data nunţii se apropia, iar eu am intrat în grijă. Sora Verginica m-a încurajat mereu şi mi-a spus că la nuntă Domnul o să facă o minune. Şi aşa a fost, căci vineri dimineaţa au stat ploile şi a fost o duminică însorită în care mesele au fost aşezate afară. Au venit foarte mulţi creştini. A fost o nuntă foarte mare, care l-a încântat şi pe preotul satului, preot care a doua zi a fost chemat la miliţie să dea socoteală pentru faptul că nunta „nu respectase“ canoanele sfintei biserici (spuneau miliţienii), bazându-se pe informaţiile că nimeni nu s-a îmbătat, nimeni nu a făcut scandal, aşa cum se mai obişnuieşte pe la unele nunţi. A doua minune a fost cu mâncarea. Eu nu m-am aşteptat să vină atâta popor şi nu am făcut pregătire suficientă. Văzând aşa, m-am dus la sora Verginica să-i spun mâhnirea mea, dar n-am apucat să-i comunic nimic, că mi-a făcut semn să rămân liniştit, căci Domnul va înmulţi mâncarea. Şi aşa a fost. Nu s-a sculat nici un mesean flămând.

Văzând satana că acest vas ales de Dumnezeu aduce sute de suflete la mântuire, a pornit război contra ei. Primul om care a dat-o pe mâna securităţii a fost preotul ei din sat, fostul protopop, Ilie Mirică, cel care a ajutat la întocmirea actelor de internare a ei într-un spital de nebuni. În toamna anului 1956 a fost dusă la Ploieşti şi internată acolo o perioadă de timp. După aceea, a fost internată de două ori la spitalele de nebuni din Plătăreşti şi Bălăceanca. Dumnezeu a lucrat prin ea şi acolo şi a ocrotit-o, căci putea să fie de multe ori omorâtă de nebuni. A cunoscut teroarea cămăşii forţate, dar Domnul lucrează prin oameni, şi a luminat mintea şefului spitalului de acolo, căci el a văzut şi a înţeles felul cum vorbeşte Dumnezeu prin ea, asistând la o vorbire a Domnului, şi şi-a dat seama că nu este nebună şi a eliberat-o din spital.

Am fost martor la multe minuni pe care Dumnezeu le-a făcut prin ea. Odată am plecat cu ea spre comuna Sudiţi-Ilfov. În trenul spre Bucureşti, aproape de gara Nucet, sora Verginica şi-a aplecat capul pe braţele soţiei mele, şi Domnul a început să vorbească prin ea. În compartiment eram numai noi trei. Mie şi soţiei ne-a fost teamă că intră între timp cineva de pe culoar în compartimentul nostru şi ne va cere să-i spunem ce anume se întâmpla. Dar de la Nucet până la Săbăreni, cât timp a ţinut vorbirea Domnului, deşi culoarul era arhiplin, nimeni nu a deschis uşa. Cum ea s-a deşteptat, a năvălit lumea peste noi şi a ocupat locurile goale.

De lipsurile ei familiale este greu de vorbit. A trăit într-o sărăcie lucie. Mama ei, văduvă, cu doi copii, a trăit dintr-o pensioară de a Verginicăi, căci ea a lucrat la întreprinderea de bumbac Trainica, unde s-a şi îmbolnăvit.

Îmi amintesc de un fapt petrecut în armată. În timpul cătăniei am urmat şcoala de şoferi. La această şcoală instructorii care făceau conducere cu noi s-au purtat urât cu mine. În şase luni n-am făcut decât cel mult şase ore de conducere. La teorie nu-mi făceam probleme, căci o învăţam, dar cu conducerea stăteam foarte prost. Într-o scrisoare am povestit sorei Verginica necazul meu. Am primit răspuns de la ea şi mi-a zis să nu fiu îngrijorat, căci: „Domnul mi-a spus că vei lua carnetul. În plicul acesta vei găsi o bucăţică de vată înmuiată în sfântul mir. Păstreaz-o cu grijă, şi în ziua examenului caută şi unge pe furiş volanul maşinii cu care dai examen, şi ai să reuşeşti“. Aşa am făcut. În ziua examenului am uns volanul maşinii cu sfântul mir fără să vadă miliţianul, am făcut semnul sfintei cruci de faţă cu examinatorii, care au început să râdă de mine, dar eu n-am zis nimic, şi am plecat cu maşina. M-am dus pe unde au vrut ei şi am condus fără nici o greşeală. Din doisprezece inşi câţi am fost într-o grupă, doar doi au luat examenul. Dumnezeu a făcut această minune cu mine spre folosul meu, căci de atunci îmi câştig existenţa mea şi a familiei mele cu acest carnet. De când am luat acest carnet şi până azi, nu am avut nici un necaz pe linie de circulaţie.

Liniştea sufletească, sporul duhovnicesc şi toate realizările mele le datorez învăţăturilor primite de la sora Verginica, învăţături care accentuează creşterea şi desăvârşirea sufletească, lupta şi biruinţa binelui asupra răului, mântuirea întregii omeniri, în spiritul şi învăţătura bisericii noastre creştineşti. Din respect pentru viaţa, lupta şi biruinţa ei, o numesc mamă: mama Verginica.