Este în firea omului, ca o lege a existenţei sale, să caute a se întoarce în grădina din care a fost alungat. De aceea am găsit cu cale să mărturisesc despre binele ce mi l-a făcut mie Domnul, apropiindu-mă pe mine, neputinciosul şi nevrednicul, de lumina vieţii, coborâtă de la Dumnezeu la acest sfârşit de întuneric.

Cu o seară înaintea întâlnirii cu cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa (anul 1986), am avut un vis: eram la biserica din Ghelari, unde, de fapt, mă aflam. Veniseră două autocare cu turişti. Aceia au coborât, ne-au îmbrăţişat şi au întins o masă mare în partea de răsărit, în curtea bisericii. La acea masă cu noi era şi Domnul Iisus Hristos. L-am rugat şi pe părintele Florea, preotul bisericii Ghelari, să stea cu noi la masă, dar ne-a refuzat spunând că e ocupat. Acesta mi-a fost visul. A doua zi au venit două autoturisme cu credincioşi. Am remarcat chipuri blânde şi naturale de creştini ortodocşi, au intrat în casă, s-au închinat la icoane sărutându-le, şi apoi au stat de vorbă cu noi. Între ei era şi o femeie în vârstă, cu un chip deosebit de blând, foarte tăcută, intervenind foarte rar în discuţie şi tresărind adesea, ca şi cum vorbele pe care le spunea le-ar fi auzit într-o şoaptă tainică. Aceea era mama Maria, sora sfintei Virginia, femeie prin care Domnul a binevoit să conducă mai departe poporul spre grădina Edenului, nu doar pe Adam şi Eva, cei proaspăt izgoniţi după facerea lor de către Dumnezeu, nu doar poporul Vechiului Testament, ci întreg poporul creştin al Noului Ierusalim (poporul Domnului). Cuvintele pe care le-am auzit din gura acestei femei erau cuvinte pline de iubire cerească, de înţelepciune şi de amărăciune. În ele regăseam Noul şi Vechiul Testament la un loc, suferinţa şi bucuria într-o suprapunere cosmică. Totul semăna cu o capodoperă nesemnată, al cărei autor genial se ascundea după cuvintele simple, atribuite unui oarecare. Cui îi puteau aparţine acele cuvinte care îndemnau la credinţă fierbinte, la respectul faţă de trăirea creştină? Acele cuvinte făceau apologia bisericii creştine mântuitoare, dar în acelaşi timp deplângeau preoţii care nu mai slujesc după dreapta rânduială. Reveneau tot timpul ca un laitmotiv cuvintele: «Credeţi că Eu sunt Dumnezeu? Credeţi că mâinile Mele sunt străpunse de cuie şi acum? O, dacă aţi vedea genunchii Maicii Mele cum sângerează stând în faţa tronului ceresc şi rugându-L pe Tatăl să mai ţină încă puţin lumea! O, nu mai pot!». Erau cuvinte care veneau din interiorul şi din afara acelui trup; parcă aparţineau şi nu aparţineau acelei fiinţe care, când se trezea, semăna cu un albatros aşezat pe o suprafaţă terestră. Spre sfârşitul cuvântului ceresc acea voce îl chema insistent pe părintele Florea, care refuzase să vină să asculte. De faţă, în afară de noi, era maica preoteasă, fiul părintelui Florea, cu soţia şi copiii. După consumarea acestor momente râvna noastră pentru mântuire a crescut, dar s-au înmulţit şi ispitele.

O bună bucată de timp ne-am luptat cu îndoiala în ce priveşte această lucrare, dar dragostea de Dumnezeu a biruit şi n-am mai pus sub semnul întrebării provenienţa divină a acestor cuvinte, căci cunoscut este, recunoaştem capodopera după cuvinte, nu după semnătură.

În scurta noastră şedere la biserica din Ghelari-Hunedoara, timp în care am lucrat o poartă monumentală, am avut multe întâmplări miraculoase, din care relatez numai două. Odată, un călugăr pribeag (Gherasim), venind la biserica din Ghelari, a înnoptat la noi şi ne-a spus următoarea revelaţie: se făcea că sfântul Nicolae era în faţa porţilor terminate, iar deasupra lor era scris „România, ţară sfântă; România, ţara Noului Ierusalim“ pe fundalul tricolorului nostru. În faţa porţilor se adunaseră mulţi potrivnici care voiau să le deschidă, dar cum se atingeau de ele, se cobora foc din cer, care îi carboniza. Călugărul spunea că porţile nu se vor lucra pentru biserica din Ghelari, ci vor fi duse în alt loc. Atunci nu înţelegeam ce înseamnă această taină.

Odată a venit la noi o femeie bolnavă, care susţinea că a fost trimisă de Maica Domnului în urma unei revelaţii, spunându-i-se că la Ghelari va afla biserica cu 33 de cupole, dar am reţinut ideea, folosind-o ca temă plastică mai apoi în multe lucrări de ale mele.

Biserica ridicată din porunca lui Dumnezeu la Pucioasa are 33 de arcade-cupole, iar poarta aşezată în partea de sud este poarta lucrată la Ghelari, pecetluind intrarea pentru cei care nu se supun legământului coborât de la Dumnezeu pentru acest loc sfânt. După ce Domnul a coborât planul temeliei bisericii, şi în timp ce eu lucram la proiect, nereuşind să ajung la un rezultat satisfăcător, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât prin ucenicii lui Verginica, vieţuitori în aşezământul de la Pucioasa, şi mi-a spus să-mi amintesc de o revelaţie privind o biserică cu 33 de cupole, şi astfel Domnul Şi-a împlinit planul construcţiei bisericii.

În ce priveşte configuraţia plastică şi simbolică a celor ce se împlinesc în acest loc, impresia mea (neavizată din punct de vedere teologic) este că spaţiul supus dezbaterii reprezintă prototipul unui spaţiu edenic în care pomul vieţii (izvorul vieţii) reprezintă cuvintele coborâte de la Dumnezeu, iar tipul de existenţă pe care ni-l cere Dumnezeu este condiţia obligatorie pentru reîntoarcerea noastră la relaţia Adam-Eva înainte de săvârşirea păcatului. Acelaşi tip de armonie se poate remarca şi în cadrul creaţiei lui Constantin Brâncuşi.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt am mărturisit acestea eu, robul lui Dumnezeu, Zidaru Marian, din mila lui Dumnezeu sculptor şi arhitect al acestui loc. Amin.