Sunt din Moldova, judeţul Bacău, din părinţi creştin-ortodocşi, care m-au învăţat din copilărie iubirea de Dumnezeu, de biserică şi de sfinţii care ne-au lăsat de-a lungul vremii leagănul credinţei ortodoxe, singura cale care poate asigura prin adevărata ei trăire mântuirea sufletului. Din cei şase copii, câţi eram la părinţi, pe mine mă stăpânea o mai mare iubire de Dumnezeu. Am simţit această stare încă din copilărie, şi de aceea în tot timpul vieţii mele n-am putut avea nimic mai drag ca pe Dumnezeu şi toate frumuseţile care înseamnă Dumnezeu în înţelesul lor.

Când aveam treisprezece ani, a murit mama, şi de atunci am simţit mai mare iubire de Dumnezeu, de a-L avea în suflet pe Domnul, singurul Care poate toate întru toţi. Îmi ziceam mereu: „Doamne, să fii numai Tu în gândurile mele, în inima mea, în voinţa mea, ca pe toate să le săvârşesc în voinţa Ta şi nu a mea“.

La vârsta de 21 de ani am cunoscut un tânăr de 23 de ani, un suflet care mi s-a părut dezlipit de el însuşi mai mult decât mine, mai contopit cu cele frumoase care sunt întru Dumnezeu, şi mi-am zis: „Doamne, eu Ţi-am făgăduit viaţa mea, dar dacă este voia Ta, voiesc să am pe cale acest tovarăş, că eu sunt mică şi slabă şi nu pot singură pe drumul vieţii“. Am simţit că Dumnezeu a venit în calea mea cu acest sprijin şi ne-am unit prin taina cununiei. Mai târziu am trăit o mare suferinţă şi cu inima şi cu trupul, căci gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: «Cel ce păcătuieşte, să cadă în mâna doctorului». Am plătit cu lacrimi de căinţă şi cu mare suferinţă trupească ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem spre făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti.

După multă vreme de suferinţă, în spital am avut un vis peste care n-am putut trece cu uşurinţă: stăteam cu capul în ţărână pe un câmp arat şi mă rugam plângând şi zicând: „Doamne, iartă-mi tot ce ai să-mi ierţi“. Un glas care venea din cer a spus: „Da, dar să te atingă soarele pe creştet“. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în fiinţa mea o căldură care-mi copleşise trupul firav de la suferinţă. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: „Doamne, eşti atât de mare, atât de bun! Cu ce Îţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare Îţi sunt!“. Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.

În anul 1979, printr-o descoperire cerească am venit la Pucioasa. Aici am aflat-o pe fiinţa cea bună şi umilă prin care vorbea Dumnezeu. Am cercetat cu umilinţă şi nu cu ispitire, ca să înţeleg dacă totul este înrădăcinat în sfânta biserică şi în toate tainele ei cele sfinte. Am găsit în jurul acestei fiinţe un popor trăitor după adevărul ortodoxiei, şi mare mirare m-a cuprins constatând că viaţa celor mai mulţi care urmau această revelaţie de proorocie, era aşa cum se cere să fie în mănăstirile noastre, şi unde, de fapt, nu se mai ţin întru totul poruncile sfinţeniei. Mi s-a cutremurat cu totul fiinţa când am văzut ce are Dumnezeu pe pământul român, şi noi nu ştiam. Dragostea lor ne înconjurase. Viaţa lor şi trăirea lor în post, în rugăciuni şi în curăţenie, era ce iubeam noi. Găsisem aici pe fraţii lui Iisus Hristos, aşa cum este scris: «Mama şi fraţii Mei sunt cei ce fac voia Tatălui Meu». Desfăşurarea trăirii lor alături cu această revelaţie continuă era păstrată în mare taină, înţelegând atunci urmărirea şi prigoanele suferite de ei din partea stăpânilor lumii, care nu-L puteau iubi pe Dumnezeu şi pe fiii lui Dumnezeu, cei după adevărul trăirii de creştin.

În ziua aceea, 1 mai, anul 1979, mama Verginica a fost sub supunerea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu a vorbit prin ea şi ne-a spus: «Pace vouă, celor nou-veniţi! Pace ţie, Moldovă aşteptată de cer! Eu sunt Domnul Iisus Hristos, nu în trup, ci în Duh. Coborâtu-M-am să-l pregătesc pe cel din vremea aceasta. […] Ieşiţi din bloc, copiii Mei, căci blocurile se vor face una cu pământul, că sunt lucrate duminica. Veniţi la Mine! Iată masa Mea! Veniţi aproape de trâmbiţa Mea, că voi avea mare nevoie de voi în zilele ce vin. Cel ce lasă pentru Mine părinţi şi fraţi, neam şi ţarini, acela întreit va lua de la Mine. Veniţi lângă acest izvor ceresc, şi veţi fi numiţi pruncii Mei. O, Moldovă aşteptată de cer, iată ziua legământului Meu cu tine. Mihaela, vei sta aproape de Verginica până la sfârşit. Iubire pentru iubire, căci aşa este la Dumnezeu. […] România este ţara Ierusalimului cel nou ales. În anul 1990 voi ieşi deasupra cu această fântână de miere şi voi slăbi pe antichrist». Vorbirea Domnului a continuat aproape două ore. Taine nemaiauzite, taine pecetluite, care stau să vină spre împlinire, aşa cum scrie în Scripturi.

Ne-am hrănit vreme de un an din cuvântul lui Dumnezeu, care curgea prin gura lui mama Verginica. Inima mea nu mai ştia altceva decât să stea zi şi noapte alături de acest vas sfânt în care Dumnezeu Cuvântul Se deşerta şi vorbea poporului creştin tainele pentru sfârşitul necredinţei de pe pământ. Era neînchipuit de bolnavă, dar nu aveam curajul să cred că ea va pleca vreodată dintre noi, mai ales că Domnul în toate vorbirile ne spunea: «Această profeţie nu se va sfârşi până la sfârşitul vremurilor». Nu puteam crede că va fi luată dintre noi nici atunci când Domnul spunea: «Voi ridica din mijlocul poporului creştin acest vas şi îl voi duce la cer şi voi vorbi prin rămurele şi voi fi cu voi până la sfârşit».

În luna septembrie, anul 1980, am primit poruncă de la Domnul să-i cos lui mămica Verginica o cămaşă albă pentru ca să fie îmbrăcată cu ea în ziua când va fi luată la cer şi să-i fac un cântec de plecare. Această ascultare am făcut-o plângând şi cu mare cutremurare. După trei luni, în ziua de 14 decembrie, mama Verginica a fost luată de Domnul. În clipa aceea, stând lângă ea pe pat, am luat-o în braţe, strângând-o şi mângâindu-i fruntea ca să-i alin ceasul cel greu al despărţirii de noi, iar ultimele ei cuvinte acestea au fost: „Fiţi cuminţi, fiţi cuminţi, fiţi cuminţi, copiii mei!“.

Mergeam apoi zi de zi la crucea mormântului ei şi vegheam cu toţii să nu se stingă lumina candelei de la cruce, căci aşa rămăsese poruncă de la Dumnezeu. Marea noastră durere era ca aceea a ucenicilor Domnului sau a Maicii Domnului, ştiind că această lucrare a fost însuşi cuvântul Domnului Iisus Hristos în Duh.

Cuvintele acestei lucrări dumnezeieşti pot fi numite Evanghelia Duhului Sfânt, căci ele sunt cuvintele Fiului lui Dumnezeu, Care S-a coborât în Duh, după cum a rostit făgăduinţa atunci când S-a înălţat la Tatăl. Bucuria nu ne-a părăsit de tot, căci mulţi creştini îşi vesteau unul altuia arătarea ei în vedenie sau în vis, cu aceleaşi fel de învăţături şi de mângâieri cereşti.

Prea puţin timp a trecut până când sora lui Verginica, Maria, a primit peste ea darul aceluiaşi fel de lucrare cerească. Avea acelaşi fel de umilinţă, de vas slab întru care Se poate desăvârşi Cel tare, aşa cum este scris: «Domnul a ales pe cei de neam prost, pe cei slabi, ca să plece creştetul celor tari».

N-am avut niciodată gândul să mă îndoiesc întru această lucrare, de vreme ce nu pot niciodată uita minunea săvârşită de Domnul la venirea noastră aici pentru întâia oară, minune cu care Domnul ne-a arătat puterea acestei lucrări cereşti. Venisem cu un copil al fratelui meu, bolnav de epilepsie, cu care fusese la slujbele mănăstirilor, după ce renunţase la ajutorul medicilor. Mama Verginica l-a luat în braţe, i-a făcut semnul crucii pe creştet şi l-a uns cu ulei din candelă. Din clipa aceea copilul n-a mai fost bolnav niciodată. Domnul pusese deoparte această vindecare, pentru întărirea paşilor noştri alături cu această putere lucrătoare de semne şi minuni pentru credinţa oamenilor.

În anul 1991 am primit poruncă cerească să ridicăm biserică de mărturie, care va mărturisi prin lucrarea ei şi prin forma ei toate tainele care au fost profeţite prin această lucrare cerească. Dumnezeu a fost cu noi prin cuvânt în toată vremea lucrului bisericii, aşa cum prin cuvânt a fost în vremea lui Noe, care a lucrat corabia salvării făpturii lui Dumnezeu. Toate cuvintele care au venit din cer şi care erau auzite de noi, se scriau şi se împlineau, şi totul s-a lucrat cu minuni văzute, cu puteri neînchipuite de noi, aşa cum toţi cei ce au văzut pot mărturisi. Cei doi artişti sculptori, Victoria şi Marian Zidaru, care au pus pentru Domnul tot rodul muncii lor, au făcut să avem cu ce împlini ridicarea bisericii revelate de cer, căci nici o lucrare nu s-a lucrat până nu venea mai întâi cuvântul. Toţi cei care au lucrat au văzut că toate s-au lucrat prin cuvânt, şi toţi au respectat întru totul legea sfinţeniei, care a fost rânduită de Domnul ca să fie trăită în acest aşezământ sfânt, lege care va străjui intrarea acestui aşternut dumnezeiesc. Aşa a spus Domnul: «Legea pentru acest aşezământ să fie săpată în piatră şi să fie aşezată la poarta de strajă a ieslei cuvântului Duhului Sfânt». Tărcuţă Mihaela