În vara anului 1989 am cunoscut o parte din creștinii Noului Ierusalim. Parcă eram într-o lume nouă, asemănătoare cu începutul creștinismului, în primele veacuri creștine. Erau bătrâni cu cinstite cărunteți, înfrumu - sețate cu înțelepciune duhovnicească, și care se rugau plângând, îți vorbeau plângând despre Dumnezeu, despre suflet, despre viață. Am cunoscut tineret care trăia o altfel de viață decât știam eu până atunci, o viață în care se oglindea cumințenia, cu o năzuință detașată de lumea aceasta împătimită. Dumnezeu era nelipsit de pe buzele lor, din sufletele lor, fiind prezent în viața lor de dimineața până seara, și de seara până dimineața. Se rugau, munceau, cântau nedespărțiți de Dumnezeu. Am descoperit de ce trăiau așa de frumos. Aveau în mijlocul lor râul vieții, izvorul învățăturii din cer, glasul Domnului, Care cuvânta pe pământul român încă din anul 1955.

Era ultimul an de ateism când am cunoscut glasul Domnului și spuneau creștinii acestui popor că Dumnezeu îi anunțase despre moartea lui Ceaușescu și vărsarea de sânge care avea să fie, împlinindu-se acestea după câteva luni, în decembrie 1989.

Am cunoscut-o pe sora sfintei Virginia, Maria, vasul prin care Dumnezeu Și-a continuat coborârea cuvântului până a luat ființă Mănăstirea Noului Ierusalim.

Din copilărie în familie, bunicii prin trăirea lor ne-au inspirat trăirea legilor bisericii ortodoxe într-o anumită măsură: mergerea la biserică, ținerea posturilor de peste an, spovedania și împărtășania cu Sfintele Taine. Trăirea ortodoxiei în profunzime, abia aici am început s-o înțeleg, s-o pătrund. Cea mai mare minune mi s-a părut aceasta: nașterea din nou a omului, schimbarea vieții și statornicia până la capăt, lucrare a omului lăuntric, pentru care omul trebuie să-și pună toată voința, sârguindu-se toată viața.

Cunoscând creștinii acestui popor nou și modul lor de viață, am început să-i îndrăgesc, considerându-i o familie, familia lui Hristos, din care doream să fac și eu parte. Mi-am continuat școala. Eram la liceu numai cu trupul acolo, la școală. Gândul și sufletul îmi erau însă la acel popor, pe care-l cunoscusem. O transformare se în - tâm plase în mine, ceva ardea în sufletul meu după Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu se născuse în mine. Văzusem atâția tineri cum pot să ducă o viață așa de frumoasă în comuniune cu Dumnezeu, ceea ce mă umplea de râvnă, și nimic nu mi se părea greu de împlinit din cele ce ne învăța Dumnezeu. Părinții mă voiau în rândul lumii, nu înțele - geau alegerea mea. Le-am înțeles într-un fel grija părintească, însă nu mi-am putut schimba hotărârea. În anul 1998 am plecat din Ialomița la Târgoviște un grup de fete, din care făceam parte și eu, și sora mea Lavinia, atașându-ne de această comunitate, pornind împreună pe acest drum mântuitor, fără să mă mai uit înapoi.

Astăzi facem parte din obștea de surori din Târgoviște, o anexă a Mănăstirii Noul Ierusalim, trăind după învățăturile atât de înalte, mărețe și complete, pe care nu le-am întâlnit în nici o carte de învățătură creștinească.

Am crezut și cred că Dumnezeu este Cel ce grăiește și lucrează la Pucioasa, iar celor ce nu cred, și celor ce nu mai cred, le-aș spune că și om de ar fi Cel ce grăiește și lucrează aici, tot aș crede că este de la Dumnezeu acest cuvânt, pentru că sunt prea pline de Duhul Sfânt și de sfințenie, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Aici învățăm mereu, ne renaștem din propriile greșeli, lecțiile vieții înțelepțindu-ne, formându-ne pe mai departe, mergând pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos, ale Maicii Sale, ale sfinților spre veșnicie. Iancu Marilena, Borănești, jud. Ialomița, am 40 de ani.