Mă numesc Ioniţă Valeriu şi locuiesc în Valea Voievozilor, strada Aleea Mănăstirii Dealu, judeţul Dâmboviţa.

De la părinţi am învăţat să iubesc pe Dumnezeu şi biserica Sa. Copil fiind, la Denia Mare din ajunul sfintelor Paşti, am sărutat icoana Mântuitorului cu spini pe cap, şi în simplitatea mea am întrebat: „Doamne, ce vină Ţi-au găsit oamenii aceia răi, de Te-au omorât?“. Am crescut, şi am înţeles că lumea este rea. Începusem să mă gândesc tot timpul că bine ar fi dacă aş întâlni un om care să-mi vorbească despre Dumnezeu mult mai mult decât vorbea preotul în biserică sau părinţii mei acasă; l-aş asculta pe acel om şi aş face tot ce a spus Dumnezeu. Sub influenţa acestor gânduri căutam mereu să ascult ce spun despre Dumnezeu bătrânii şi credincioşii.

Aşa, în primii mei ani de şcoală, s-a răspândit vestea printre credincioşi că undeva, în satul Maluri, pe lângă Pucioasa, este o tânără fecioară săracă şi fără tată, care, după ce a ţinut un post negru de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, a primit de la Dumnezeu darul de a avea vedenii, şi că Dumnezeu vorbeşte prin gura ei către credincioşii care merg acolo. Cu acest prilej am ajuns şi eu acolo şi am văzut-o pe această fecioară, numită Verginica, şi am crezut că Dumnezeu vorbea prin gura ei. La una din vorbirile Domnului acel glas minunat m-a chemat personal mai aproape de Verginica, dar nu cu numele meu, ci cu un nume nou: Petrică. Aveam 9-10 ani. „Iată, te-am strigat cu nume nou, şi îţi dăruiesc doi talanţi pe care tu să-i înmulţeşti, să nu-i îngropi“. Acest eveniment a constituit pentru mine o mare dilemă. Eu gândeam să găsesc în viaţa mea un om care a vorbit cu Dumnezeu, iar acum să ajung chiar eu să vorbesc cu Dumnezeu? Să fie acesta cuvântul lui Dumnezeu? Ce trebuia să fac acum? Aceste întrebări mi-au chinuit sufletul mult timp.

Am luat parte la multe vorbiri cereşti. Umilinţele prin care ea a trecut ne-au fost povestite în multe împrejurări de ea sau de creştinii care au fost de faţă la aceste întâmplări. Pe mulţi creştini i-am auzit spunând că în închisoarea de la Plătăreşti Dumnezeu lucra prin ea şi le vorbea celor de faţă. Ca s-o reducă la tăcere, îi puneau un căluş de fier în gură, dar n-au reuşit să oprească glasul lui Dumnezeu. Altădată i-au pus la subţiori bile de metal, fierbinţi, dar n-au putut să-i oprească vorbirea, şi nici să-i facă vreo rană. A fost aruncată într-un lac cu şerpi, ca s-o mănânce, dar pe acel lac s-a agăţat de o buturugă de lemn şi a stat pe ea o zi şi o noapte, iar şerpii veneau până aproape de ea, dar nici unul nu i-a făcut nici un rău, aşa cum odinioară leii nu i-au făcut rău proorocului Daniel. La spitalul Nr. 9 din Bucureşti i-au făcut injecţii alterate ca s-o omoare, dar injecţiile nu şi-au făcut efectul, pentru că puterea lui Dumnezeu lucra prin ea şi nu simţea nici o durere în timpul torturilor, aşa ca mulţi dintre mucenici.

Cu toate că în satele prin care a trecut ea cu această lucrare din cer se umpleau bisericile cu popor, mulţi preoţi nu au crezut-o, ba chiar au hulit-o. Dumnezeu ne îndemna prin glasul ei ca tinerii şi tinerele să meargă la mănăstire, ca toţi să citim rugăciunile din Ceaslov şi psalmii din Psaltire, dar în toate împrejurările oamenii se împărţeau în două cete: unii o ascultau şi îi urmau sfaturile, alţii, fie că o ascultau, dar nu-i urmau sfaturile, fie că n-o ascultau şi huleau. Atunci am înţeles de ce oamenii sunt atât de răi astăzi, pentru că la început au fost două popoare: unul bun, din Set, şi altul rău, din Cain. Cei buni s-au numit fiii lui Dumnezeu, iar cei răi s-au numit fiii oamenilor, adică lumea fără Dumnezeu, şi orice amestecare între aceste două popoare n-a fost pe placul lui Dumnezeu. De aceea a avut loc şi potopul. În această formă a evoluat omenirea până în zilele noastre. Acum am găsit şi răspunsul la întrebarea copilăriei mele: „De ce au omorât oamenii cei răi pe Dumnezeu?“. Iată că am înţeles şi mai multe, anume faptul că pentru acest mare păcat, Dumnezeu a rostit blestem pentru poporul acela (Psalmii, 68/19-33; Ev. Matei, 21/43; Ev. Luca, 20/9-16), iar despre taina Noului Ierusalim (Apocalipsa, cap. 21) am aflat că va fi în România.

Această fată, Verginica, avea un suflet atât de bun că nu se supăra pe nimeni, oricât rău i-ar fi făcut, şi era atât de blândă încât cu dreptate toţi o numeau: mama Verginica. Uneori, când îmi punea unele întrebări, mă privea atentă, cu o privire deosebită, aşteptând răspunsul meu, şi prin această atitudine simţeam că întrebarea nu este de la ea şi înţelegeam să fiu cât mai sincer, mai ales că în multe cazuri ea nu avea de unde să ştie rostul sau sensul întrebării. În aceste situaţii îndrăzneam s-o întreb de ce îmi pune asemenea întrebări, şi îmi răspundea că Domnul a pus-o să mă întrebe. Mi-a explicat că în cazul în care intervine Domnul să-i spună ceva, o face atentă, şi apoi îi vorbeşte.

Eram în armată, în postul sfintelor Paşti, şi mă gândeam că ceilalţi creştini au posibilitatea să se împărtăşească acum, pe când eu, nu, şi o rugam în sinea mea pe mama Verginica să mă ajute şi pe mine în realizarea acestei dorinţe. Au trecut doar câteva zile de la rugăciunea mea. În unitate s-a ţinut un examen pentru gradul de caporal, la care am răspuns foarte bine, şi am căpătat pe neaşteptate o permisie de cinci zile şi am plecat acasă şi mi-am împlinit dorinţa.

După ce m-am căsătorit, mama Verginica a devenit naşa mea. La o vorbire a Domnului, găzduită în casa mea, Domnul şi Maica Domnului m-au întrebat dacă doresc să am un nume de sfânt, şi că mă lasă să-mi aleg eu acest nume. Mi-am adus repede aminte de timpul copilăriei, când Domnul m-a strigat: „Petrică!“, şi am răspuns: „Doamne, Petru vreau să-mi fie numele, că tot Tu mi l-ai dat“. I-a spus şi soţiei mele să-şi aleagă un nume, iar ea l-a ales pe Nicolae, căci o cheamă Niculina, şi Dumnezeu ne-a spus să serbăm în fiecare an această zi (3 decembrie), că e ziua în care am căpătat nume noi.

Când a venit vremea copiilor, Domnul ne-a spus că vom avea trei fii, la care să le punem numele Vasile, Grigorie şi Ioan, dar să nu mă supăr dacă printre ei va fi şi câte o fată, lucru care s-a împlinit, mai puţin cu Ioan, pentru că, după această învăţătură, am înţeles că ziua Domnului este foarte aproape, şi am hotărât mai bine să împlinim profeţia de la sfântul evanghelist Matei (Ev. Matei, 24/19-22 şi 37-39) şi din epistole (I Corinteni, 7/29; II Petru, 3/13) referitoare la curăţenia trupească.

Într-una din zile un copil de al meu a avut temperatură mare, şi am hotărât să chem Salvarea, dar mi-am adus aminte de învăţăturile Maicii Domnului, am luat sfânta agheasmă mare, am uns copilul pe tot corpul, i-am zis rugăciunea „Tatăl nostru“, iar după câteva minute copilul s-a însănătoşit.

Mai pot mărturisi că am cunoscut de la Domnul, prin această gură, cu mai mult de zece ani înainte de a se împlini, că Ceauşescu va pieri tragic şi că după el va veni altul, care va fi mai rău decât el, dar care va sta la conducere puţină vreme. După ce am văzut împlinindu-se în decembrie ’89 mai întâi prima parte a proorociei, aşteptăm cu încredere că se va împlini şi cealaltă parte a proorociei.

Când eram copil, am luat parte la o vorbire a Domnului prin naşa Verginica şi am văzut că Domnul a chemat-o pe Maria Dimovici din comuna Măneşti, care era bolnavă de cancer, şi a spus acestei femei să pună mâna pe această proorociţă şi a întrebat-o dacă poate crede că Dumnezeu o va face sănătoasă. „Cred, Doamne“, a răspuns femeia, şi din acel moment femeia s-a vindecat, şi trăieşte şi astăzi. O altă femeie vindecată de Domnul, tot de cancer, prin naşa Verginica, a fost Cârlan Maria, din oraşul Moreni. Văzând că în acest loc se petrec evenimente miraculoase, am rugat-o pe naşa Verginica să le spună pe toate la cineva, împreună cu aspecte din viaţa ei, spre a fi scrise şi ştiute în viitor, iar ea din modestie creştinească mi-a spus: „Ai răbdare, că va veni vremea să se scrie toate acestea spre mărturie“.

Într-un timp se discuta prin lume că unele persoane au avut diferite descoperiri, vise şi vedenii. Atunci Domnul prin naşa Verginica ne-a explicat, pentru a nu fi înşelaţi de duhuri rele, următoarele: când ne apare un sol vestitor, trebuie să ştim dacă acesta e de la Dumnezeu, şi putem să îl identificăm pe cel venit de la Dumnezeu dacă apare în lumină albă sau galben strălucitor, şi niciodată în veşmânt roşu. După aceasta, spre a ne clarifica mai bine, să cerem parola, adică: „Binecuvintează!“. Dacă este Unul din Sfânta Treime, va răspunde: „Binecuvântat să fii, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!“, iar dacă este altcineva, trimis din cer, va răspunde: „Domnul să te binecuvinteze, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!“. Dacă nu va fi nici unul dintre aceştia, şi este duhul rău, acela nu poate să binecuvinteze în numele lui Dumnezeu, şi va dispărea imediat. Aceasta constituie pentru noi, creştinii, un fel de parolă pentru a nu fi înşelaţi de duhuri rele.

Este adevărat că prin acest loc al lucrării lui Dumnezeu prin mama Verginica au trecut în perioada anilor 1955-1980 foarte mulţi creştini. Unii au venit din curiozitate, alţii au crezut şi au împlinit, iar alţii au hulit, dar nu e de mirare acest lucru, pentru că e normal să fie şi din aceia care să nu creadă, fiindcă nu sunt de aici, din acest popor. Ei sunt dintre fiii oamenilor, sunt din lume. De aceea striga Domnul mereu: «Ieşiţi din lume, poporul Meu!», bineînţeles, cu faptele, nu cu trupul. Acelora nu le convin anumite rânduieli lăsate de Dumnezeu (Isaia, 3/16-24; I Timotei, 2/9-10) şi încearcă să-şi justifice necredinţa prin diferite pretexte: ba că e spiritism, ba că e prooroc mincinos, ba că e de la diavolul, ba că e sectă în sânul bisericii. Aşa era numit şi poporul Domnului când El era cu trupul pe pământ: „secta Nazarineanului“, şi L-au răstignit.

Dacă acum această lucrare apocaliptică a lui Dumnezeu pentru redresarea spirituală a României şi prin aceasta a întregului glob pământesc (Isaia, 2/1-5; Daniel, 12/1-5) mai poate fi numită sectă, aceasta nu este alta decât tot aceea a Nazarineanului (Apocalipsa, cap.7). Şi dacă se va mai găsi şi astăzi un Iuda, un Anna, un Caiafa şi un Pilat, lucru deloc imposibil, având aceste descoperiri din sfânta Scriptură prin mama Verginica, eu mărturisesc că de data aceasta cei care vor învinge sunt: Mielul şi „secta“ Lui, adică cei răscumpăraţi prin sângele Lui (Apocalipsa, cap.15).