Fost-a anul 1955 an al binecuvântării neamului românesc, căci în acest an a început lucrarea cuvântului lui Dumnezeu prin vasul Său cel ales, fecioara Virginia din Pucioasa, satul Maluri. La acest început de lucrare dumnezeiască au fost martori şi părinţii mei, Ilie şi Avida Bunea, de la care ştiu următoarele: când a început Dumnezeu să vorbească oamenilor prin sfânta Virginia, se adunau din toate părţile oameni cu sutele, iar în fruntea lor era preotul satului din acea vreme, Mirică Ilie. Dumnezeu le spunea oamenilor păcatele pe care nu le mărturiseau la spovedanie, şi de aceea oamenii au început să vorbească de rău vasul lui Dumnezeu. Unul din cei ce s-au ridicat cu înverşunare împotriva trâmbiţei Domnului, a fost chiar preotul Mirică, de pe urma căruia Verginica a suferit mult de la autorităţile atee ale vremii. Părinţii mei, fiind implicaţi direct între cei credincioşi lucrării cuvântului lui Dumnezeu, au fost şi ei părtaşi prigoanei care s-a declanşat, suferind percheziţii, ridicarea cărţilor de rugăciune şi punerea sub urmărire, cu privire la strângerea dintre creştini. Nefiind primiţi să-şi boteze un copil la biserica din sat, au plecat cu copilul într-o parohie vecină, iar când preotul satului a intervenit să oprească botezul, copilul era deja scufundat în apa botezului.

Era în anul 1956, când avea loc o mare adunare creştinească în casa părinţilor mei. La un moment dat mama Verginica a spus tuturor să se încheie adunarea, că a venit clipa să moară Bălaşa. Maica Bălaşa era bunica mea. Întrebată de creştini de unde ştie că moare Bălaşa, mama Verginica a răspuns că vede pe îngeraşul Domnului ţinându-i candela aprinsă. După plecarea creştinilor, la o jumătate de oră, bunica mea a strigat: „Daţi-mi lumânările, că eu plec!“. Ceea ce a spus mama Verginica, s-a împlinit.

Aşa cum am spus, oamenii, fiind necredincioşi, s-au ridicat cu ură şi cu răutate împotriva lucrării lui Dumnezeu şi a vasului Său, Verginica, s-au ridicat împotriva creştinilor care formau atunci acest popor. Dintre cei mai înverşunaţi prigonitori în sat, au fost: Ilie Gheorghe, Ciobănoiu Gheorghe şi Cercel Vasile. Apoi Dumnezeu a hotărât să-i dea un însoţitor lui Verginica, precum odinioară Fecioarei Maria. Şi aşa, tânărul Stoica Nicolae din Măneşti a fost cel care a acoperit-o pe ea prin căsătorie legitimă, liniştind autorităţile care urmăriseră până atunci lucrarea lui Dumnezeu.

După un timp, părinţii mei nu au mai participat la coborârea cuvântului lui Dumnezeu, dar Dumnezeu i-a chemat din nou la credinţă în lucrarea Sa, prin durere, prin moartea unei fiice a lor. În acea mare durere au ajuns cu pomelnic de rugăciune pentru parastase la preasfinţitul părinte Evloghie Oţa, la Bucureşti. Acest arhiereu al lui Hristos era văzător cu duhul; era slujitor al Bisericii Ortodoxe pe stil vechi. Aflând că părinţii mei sunt din Pucioasa, i-a întrebat aşa: „Fraţilor, cine este această fecioară, Virginia, la voi în sat? căci mare dar şi mare lucrare are Dumnezeu peste ea!“. După terminarea celor patruzeci de liturghii săvârşite de părintele arhiereu Evloghie, Verginica a trimis mamei mele o foaie scrisă din partea lui Dumnezeu, prin care Domnul grăia aşa: „Iată, voi aţi avut un copil aruncat în fundul unei prăpăstii, dar vă aduc de ştire că l-am scos, pentru rugăciunile lui Evloghie, slujitorul Meu“. Atunci părinţii mei au mers la sora Verginica şi i-au spus că au fost, într-adevăr, la Bucureşti, la acest părinte Evloghie, pentru rugăciuni.

Din cauza necredinţei oamenilor din sat, Dumnezeu a profeţit prin sfânta Virginia dărâmarea satului Maluri, lucru care s-a şi întâmplat în toamna anului 1972. După dărâmarea satului Dumnezeu Şi-a mutat templul coborârii Sale în Pucioasa. Apoi, pentru ca venirea creştinilor la coborârea cuvântului lui Dumnezeu să fie acoperită, Dumnezeu a adus în apropierea templului coborârii Sale câteva familii de creştini din alte părţi ale ţării, şi care şi-au făcut case în jur. Îmi amintesc, eram copil de 11 ani. Când am plecat la şcoală am lăsat satul cum îl ştiam, iar când m-am întors acasă – căci şcoala începuse să se crape şi ne-a trimis acasă – nu am mai văzut casele pe uliţele din sat.

În anul 1976, unul din copiii înfiaţi de mama Verginica a venit la părinţii mei cu un medalion-iconiţă, ca să cumpere ceva cu el. Acest medalion a rămas mulţi ani într-un cui, lângă icoane. Eu mergeam la biserică ordonat, şi am început să văd la biserică noi creştini. Turma lui Hristos începuse să se mărească prin cei nou-veniţi, despre care mai apoi am aflat că sunt copiii Domnului, ce şi-au făcut case alături de casa mamei Verginica.

S-a întâmplat ca în anul 1983 eu, Bunea Ilie, fiul, să fiu cercetat de Dumnezeu prin boală. Atunci am înţeles că aceasta era chemarea mea la mântuire, am înţeles cuvântul Scripturii care spune: «Nu poţi să slujeşti la doi domni». Trebuia să aleg: calea lui Dumnezeu sau calea pierzării.

Era duminică. Mă pregăteam să merg la sfânta biserică şi, fără să vreau, ochii mi-au fost conduşi pe medalionul de lângă icoană. L-am luat din perete şi l-am pus la gât. Alegerea era făcută. De atunci viaţa mea s-a schimbat. De atunci am început să fiu apropiat de copiii lui Dumnezeu, urmaşi ai sfintei Virginia, de la care am început să învăţ multe lucruri mântuitoare de suflet, cu mult mai mult decât am învăţat la părinţi, şi chiar la biserică, la preot. Primele învăţături pe care le-am primit de la ucenicii lui mama Verginica au fost să fac sfânta cruce dreaptă, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cât mai des, să nu lipsesc de la sfânta biserică. Întrebat dacă port la gât sfânta cruce, le-am arătat acea iconiţă pe care o aveam, şi ei mi-au spus că avea şi mama Verginica una asemănătoare, pe care ea a purtat-o. Atunci am înţeles. Ea, mama Verginica, este cea care m-a adus la calea mântuirii şi a lucrării cuvântului lui Dumnezeu. Acest medalion-icoană era al ei. Aceasta a fost puterea care m-a chemat. Ea, mama Verginica, este puternică în cer, alături de Domnul Iisus Hristos. Puterea lui Dumnezeu era şi lucra prin orice lucru pe care ea l-a purtat sau l-a folosit.

Mulţi dintre cei care au fost fii ai poporului condus de sfânta Virginia, după plecarea ei la Domnul nu au mai mers pe calea şi pe drumul pe care a mers ea. Unii dintre aceştia, văzându-mă pe mine venit nou alături de ei, încercau să mă abată ca să nu cred tot ce îmi spuneau cei credincioşi, şi îmi ziceau: „Nu e chiar aşa“. Dar pentru mine un lucru era sigur: această lucrare este lucrarea lui Dumnezeu, şi mama Verginica a fost şi este vasul lui Dumnezeu, a fost şi este trâmbiţa lui Dumnezeu, din care Domnul a sunat pentru a-Şi chema făptura Sa la mântuire.

După plecarea sfintei Virginia, prin sora ei Şi-a continuat Dumnezeu lucrarea. Într-o zi, pe când Domnul Îşi cobora cuvântul Său, a dat loc cuvântului sfintei Virginia, care a spus, printre altele, şi despre mine că am mers la mormântul ei şi am rugat-o să-mi vină în ajutor, şi a repetat exact cuvânt cu cuvânt, aşa cum a fost rugăciunea mea cât am stat cuprins cu braţele de crucea de la mormântul ei. Din nou sfânta Virginia mă încredinţase că mi-a venit în ajutor.

Era în anul 1987 când s-au sărbătorit şapte ani de la plecarea ei la cer şi când i-am dezvelit mormântul. Am fost martor la mireasma care a umplut cimitirul în clipa când am mişcat placa spre a o ridica, dar mai mare minune a fost atunci când am ridicat capacul sicriului. Ea, mama Verginica, era întreagă. Degeaba spun cei necredincioşi că nu este adevărat. Degeaba spune chiar preotul satului, Popescu Leonard, că nu este adevărat. El n-a voit nici să se uite în mormânt. Noi l-am chemat, l-am rugat, dar el n-a voit să se uite. Eu am fost a doua persoană care am coborât să o văd. Este adevărat, ea nu putrezise, ci se stafidise, iar pielea căpătase culoarea maronie şi se uscase pe oase.

Dovada sfinţeniei sale o avem din timpul vieţii ei, căci Dumnezeu a folosit-o ca trâmbiţă a Sa. Nu oamenii o pot numi pe ea sfântă, ci numai Duhul Domnului, Care sălăşluieşte în creştin, căci Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte prin ucenici sfinţenia ei.

În anul 1989, după începutul postului Naşterii Domnului, la sfârşitul lunii noiembrie, Dumnezeu a coborât cuvânt prin care ne-a spus aşa: «Voi, fiilor, să nu vă temeţi. Vor veni peste voi oamenii legii, căci s-au hotărât să-Mi împrăştie pe cei ce au rămas. Vor veni şi vor intra peste voi, ca să vă bage la întuneric. Fiţi cuminţi, că în momentul când ei vor călca aici, Eu, Domnul, voi întoarce armele împotriva lor, iar pe voi vă voi elibera şi veţi mărturisi lucrarea Mea». Acest cuvânt s-a împlinit în ziua de 16 decembrie 1989. Au venit pe motivul că eu am modificat proiectul casei şi că am făcut biserică din ea, şi aşa au controlat toate ungherele locuinţei. Din nou Dumnezeu ne-a venit în ajutor, căci în momentul în care aceştia îmi controlau casa, la Timişoara începuse revoluţia. Cuvântul Domnului s-a împlinit, căci armele lor s-au întors împotriva lor.

Începând din anul 1990 Domnul a început să-Şi slobozească glasul Său deasupra ogrăzii locuinţei mele. Eram deja o comunitate formată din paisprezece ucenici, chemaţi prin cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lucra, şi aşa ne-a anunţat în anul 1991 că vom zidi chivotul Sfintei Sfintelor Noului Ierusalim. Alături de noi, în această coborâre de cuvânt îl aveam pe părintele Irineu de la Mănăstirea Sinaia, care, devenind arhiereu, după cum Domnul a proorocit, a făcut, după poruncă dumnezeiască şi în taină dumnezeiască, împreună cu noi, rugăciunea de sfinţire a punerii pietrei de temelie, iar după ce în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie a fost săvârşită construirea acestui locaş, s-a aşezat în ziua de 12 decembrie praznicul de târnosire a sfântului locaş.

Cuvântul lui Dumnezeu coboară mereu şi îşi desăvârşeşte planul său. Sunt proprietarul pământesc al acestui loc ales, dar, duhovniceşte vorbind, proprietar este Dumnezeu şi cuvântul lui Dumnezeu, care a făcut din acest aşezământ izvor al râului vieţii şi grădină de Eden. Mărturisesc că nu mă îndoiesc întru cuvântul lui Dumnezeu ca să împlinesc tot ce-mi cere să împlinesc cu umilinţă şi cu frică înaintea Lui.

Îi lăsăm pe oameni sub acoperământul cuvântului lui Dumnezeu, pe care noi, acum, îl scoatem la lumină.