Mă numesc Bănescu Emilian, din comuna Moroieni, judeţul Dâmboviţa, creştin-ortodox, fiu duhovnicesc al sfintei noastre biserici strămoşeşti. Cred că Dumnezeu pregăteşte omul dinainte de a se naşte pentru cele ce are de întâmpinat pe calea vieţii acesteia spre mântuire.

De mic copil am fost firav la trup, şi pentru aceasta simţeam că voi fi dispreţuit de lume şi că nu mă voi putea încadra în rândul ei. Am simţit apropierea de Dumnezeu prin sora mea mai mare, Ricuţa, care era pe atunci la şcoala profesională din Mija, şi a cărei viaţă era profund marcată datorită apropierii ei de mămica noastră Verginica din satul Maluri, Pucioasa, despre care se dusese vestea că este trâmbiţă apocaliptică, prin care Domnul Iisus Hristos face pregătire poporului creştin din urmă, în vederea întâmpinării celei de a doua arătări cu slavă a Domnului şi a înfricoşatei judecăţi. Eram mic atunci, şi duhul meu tânjea să se alipească profund de această mare şi dumnezeiască lucrare.

Întâia oară, am văzut-o pe mămica Verginica la Moroieni, în casa părintească, în ziua nunţii sorei mele, Ricuţa, nuntă despre care Domnul zisese că va fi ca aceea din Cana Galileii. Atunci am auzit întâia oară cuvântul Domnului prin ea, începând astfel, ca semn de recunoaştere: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pace vouă, fiilor!». Deci mărturisesc fără rezerve că după cuvânt cunoşteam că Acela Care vorbea prin gura acestui vas ales era Domnul, Cel Care prin cuvânt a făcut cerul şi pământul. Pentru că în mulţimea care asculta erau şi inimi lipite de materie, cărora Duhul Sfânt nu le putea descoperi adevărul, căci considerau cuvântul auzit ca fiind al trupului care vorbea, Domnul adăuga de multe ori aceste cuvinte: «Eu sunt Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt, nu acest trup. Acest trup, ştiţi că l-am curăţit prin boală grea şi l-am făcut curat şi de mare preţ, şi de nu veţi lua aminte la aceste cuvinte, îl voi lua de la voi şi îl veţi mai vedea la vremea de judecată, căci nu este preţuit nici de sat, nici de creştini».

De atunci m-am alipit de acest suflet bun şi l-am iubit şi l-am preţuit mai mult decât pe părinţii mei. La Maluri, în satul ei, am mers întâia oară în anul 1968, când aveam 18 ani. Eram atunci bolnav din pricina unei eczeme şi aveam răni pe tot corpul şi pe faţă, din care cauză mă rugam lui Dumnezeu să nu am căsătorie, să nu fiu de râs pentru soţia mea. Am fost internat de multe ori la dermatologie, dar fără nici un rezultat. Bunătatea lui Dumnezeu a arătat o vedenie frumoasă lui mămica Verginica, şi ea s-a grăbit să vină la Bucureşti să mi-o spună. A văzut un lac mare şi tulbure, şi pe mine cum mă scăldam în el. Apoi a văzut un înger coborând din cer şi a dat drumul unui stăvilar şi a curs toată apa murdară, şi bazinul s-a umplut cu apă limpede, iar pe mine m-a văzut transformat într-o lebădă mare, albă, şi mă scăldam în acea apă. Mămica Verginica mă striga: „Milică, Milică, hai la mămica!“. Dar îngerul i-a spus: „Lasă-l, Verginico, să se spele bine, şi apoi va veni definitiv la tine“. Şi s-a întâmplat aşa, căci Domnul m-a curăţit prin suferinţă pentru vindecarea rănilor păcatelor mele, şi apoi m-a luat din familia părinţilor mei şi m-a unit cu familia Sa, că aşa numea Domnul familia vasului Său.

Am plecat pentru serviciul militar, şi acolo am simţit pustiul sufletesc, căci nu aveam rugăciunea de acasă şi postul rânduit de sfânta biserică, şi, peste toate, nu mai eram prezent când Domnul cobora cuvintele vieţii veşnice. Era vremea comunismului, vreme potrivnică legii lui Dumnezeu, când eram controlaţi dacă deţinem sfânta cruce, agheasmă, anafură. Domnul ne atenţiona să ţinem ascunsă taina lucrării, căci nu era vremea descoperirii.

A trecut vremea serviciului militar şi am venit la Maluri, la mămica Verginica. Era tare bolnavă, în durere şi în mare lipsă, dar mai greu de suportat era controlul miliţiei, căci deşi în constituţie era garantată practicarea religiei, pentru a distruge adevărata credinţă se supraveghea calea ce duce la Maluri sub motiv că acolo se fac adunări pentru răsturnarea regimului. Mama Verginica locuia împreună cu mama ei, Andreiana, şi cu fiica ei adoptivă, Veronica, şi sora Veronicăi, Lenuţa, care, fiind suferindă, a crescut şi ea în acea casă. Eu mă rugam lui Dumnezeu: „Doamne, găseşte Tu un mijloc pentru a face parte din această familie şi să pot fi de folos!“. Şi după un timp mămica Verginica mi-a spus că Domnul mă întreabă dacă eu consimt căsătoria cu această fiinţă suferindă, Lenuţa. M-am bucurat de mila Domnului şi am primit, iar preotul Leonard Ioan Popescu de la biserica Glodeni-Vale ne-a cununat, noi hotărând în faţa Domnului să trăim în curăţenie, de vreme ce locuiam în aceeaşi casă cu mămica Gigi. Aşa fiind lucrurile, locuiesc în casa în care a trăit şi de unde s-a mutat la ceruri Verginica.

Timp de şapte ani am fost martor aproape de fiecare dată când cobora Domnul şi grăia cu poporul Său, fie la Pucioasa, fie în localităţile unde eram trimişi prin cuvântul lucrării. După cum scrie în sfânta Scriptură că Domnul era Om al durerii, aşa şi mămica Verginica a fost fiica suferinţei, căci a purtat în trupul ei dureri nespuse, ca rod al păcatelor noastre, ale fiilor dăruiţi ei de Domnul. Singura bucurie a ei pe pământ a fost legătura neîntreruptă cu cerul. Fiind trează, ea în tot momentul cu ochii duhului Îl vedea pe Domnul îmbrăcat în veşmânt alb, purtând semnul cuielor din mâini şi din picioare şi cununa de spini. Se împărtăşea aproape în fiecare săptămână, după trei zile de post, iar părintele paroh era înţelegător faţă de ceilalţi credincioşi. Venea ori de câte ori îl chema şi făcea slujba de dezlegare, şi apoi o împărtăşea. În ultima vreme odihna ei era stând sprijinită de perne, şi ne ruga şi pe noi să stăm de veghe cu ea. Mulţi sfinţi veneau la ea în vedenie şi îi povesteau viaţa lor şi o înveseleau arătându-i frumuseţile raiului. Aşa petrecându-şi vremea, ne povestea viaţa ei, tristă şi simplă, şi vedeniile dumnezeieşti.

Odată, când a fost dusă la spitalul de nebuni din Plătăreşti, spunea cum a fost dusă la un loc cu cei închişi şi condamnaţi la moarte. Acolo era un lac şi trunchiuri de copaci prin apă, şi fiecare condamnat era aşezat pe o buturugă. Din apă ieşeau şerpi care-i muşcau şi, căzând în apă, se înecau. Au aşezat-o şi pe ea pe un trunchi, şi în acel moment a apărut Măicuţa Domnului zicând: „Nu te teme, Verginica! Eu te voi ţine să nu cazi în apă“. Şi a stat aşa multe zile, încât se mirau chinuitorii ei care, neştiind puterea Domnului, ziceau că e vrăjitoare.

Fiind vremea ateismului şi voind Domnul să ne crească în legea Sa cea sfântă ca să nu ni se pară greu şi să nu-L părăsim, la început nu a arătat calea Golgotei şi a înfrânării, ci a unit tineri prin căsătorie, şi zicea: «Voiesc de la cei pe care Eu, Domnul, i-am unit, să fie ca nişte stâlpi de lumină pentru cei ce merg spre mântuire ca să nu piardă cărarea». Apoi, după o vreme, fiindcă ne apropiam din ce în ce mai mult spre poarta cea strâmtă pentru a intra în patria cerească, am auzit învăţătura pentru oprirea întinării soţului cu soţia: «A venit vremea, creştine, ca soţia ta, de acum, să-ţi fie ţie soră, ca să fiţi curaţi şi cu trupul şi cu duhul». Cei ce au fost încredinţaţi că Domnul este Cel Care grăieşte, cu mare bucurie au primit această învăţătură pe care Duhul Sfânt o grăise şi în vremea primilor creştini prin gura sfântului apostol Pavel: «Şi aceasta v-o spun, fraţilor, că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea» (I Corinteni, 7/29).

Întotdeauna Domnul ne-a rugat, nu a obligat pe nimeni; fiecare a împlinit după măsura dragostei sale. Pentru cei ce se îndoiau în cuvântul Său, Domnul grăia: «Ce vei face, creştine, când Domnul Iisus Îşi va da lucrarea Sa pe faţă? Vei mai spune că nu e lucrarea lui Dumnezeu? Nu vei spune aşa, ci vei tremura de groază».

Mămica Verginica nu voia să lipsească de la sfânta biserică nici atunci când nu mai putea merge pe picioare şi ne ruga să facem scăunel din mâinile noastre, şi aşa două persoane o transportam, căci zicea: „Dacă mor, să mor în sfânta biserică“. În ultimii ani ai vieţii pământeşti a avut regim alimentar foarte aspru şi mă ruga să ţin şi eu cu ea, căci vine vremea când nu vom mai mânca nici noi carne, căci Domnul, cât a fost pe pământ, nu a mâncat carne. Când locuia la Maluri, spunea Domnul aşa: «Pentru necredinţa locuitorilor, satul acesta va rămâne pustiu». Şi aşa s-a întâmplat, căci în anul 1972 au fost alunecări de teren, multe case s-au dărâmat, şi s-a dărâmat şi casa ei, lucrată din porunca Domnului. Atunci mulţi s-au clătinat în credinţa lor, căci nu cunoşteau cuvântul Domnului, grăit prin acest vas atunci când a anunţat dărâmarea satului, căci s-a spus atunci de la Domnul: «Fiilor, voi dărâma acest sat pentru necredinţa lui, şi veţi vorbi apoi între voi ca şi proorocul Ieremia: Mergeţi la locul Meu din Şilo şi vedeţi ce i-am făcut».

În acel timp s-a întâmplat să fiu la Maluri. Era miezul nopţii şi eram îngrozit de ce vedeam; multe case plecate de la locul lor câte 50-100 metri. Oamenii au luat cu ei ce au putut, şi au plecat în pribegie pe la rude până îşi vor construi alte locuinţe. Mămica Gigi era bolnavă, pereţii camerei au crăpat, şi singura cameră în care se mai putea locui era cea a mamei Andreiana. Am mers cu toţii în acea cameră, şi la puţin timp a coborât Domnul, şi după obişnuitul început a spus: «De ce staţi înmărmuriţi? că şi templul lui Solomon, unii l-au zidit, şi alţii l-au dărâmat. Mergeţi şi căutaţi alt loc, să mutăm lucrarea Mea».

Am mers la Pucioasa şi am găsit o căsuţă cu o cameră şi un hol, pe care am închiriat-o. Timp de un an şi jumătate s-a construit noua locuinţă, cu multe împotriviri din partea autorităţilor. Cu mare greutate s-a transportat de la Maluri tot ce s-a putut recupera din demolarea casei. Mai puţin ne-ar fi costat să cumpărăm cărămidă nouă, dar Domnul poruncise ca nu numai jumătăţile, ci şi sferturile de cărămidă să fie zidite în pereţii noii case. Pe fiecare cărămidă a casei din Maluri mulţi săteni dintre cei ce nu credeau în această lucrare dumnezeiască au văzut scris cu litere de foc: „Sfinţit Domnului“. Acum, în locul unde a fost casa a rămas troiţa cu sfânta cruce, aşezată de noi acolo din porunca Domnului.

În toate necazurile şi strâmtorările vieţii ei mama Verginica a aflat mult ajutor prin slujbele date unor preoţi bătrâni şi cu viaţa trăită în legea Domnului. Multora dintre ei Domnul le descoperea darul ce-l purta mămica Gigi, şi ei îi spuneau: „Ce dar ai tu asupra ta! Şi cum de vii la mine?“, iar mămica le răspundea: „Domnul m-a trimis, căci prin rugăciunile preoţilor adevăraţi împlineşte cererile creştinilor“.

Mămica Verginica nu se supăra niciodată din cauza suferinţei trupeşti, nici nu a cugetat vreodată, ci făcea ce stătea în puterea ei: se ungea cu sfântul mir din candelă, se stropea cu agheasmă mare şi folosea medicamentele prescrise de medici. Medicii spuneau că are inima mult mărită şi îmi şopteau mie că nu va mai trăi mult, iar mai târziu, după ce din nou îi solicitam, se minunau cum de mai trăieşte. Mulţi medici cărora Domnul le atinsese inima aveau mare milă de ea. De pildă, când se interna la spitalul din Pucioasa, doctorul Iţu Gheorghe i-a fost de mare folos. La vizită veneau şi de la securitate, agenţi îmbrăcaţi în halate albe, susţinând că sunt medici, şi o cereau la Târgovişte pentru experienţe, iar medicul, nebănuind adevărul, o dădea. Şi, de fapt, ce se întâmpla? În timpul nopţii, când ea adormea, cobora Duhul Domnului şi grăia, iar securitatea scria ce se vorbea, şi o injectau cu ser stricat şi o băteau să se trezească, dar nu se trezea până ce Domnul nu termina ce avea de grăit. La trezire simţea usturime mare în tot trupul şi striga de durere. După multe nopţi ea a întrebat pe doctorul Iţu Gheorghe ce se întâmplă de are aşa mari dureri dimineaţa. Atunci el a înţeles, şi s-a împotrivit cu tărie celor ce veneau să o ia, spunându-le că el răspunde de securitatea ei.

Prezenţa Domnului în fiinţa ei era simţită de cei ce credeau cu adevărat. De pildă eu, fiind om cu fire neputincioasă şi supus greşelii, mult am supărat pe Domnul cu viaţa mea, şi din privirea şi glasul ei simţeam că Domnul este supărat. Dojana ei răsuna în urechile mele precum glasul Domnului către Adam după ce a greşit: «Adame, Adame, unde eşti?». Aşa simţeam şi eu, încât mi se lua toată puterea şi înclinarea spre rele. Într-o zi nu a putut suporta greşeala mea şi mi-a zis: „Du-te la serviciu, să nu te mai văd şi să nu mai îmi spui mamă“. Aşa era cu dreptate, căci mai multă durere aduce Domnului greşeala celui apropiat al Său decât a celui ce nu s-a împărtăşit din darurile Lui. Am plâns cerând Domnului iertare, şi către seară m-a strigat şi mi-a spus cele de la Domnul: „Iartă-l, Verginica! Nu vezi că stăruie lângă patul tău?“.

Prin anii 1978-1979 a anunţat Domnul că o va ridica dintre noi. Noi nu pricepeam atunci cum va fi, căci ştiam că această lucrare va continua până la scaunul de judecată. Într-o zi mi-a spus: „Uite, mămică, Domnul mi-a spus că mă ia la El şi a zis să-mi cânţi cântecul: Sosit-a ora despărţirii/ Sosit-a ziua să plecăm/ Şi nu ştiu când vom mai ajunge/ De-acuma să ne mai vedem/ De nu ne-om mai vedea aicea/ Ne vom vedea în cerul sfânt/ De vom avea credinţă tare/ Şi vom păzi al Său cuvânt…“. I l-am cântat cu mare durere, neputând suporta greutatea despărţirii de ea. Apoi a chemat pe sora ei, Maria, şi pe mama lor, Andreiana, şi m-a rugat să le duc cu maşina la fotograf pentru fotografia de pe cruce. M-a surprins, pentru că a aşezat pe mama Andreiana la mijloc, şi cele două fiice într-o parte şi în cealaltă. Am comentat această aşezare, şi mi-a şoptit: „Fii cuminte, căci aşa mi-a spus Domnul să fac“. Şi a rânduit toate pentru înmormântare.

În ultima vreme nu-i mai folosea nici un medicament pentru eliminarea apei din trup, şi apa s-a infectat. Îi ardea întreg trupul şi se chinuia neputând nici să doarmă, nici să mănânce, şi vegheam cu rândul lângă ea, dar ca nişte neputincioşi, mai aţipeam de oboseală, şi se mâhnea mult că nu-i simţeam durerea. Cu trei zile înainte de plecare nu mai simţea durerile, dar era lucidă şi privea cu faţa lină şi zâmbitoare în sus şi ne spunea pe şoptite: „Au venit sfinţii arhangheli să mă ia. Să nu vă fie frică, să nu plângeţi. Fiţi cuminţi“. Apoi, cu zâmbetul unei bucurii suprafireşti, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu în ziua de 14 decembrie, anul 1980.

După plecarea ei cu trupul dintre noi, toate soroacele ce i s-au făcut au fost dirijate de duhul ei, căci o trimitea Domnul la sora ei, Maria, şi îi spunea ce mâncare să pregătească, ce lucruri să dăm milostenie şi cui să le dăm.

După împlinirea unui an, când s-au împlinit soroacele rânduite de sfânta biserică pentru uşurarea sufletului şi trecerea prin cele douăzeci şi patru de vămi ale văzduhului, a venit la sora ei în vis şi i-a zis: „Surioara mea, m-a trimis Domnul înapoi la poporul meu, că atunci când mă petreceaţi la mormânt, duhul necurat juca de bucurie şi zicea că a rămas poporul singur, pe mâna lui“. De atunci mămica Verginica îi şoptea mereu la ureche sorei sale cuvinte de la Domnul pentru corectarea vieţii noastre şi ne aducea noile învăţături şi cerinţe necesare intrării la nunta Mirelui ceresc. Mulţi creştini au judecat acest plan dumnezeiesc şi spuneau: „Nu se poate să aibă sora lui Verginica acest dar de la Dumnezeu, că ea nu a avut postul de patruzeci de zile“. Iar mămica ne-a spus că Domnul a păstrat-o curată cu trupul după naşterea copiilor şi a oprit-o de la carne, ceea ce ea a împlinit cu toată dragostea.

Mămica Verginica a condus în toate amănuntele viaţa surioarei sale, Maria, şi îi spunea să facă mătănii, să fie şi pentru ea, căci zicea: „Eu, lelico, cât timp am fost în trup, am fost în suferinţă şi nu am putut să fac“. O trimitea la preotul din sat să-l roage să spună poporului în biserică să facă semnul crucii drept, zicând: „Decât o sută de cruci strâmbe, mai bine una dreaptă. Crucea strâmbă osândeşte, crucea dreaptă mântuieşte. Să nu mai pună creştinii perniţă când stau în genunchi, căci Măicuţa Domnului nu pune aşa ceva, şi are răni la genunchi, rugându-se pentru toată lumea“. Aşa a condus Dumnezeu apoi pe poporul Său în restul vremii comunismului, prin cuvântul Său transmis prin gura proorociţei Virginia, scris de mâna surioarei ei.

Ca şi în toate timpurile în care Domnul a lucrat prin proorocii Săi, cei ce nu s-au încadrat cu dragoste şi nu au împlinit ceea ce Domnul le-a poruncit, zarea lor duhovnicească s-a îngustat şi n-au mai avut înţelepciunea ce vine de sus, de la Părintele Luminilor şi, fiind în întuneric, s-au întors de la porunca dată lor şi s-au unit cu faptele oamenilor necredincioşi, care mărturisesc numai cu buzele pe Dumnezeu, însă inima lor este departe. Aceştia, din neştiinţă, stau şi acum împotriva adevărului, dar Domnul va birui răul din inimile lor şi îi va schimba prin zdruncin mare dacă de bunăvoia lor nu vor, căci toţi cei care au zis Domnului: „Da, Doamne“ prin această proorocie, sunt pecetluiţi cu pecetea Sfintei Treimi şi nu se vor putea ascunde de la faţa Domnului. Duhul lui mămica Verginica ne-a adus de la cer vestea că Domnul nu va mai lăsa nici un suflet pe mâna satanei, căci de la Domnul este suflarea de viaţă, însă va băga trupurile la suferinţă, până vor plăti tot ce au săvârşit împotriva voii Sale: „Trupul a păcătuit, trupul să plătească“. Acum înţelegem, cei ce am rămas credincioşi Domnului lângă această cerească lucrare, cuvântul până acum nelămurit, că această grăire va fi până la scaunul de judecată.

Multe sunt de spus despre această minune de care ne-a învrednicit Dumnezeu şi pe noi, şi de care îi va face părtaşi şi pe cei ce vor afla şi vor crede mărturisirii noastre. Mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei de pe urmă vor fi cei dintâi.