Înţelepciunea cerească şi deşertăciunea ştiinţei omului

Fiilor, de ce n-am învăţat Eu carte? Fiilor, cine învaţă carte multă, învaţă multe fapte urâte şi se leapădă şi de credinţă, că se strecoară în inimi duhul mândriei şi al iubirii de sine. Au ieşit multe, multe şcoli, dar au ieşit şi fapte murdare foarte multe, ca să nu te mai poţi gândi la Dumnezeu şi să le facă omul cât trăieşte.

... În sfânta Scriptură sunt lucrurile de la începutul veacului şi lucrurile de la sfârşitul veacului. Drumul acesta, nimeni nu-l cunoaşte, decât cel care este pregătit. O, paşte sfânta Scriptură, că numai aşa te vei chema ucenicul Meu. Paşte Scriptura, poporule al Meu, şi când Eu Mă voi opri la un punct sau la o virgulă, tu să răspunzi. Frate şi soră, nu te împotrivi, şi când voi zice şi te voi întreba, să ştii totul. Învaţă sfânta Scriptură, copilul Meu, că Scriptura îţi va da ţie viaţă. Învaţă Scriptura, măi Israele de astăzi, şi nu dormi, tată. Învaţă Scriptura, tată, căci hăinuţa de pe tine se va rupe, dar Scriptura în veci nu se va rupe. Învaţă Scriptura, ca să cunoşti venirea Mea.

... Deschid cerul şi Mă uit pe pământ şi văd oameni citind ziarul. Dar pe sfânta Scriptură de ce nu citeşti? Creştine, pune mâna, tată, pe sfânta Scriptură şi citeşte, căci în sfânta Scriptură nu este ceva de pe pământ, şi este totul din cer. Nu mai citi ziarul, şi citeşte sfânta Scriptură, ca să te pun în fericire, căci nu voi pune morţii la o parte cu cei vii, în cele ce vor fi.

... Fiilor, învăţaţi şcoala ucenicilor Mei. Nu vă îndesaţi la şcoli pământeşti. Ce facem noi cu atâtea şcoli pământeşti? că aceştia nu mai vin să Mă întrebe pe Mine, Domnul, nimic. De aceea am spus că vei avea casă pământească şi nu vei avea casă duhovnicească. Şi cea pământească se va strica, şi în cea duhovnicească nu te va primi nimeni.

Uite, se urcă necredincioşii şi mincinoşii şi îşi fac portiţă şi intră, tată, prin ştiinţă pământească. Scris este că în vremile de pe urmă va fi minciuna împărăteasă şi te vei culca şi nu te vei mai scula.

... Oiţele Mele, puneţi mâna pe Scriptură, că se coboară cei care se duc la lună şi la stele şi stau cu voi şi vă arată minciuna. Să nu ziceţi cum că luna şi soarele sunt lucruri străine de Mine. Să nu zici că ei au intrat pe poarta cerului şi nu au găsit pe nimeni. Acestea sunt minciuni.

Să nu credeţi poveştile din ziar şi din cărţile din afară, ci să credeţi ce a scris Dumnezeu în cărţile sfinte.

Nu vă temeţi şi nu vă înfricoşaţi de ştiinţa lumii de azi, că ştiinţa lumii de azi e ca omul care moare fără lumânare. Toate profeţiile din Vechiul şi Noul Testament s-au împlinit, şi sfârşitul bate la uşă.

Căutaţi mereu să fiţi conştienţi către Dumnezeu, că de ar cunoaşte cineva şi toate stelele de pe cer, şi lucrurile lui Dumnezeu nu le cunoaşte, nimic din el nu este pe pământ.

şi de aceea spun: s-au schimbat multe Scripturi, şi oamenii de ştiinţă au scris multe minciuni. Dacă se găsesc la voi Scripturi de la Noi, şi vi le cer, nu le daţi la lume, la oameni care măcelăresc. De aceea am venit la voi, să vă spun să nu vă abateţi de la calea Mea.

... Să ştiţi, şi cărţile sunt de mii de ori schimbate. Să ştiţi că au venit oamenii pe pământ, cu multă îndrăzneală, şi au şters din cărţi ce a fost scris. Sunt Scripturi schimbate. Numai una la o mie dacă mai e curată,

... Va veni pe pământ un om necunoscut şi va spune la lumea întreagă minciună că omul nu e făcut de Dumnezeu, dar Eu vă spun: citiţi în sfânta carte că omul e făcut de Dumnezeu. Copilaşii Mei, oiţele Mele, orişice veţi auzi de la lumea care nu e credincioasă, să nu luaţi aminte şi să nu vă înşele. Fiţi desăvârşiţi, că vai, vai, vai de cel care nu crede că Dumnezeu a făcut omul!

De aceea zic unii că omul e făcut de natură. Adevărat grăiesc, că fiecare mărturiseşte ceea ce face şi ceea ce este el.

... Iadul e pustiu. Au ieşit la suprafaţă ca să nimicească toată zidirea Mea. Au făcut multe scări şi multe lucrări ca să nu-L mai recunoască pe Dumnezeu. L-au făcut pe om ca să nu mai aibă faptă plăcută de Dumnezeu şi să zămislească prunci ştiinţific. Ai să vezi ce nu ţi-au văzut ochii, fiule. Ai să vezi copil născut fără duh şi are să-ţi vorbească şi are să te hulească şi are să-ţi facă multe neplăceri, şi de aceea Dumnezeu taie firul între pământ şi cer. Duhovniceşte, taie suflarea.

... Zicea cineva: „Nu cred eu să nu reuşească fiica mea. Nu cred eu să nu reuşească fiul meu. Sunt foarte deştepţi“. Nu ştiinţa te ridică la treaptă, ci o singură cruce trainică, şi mulţi pentru o singură cruce folosesc multă avere.

... Copilaşii voştri sunt rău învăţaţi de profesorii şcolii de azi. Sunt învăţaţi să-L urască pe Dumnezeu. S-a auzit din cer cum un profesor a spus că omul e un simplu animal. Nu este adevărat. Omul este chipul pe care l-a făcut Domnul. Aşa să povestiţi copiilor voştri.

Fericirea nu e făcută din pământ, şi e făcută din Duhul Sfânt.

Copilaşii Mei, nu vă amăgiţi după cei răi, că umblă ca leii spunând că nu e Dumnezeu. Aveţi în faţă Scriptura şi nu o veţi mai avea, dar rumegaţi-o, mâncaţi-o, ca să-i faceţi de ruşine pe filozofii de astăzi când veţi fi chemaţi. Adevărul e la tine, creştine. Tu eşti adevărul, şi nu-l pune sub obroc de frica hoţilor. Tu eşti sarea cu care se sărează marea. Tu eşti la care Dumnezeu vine şi spune aceste cuvinte.

Dar iată, acum omul foloseşte deşteptăciunea şi înţelepciunea nu ca Dumnezeu, ci împotriva lui Dumnezeu. Nu e omul mulţumit aşa cum l-a făcut Dumnezeu, şi se afumă cu ţigara şi bea până-L înjură şi batjocoreşte pe Dumnezeu cu cuvinte mârşave.

... De ai şti şi numărul de stele, de ai avea deşteptăciune cât de multă, dacă n-ai legătură cu Dumnezeu, degeaba mai trăieşti.

Ia adu-ţi tu aminte, ucenicule de acum, de convorbirea Mea cu cel ce M-a ispitit întrebându-Mă: «Doamne, se cuvine să-şi lase omul femeia?». Vedeţi voi ce a avut el să Mă întrebe? Eu i-am răspuns după cum a fost întrebarea, căci a fost întrebare de la trup şi de la fire dacă a întrebat aşa ceva. I-am răspuns întrebând legea, că el avea de gând să Mă prindă ca pe un călcător de lege, şi i-am zis: «Ce v-a spus Moise?». Şi a continuat şi el şi Eu amintindu-i de orânduiala lui Dumnezeu cea dintru începutul cel curat. El Mi-a zis că «Moise a dat voie de despărţire cu carte de despărţire», iar Eu i-am răspuns arătând învârtoşarea celor pentru care s-a scris această lege, că legea nu este scrisă pentru cei ce lucrează drept, ci pentru cei ce lucrează nelegiuire, căci pentru cei nelegiuiţi este lege aparte, adică lege mai îngăduitoare cu nelegiuirea, ca să nu piară omul până la capăt, tată. I-am răspuns celui ispititor, celui trupesc, celui învârtoşat şi i-am spus că n-a fost aşa de la început, şi i-am spus că în vremea învârtoşării inimii omului a venit legea. I-am spus că de la început a fost bărbat şi femeie, şi vor fi amândoi un trup, precum a fost de la început. Întâi a fost un singur trup, şi după aceea s-a făcut încă unul, ca din unul să fie bărbat şi femeie întru unirea cea de la început. Şi ce ziceţi voi că a înţeles cel ispititor? Vă spun Eu ce a înţeles, că a înţeles trupeşte şi nu cereşte, fiindcă înţelepciunea care vine de la trup, aceea este lege peste trup, şi legea osândeşte duhul şi îl trage la trup şi la înţelepciune de trup, şi nu M-a putut prinde în cuvânt cel ispititor, că el nici n-a înţeles vorbirea Mea cea dintru început. Dar peste ucenicii Mei, care erau de faţă, a lucrat înţelepciunea cea dintru început, şi ei au înţeles vorbirea Mea în celălalt fel, în felul cel bun dintre cele două feluri de vorbiri peste două feluri de inimi. Ei au înţeles cum a fost lucrarea şi aşezarea întru început şi că Cel ce i-a făcut pe cei doi la început i-a făcut bărbat şi femeie, şi nu sunt doi, ci sunt unul, uniţi întru Domnul, şi ceea ce a unit Domnul să nu despartă omul.

Ucenicii au înţeles taina cea dintru început şi au spus: «Doamne, dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este omului de folos să se însoare». Iar Eu le-am spus lor că nu toţi pricep această taină, ci numai cei cărora le este dat de la Dumnezeu să priceapă, şi le-am desluşit lor lucrarea curăţeniei de fire şi de trup

... Adevărul grăiesc că e gata să se înlocuiască ştiinţa pământească cu ştiinţa cerească. E gata să se înlocuiască pământul murdar cu pământul curat. E gata căderea şi pieirea lui satana, cu tot ce este al lui.

iată, toată ştiinţa care vine de la om se stinge şi se adevereşte deşertăciunea ei, căci cerul şi pământul sunt făcute de Domnul, şi nu poate omul tâlcui taina acestei întocmiri. Omul a ispitit tainele facerii, şi a zis omul că le cunoaşte, şi L-a dat deoparte pe Făcătorul. Da’ de unde, tată! că omul n-a priceput nimic, că nu poate să fie viu omul care ispiteşte pe Făcătorul. Domnul a zis să fie lumină, şi a fost lumină. Lumina s-a numit ziuă, şi întunericul s-a numit noapte, şi lumina a fost făcută prin cuvânt, precum luminătorul zilei a fost făcut apoi prin cuvânt. Iată, întâi a fost făcută lumina de ziuă, şi după aceea s-a făcut luminătorul zilei, pentru ca să încălzească ziua, pentru ca să însoţească ziua. Aceasta este numai una din tainele pe care omul cel ce este pământ nu le poate pricepe. Mi-e milă de oamenii care se pun să cerceteze pe Făcătorul întru lucrarea facerii cea prin cuvânt. Mi-e milă, că omul nu ştie că toate s-au făcut prin cuvânt şi nu prin timp. Iată, vine pe pământ înţelepciunea cea dintru începutul cel dintâi şi va prinde sub ea pe cei mândri ai veacului acesta, căci prinţul lumii a iscodit pe Făcătorul, L-a iscodit prin oameni, prin trupuri, tată. Dar iată, Domnul cerului vine iar prin cuvânt şi lasă peste cele învechite cer nou şi pământ nou, lucrate prin cuvânt.

Iată, vine ziua când toată suflarea de pe pământ, toată câtă va fi în trup şi în afară de trup, toată să aibă numai o limbă, limba Duhului Sfânt. Cel ce vorbeşte azi în limba Duhului Sfânt la cei neştiutori, acela are nevoie să şi tălmăcească tâlcul cuvintelor Duhului Sfânt, dar în ziua Mea de slavă nu va mai fi nimic de întrebat, nimic de tălmăcit, căci Duhul Sfânt va fi Acela Care Se va împărţi, şi se va împlini Scriptura aceea despre naşterea din nou a lumii. Dar până atunci, lucrez cu tine peste lume, popor al Meu, popor al Duhului Sfânt, Care curge peste tine în limba înţelepciunii nevăzute a lui Dumnezeu.

Iată, limba cea încâlcită a lumii, limba cea încurcată care a acoperit pământul din pricina duhului omului care s-a semeţit până la scaunul lui Dumnezeu, limba aceasta a primit pedeapsa amestecării ei, şi omul nu are cum să mai desluşească nimic, şi se zbate om cu om, om peste om, şi nu mai este capăt de ieşire din această încurcătură. Dar tu, poporul Meu, ai limba Duhului Sfânt peste tine, şi s-o vorbeşti, fiule, pe pământ, că mare stricăciune s-a lăsat peste pământ de la semeţia omului, care a voit să ispitească tainele cele ascunse ale lui Dumnezeu, care a nădăjduit în cunoştinţa lui, şi scris este: «Cel ce vorbeşte de la sine, acela îşi caută slava sa», şi omul îşi dă slavă unul altuia, şi omul se bizuie pe om, şi iată încurcătură nedescurcată până azi şi până mâine,

Măi iubiţii Mei copii, pe Avraam l-am scos din încurcătura limbilor de pe pământ, şi l-am deosebit, şi l-am binecuvântat, şi în el am binecuvântat toate neamurile, tată, şi de la el am ridicat un popor, şi am fost mereu cu acest popor, şi din neamurile pământului am avut acest popor, şi am stat în mijlocul lui şi am vorbit în limba Mea cerească, cea care era peste oameni până la încurcarea limbilor, până la naşterea Babilonului peste limbile cele încâlcite. Căci pe când se vorbea pe pământ numai un grai, oamenii cei de după potop s-au împrăştiat apoi pe toată faţa pământului, dar mai întâi au căutat să-şi zidească o cetate şi un turn în mijlocul ei, cu gândul să ajungă până la cer, şi ca să rămână mărturie această lucrare a lor, şi apoi să se risipească pe toată faţa pământului. Aceasta a fost lucrarea omului, tată, şi S-a uitat Domnul la cetatea zidită de fiii oamenilor, de fii ieşiţi cu mintea lor dintre ceilalţi oameni de pe pământ. Şi dacă Dumnezeu a văzut că oamenii nu se vor opri de la gândul lor semeţ, a coborât amestecarea limbilor lor şi nu s-au mai putut înţelege între ei, şi ei n-au mai mers înainte cu turnul lor, şi s-a numit Babilon lucrarea aceasta, cetatea aceasta, şi Domnul a împrăştiat de acolo pe oameni pe toată faţa pământului. Şi oamenii au rămas aşa, şi nu mai au oamenii limba Duhului Sfânt, şi aşa este şi azi, şi de aceea am zis Eu vouă că limba Duhului Sfânt nu se poate învăţa pe pământ, şi numai în cer, Israele, poporul Meu, că numai cu tine vorbesc tainele Mele cele cereşti.

Este scris că cei ce calcă una din cele ale legii, aceia sunt vinovaţi, dar azi toate se calcă, toate poruncile cele pentru sfinţenie, şi cum să înveţe oamenii pe oameni, şi ca să mai fie bună această limbă când oamenii sunt vinovaţi faţă de cele sfinte, tată? învăţătorii care învaţă şi vorbesc în numele lui Dumnezeu, aceia au citit cartea limbii Duhului Sfânt, dar dacă ei nu împlinesc cele scrise, nu se cheamă că învaţă, şi când ei vor spune: „Doamne, am învăţat lumea prin pieţe şi am urmat Ţie”, vai, ce dureros va fi răspunsul Duhului Sfânt, al limbii Duhului Sfânt, care este din cer şi care nu poate fi cuprinsă în cartea cea de pe pământ! Limba aceasta şi grăirea ei este fără de sfârşit pe pământ şi în cer, şi iată, cartea stă deschisă până la sfârşit, până la începutul cel dintâi, care iarăşi va să fie întru aşezarea celor neclătinate. Eu n-am fost cu învăţătura Mea numai până atunci, numai cât a fost scris atunci şi până atunci; Eu sunt în lucrare fără de sfârşit, şi iată, lucrez şi cuvintez din cer peste poporul lui Avraam şi Isaac şi Iacov, şi peste poporul lui Verginica, fiindcă tu eşti de la Avraam şi de la Isaac şi de la Iacov, şi eşti de la Verginica, măi poporul Meu făgăduit ca să fii şi să începi să fii, ca prin tine să vină toate neamurile pământului, să vină la Dumnezeu şi la şcoala Duhului Sfânt, după cum este scris: «Din muntele Sionului va ieşi legea, şi toate popoarele vor curge într-acolo». Muntele Sionului este tronul lui Dumnezeu, de unde curge această lucrare de Duh Sfânt peste tine, Israele, poporul Meu. Ia, tată, şi dă din ea, şi cel ce va crede şi se va boteza în ea, în apa aceasta a râului vieţii, în apa Iordanului cel care curge din tronul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi cel ce se va boteza în vasul acesta ceresc, acela va veni la Mine şi va fi primit şi va avea înviere şi zi de înviere.

Omul ştiinţei veacului acesta nu mai vorbeşte aşa, şi din contra, se minte om pe om, şi de aceea am spus Eu mereu vouă că şcoala de azi n-a fost bună. N-a fost, că a minţit împotriva lui Dumnezeu şi l-a învăţat pe om fără de Dumnezeu.

Ploaia nu se face din ştiinţa omului de ştiinţă, şi se face la porunca Mea. Ea îşi cunoaşte hotarul încă de la facere, căci apa are legile lui Dumnezeu peste ea.

Să nu mai zică omul veacului acesta că ploaia se face de pe pământ spre tăria cerului. Să nu mai asculţi la minciunile omului ştiinţei fireşti, că omul acesta nu ştie nimic, măi fiule. Eu sunt Cel ce îmbrac norii cu ploaie, şi numai dacă vreau Eu, pun ploaie în nori. Eu am spânzurat pământul pe ape, şi întăriturile lui nu se vor clătina în veac, pentru că Eu din apă am scos pământul şi tăria cerului.

Omul cu curaj face azi una, mâine alta, până ce-L uită pe Dumnezeu, şi apoi nu mai are călăuza în faţă şi se face sieşi călăuză. Nu te lua după om, măi poporul Meu, şi tu să stai de mână cu cuvântul Meu, care te învaţă sfinţenia şi împărăţia cea din cer. Omul s-a băgat în pământ să cerceteze, s-a suit în cer să cerceteze, s-a băgat în mare să cerceteze, s-a băgat în om să cerceteze, măi fiilor, şi zice omul că ştie. O, bietul de el, că e numai trup fără duh, şi am să-l ruşinez pe omul trufaş, că am să iau soarele de pe cer şi am să-l mut în cel credincios, şi va lumina din locaşul credinţei, din fiul credinţei, ca să descopăr ce este înţelepciunea. Înţelepciunea este frica de Dumnezeu. Înţelepciunea este în omul care are pe Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt stă în vas curat, în om curat, om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Un creştin al împărăţiei Mele nu caută semne şi minuni, nu cercetează tainele facerii şi nu ispiteşte pe Dumnezeu Făcătorul. Iată ce a făcut proorocul mincinos, că l-a învăţat pe om că nu este Dumnezeu. Nu i-a spus omului că nu este Dumnezeu, dar i-a spus minciuni omului. Eu sunt Făcătorul celor văzute şi nevăzute, şi nu va putea omul cel pământesc să pătrundă cu ştiinţa lui în tainele Făcătorului. Nu îngăduie Domnul aşa ceva, şi de aceea omul veacului acesta e mincinos, e prooroc mincinos omul ştiinţei veacului acesta.

Pe vremea lui Avraam când a văzut Dumnezeu că oamenii au înălţat un turn ca să se suie în el să cerceteze pe Făcătorul, ce am făcut Eu, Domnul? Am încurcat atunci limbile oamenilor, ca să nu se mai înţeleagă ce spun şi ce vor. Am încurcat limbile oamenilor mândri, şi tot aşa fac şi azi cu oamenii, şi nu le dau voie să pătrundă tainele cereşti. Iată, măi fiilor, că oamenii au primit amestecarea limbilor; a căzut acest blestem pe oamenii care au ispitit tainele Făcătorului.

Suspină firea, Israele, suspină de şapte mii de ani, suspină după nestricăciune, că şi ea moare mereu, mai mult decât tine, omule, şi plânge mai mult decât tine, plânge după tine şi după Mine. Suspină firea, tată, şi se roagă suspinând de câte ori o prinde zăpada sub ea. Numai omul nu plânge. O, poporul Meu, ia, tată, pe tine, cămaşa nestricăciunii şi îmbracă-ţi trupul cu ea, că plânge cerul şi pământul pe urma ta. Poate că tu nu credeai când Eu îţi spuneam mereu că strigă pământul la Mine să-l curăţ de tina de pe el. Să crezi, tată, că aşa este, că pământul te hrăneşte pe tine din sânul lui, şi laptele lui a slăbit şi s-a amestecat cu faptele desfrânării de pe pământ, şi plânge pământul care te hrăneşte, că pământul nu este materie aşa cum spune omul veacului acesta. Pământul e fiinţă vie şi mamă vie, care l-a dat pe om şi care l-a luat pe om în sânul său până la ziua învierii. Nu este materie pământul, ci este cuvântul Meu pământul, şi cuvântul Meu este viaţă, măi poporul Meu.

Tu să zici ca Dumnezeu, Israele, că omul veacului acesta a omorât adevărul, şi iată, Eu vin să mărturisesc acum, şi întunericul se supără pe Mine când vede că lumina Mea îl acoperă şi îl depărtează de pe pământ.

Iată vremea, Israele, iată vremea aceea când oamenii nu mai pot suferi învăţătura cea sănătoasă şi, precum scrie în prooroci, oamenii aleargă să-şi desfăteze auzul grămădindu-şi învăţători după pofta lor, dar cu lucrarea cuvântului Meu nu e uşor să se lipească lumea şi să o creadă, şi Eu aşa am spus: «De vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, acela va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi, căci învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis, că Eu nu caut slava Mea, ci a Celui ce M-a trimis».

Israele tată, se desface învelişul slavei Mele, şi îngerii vor trâmbiţa capătul tainei lui Dumnezeu.

Măi fiilor, de când a început să se numere timpul? Iată taină vă spun vouă azi, că timpul s-a numărat de om şi şi-a început numărătoarea după ce omul a fost aşezat pe pământ, după ce Eu l-am luat pe om din Eden, după ce omul a luat ştiinţă, tată. În Eden era altfel omul, nu era cum este acum, măi fiilor, şi e mare taină omul din Eden. De aceea vin mereu şi te rog, fiule de azi, să nu mai cauţi să ştii nimic din cele de pe pământ, din cele de la om, căci omul era altfel în Eden şi nu ştia ce ştie omul de pe pământ. Altfel a fost omul întocmit, nu cum este el acum. Şi numai după ce s-a făcut altfel decât era în Eden, numai după aceea a fost să numere omul, şi şi-a numărat timpul său; ba a numărat şi timpul său din Eden, dar după aceea, tată, căci după ce a gustat din cele oprite, omul a ştiut ce ştia Dumnezeu.

Timpul, măi fiilor, s-a numărat începând cu ieşirea omului din rai, şi iată, una este legea raiului, şi alta este legea omului de pe pământ,

Omul cel deştept ştie să-şi chivernisească viaţa şi îşi face rost de veşnicie duhovnicească. Omul prost nu ştie ce este viaţa. El crede că viaţa înseamnă numai vremea trupului, şi stă nepăsător şi îşi clădeşte ce vrea el, şi apoi termină, că îi moare trupul, şi apoi el vede că a fost prost şi că s-a înşelat. Ucenicii Mei n-au gândit şi nu gândesc aşa. Ei, tată, gândesc cu sfinţenie şi îşi aleg cerul pe pământ, şi Eu îi trec spre cele nemuritoare şi veşnic mângâietoare, pentru că plata vieţii lor de cer pe pământ acolo îi conduce. Omul prost îşi alege trupul şi pe cele ce se văd cu trupul.

Cel deştept se ridică cu gândul şi cu inima la Omul Iubirii. Eu sunt Omul Iubirii. Eu sunt Cel ce dau omului iubire şi viaţă veşnică prin iubire.

Omul care are trupul întinat în poftă trupească, acela miroase urât înaintea cerului, şi cerul nu-i dă deşteptăciune unuia ca acela. Gândul unui astfel de om miroase urât, tată, iar duhul omului curat respinge duhul şi trupul omului întinat.

Mare lucrare este să fie omul deştept. Omul deştept se numeşte numai acela care îşi alege iubirea cerească şi care o creşte în el cu înţelepciune, aşa cum am făcut Eu şi urmaşii Mei până la voi. Şi iarăşi zic: ferice de omul prost, adică omul fără iubire de Dumnezeu, care se întoarce ca Maria Magdalena, mironosiţa Mea cea iubită, mai iubită decât toţi şi decât toate din vremea aceea. Ea a iubit cu putere păcatul şi trupul, dar şi mai mare iubire a dat când a venit după Mine ca să Mă iubească pe Mine. Cine Mă iubeşte pe Mine, acela nu păcătuieşte întru nimic. Cine Mă iubeşte pe Mine, acela nu se mai iubeşte pe sine, acela nu-şi mai iubeşte faptele trupului, şi iubeşte faptele Duhului lui Iisus Hristos în trupul său.

Lucrarea care iese de la om seamănă cu faţa lucrării Mele, dar e minciună şi nu e adevăr. I-am dat lui Moise lecţie din cer, ca să lucreze cu ea peste omul cel fără Dumnezeu şi să-Mi învieze cu ea pe Israel şi să-l scot pe Israel din lumea minciunii, ca să fie al Meu, să-l scot din Egipt, să-l scot de la oameni, ca să fie cu Mine şi nu cu omul, şi i-am spus lui Moise să lase puterea Mea să lucreze văzut, căci l-am înzestrat cu cele adevărate din cer. I-am spus să facă semne cereşti cu toiagul cel pe care i-l dăduse faraon în Egipt la plecarea lui în pustie. Îi dăduse faraon un băţ, şi Moise l-a luat cu el şi l-a păstrat, şi când s-a dus pe munte la Domnul, toiagul acela a primit lucrarea lui Dumnezeu, ca să lucreze împotriva lucrării omului şi să nimicească armele omului, care lucrau fără Dumnezeu. Moise a făcut semne cu toiagul înaintea lui faraon, şi a chemat faraon şi pe înţelepţii lui, şi au făcut şi aceia semne ca Moise, dar cu toiagul lor. Făcea şi omul ce făcea Dumnezeu, şi se lupta omul împotriva adevărului şi a puterii lui Dumnezeu. Făcea puterea minciunii, făcea şi ea semne ca semnele lui Dumnezeu, şi aşa a lucrat duhul omului vreme de şapte mii de ani împotriva lui Dumnezeu, Care este din cer, Care vine din cer, şi mare şcoală este aceasta la om, ca să-L răstoarne omul pe Dumnezeu, aşa cum a voit Lucifer să facă. Ce a făcut faraon dacă s-a crezut mare şi cu şcoală? Puterea lui Dumnezeu biruieşte mereu minciuna care imită pe Dumnezeu, şi de aceea Mă doare când fiii lui Dumnezeu iau de la oameni sfat şi învăţătură pentru ei.

Nu e bună învăţătura care vine de la om, şi n-am cu cine să Mă înţeleg pe pământ. Toată şcoala care a ieşit de la om a lucrat împotriva lui Dumnezeu, aşa cum toiagul filozofilor Egiptului întărea aceleaşi semne ca şi ale Mele prin Moise, ca să desfiinţeze pe Dumnezeu şi să rămână numai omul cu dreptatea lui.

Dreptatea omului se numeşte minciună, fiilor. De ce se numeşte minciună? Pentru că se pune în dreptul lui Dumnezeu ca să se semeţească, pentru că dreptatea omului n-a lucrat altceva decât lucrarea lui Lucifer vreme de şapte veacuri. Dreptatea omului şi ştiinţa omului a fost rod din rodul cel semeţ al lui Lucifer, care a căutat să-l slujească pe om atunci când omul cel dintâi s-a crezut singur mare. Învăţătura care este luată din şcoli l-a depărtat pe om de Duhul lui Dumnezeu. Şi dacă n-am dreptate ce spun, ridicaţi-vă şi dovediţi. O, Israele, am dreptate, tată. Omul nu mai are pe Dumnezeu, dar are nevoie de Dumnezeu, şi Îl caută şi nu-L mai găseşte omul pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu Se caută, pentru că nimeni nu Mă poate găsi pe Mine decât în om. Omul Mă poate găsi în el. Dacă Eu nu sunt în om, omul n-are de unde Mă găsi. O, de ce l-am făcut Eu pe om? L-am făcut ca să Mă odihnesc în el; l-am făcut ca să am locaş în el, ca să stau în el şi să cresc în el.

Omul a scormonit cu mintea lui şi apoi a zis că e deştept, şi şi-a făcut cărţi şi le-a dat nume de om, şi a scris pe ele fizică şi chimie şi biologie şi filozofie, dar pe niciuna din cărţile omului nu scrie neascultare, nu scrie moarte, nu scrie deşertăciune. Cei mai deştepţi oameni au fost cei care s-au făcut creştini, cei care au lepădat toată ştiinţa pământească şi s-au întors la Dumnezeu ca să fie răscumpăraţi de viaţă şi de ascultarea de Dumnezeu. Dar e mare lucru să fie omul creştin, adică Hristos, adică om în care stă ascuns Hristos. Omul creştin trebuie să fie ca Hristos în purtare şi în lucrare şi la vedere, ca să poată Hristos să-l ia şi să-l facă ucenic lucrător, adică Hristos lucrător pe pământ între oameni.

Omul pentru aur face ştiinţă şi o dă pe aur, ca să aibă aur omul, iar aurul este un dumnezeu mincinos chiar dacă străluceşte. Omul trebuia să lucreze ce i-a dat Dumnezeu să lucreze, şi nimic altceva nu trebuia să facă, dar dacă a făcut, Eu lucrez cu tine ca să ajut pe om să capete înapoi slava pe care a pierdut-o. Ştiinţa era a lui Dumnezeu, şi omul n-a ascultat să nu ia din pomul ştiinţei, şi iată, de atunci omul este al ştiinţei, nu al lui Dumnezeu, şi nu vrea omul ştiinţei să creadă că el nu este omul lui Dumnezeu. Cea mai mare minciună este spusă atunci când omul ştiinţei spune că este omul lui Dumnezeu. Sunt mulţi între oamenii ştiinţei care se roagă lui Dumnezeu să-i ajute în ştiinţa lor, să-i ajute să facă aşa şi aşa, dar cine-i aude? De auzit îi aude Dumnezeu, dar auzind nu aude Dumnezeu, căci Dumnezeu nu Se dezbină pe Sine.

măsura zilei în vremea facerii a fost măsura cea care este întocmită, cea care mărturiseşte până azi peste ziuă, peste măsura care se numeşte o ziuă, o seară şi o dimineaţă. Dar omul care a făcut timpul peste el a lungit ziua, le-a lungit pe toate, şi omul cel ieşit din om nu mai vorbeşte ca Dumnezeu, căci Dumnezeu aşa a zis: «A fost o seară şi o dimineaţă», şi s-a numit ziuă această măsură dumnezeiască, aşa precum şi azi o seară şi o dimineaţă măsoară ziua care s-a întocmit în vremea facerii. Omul se frământă, omul care ispiteşte se frământă, şi frământându-se, schimbă tainele lui Dumnezeu şi le înţelege ca un om, şi omul a pierdut măsura cea dumnezeiască din vremea facerii. Ziua este măsurată prin dimineaţă şi prin seară, şi această taină se numeşte ziuă, iar cuvântul noapte nu este tot una cu cuvântul seară, care face parte din cuvântul ziuă.

Fiilor, ziua îşi are măsură dumnezeiască, şi omul spune minciuni peste această taină a zilei de la început.

Toate ştiinţele şi toate limbile s-au sfârşit prin ele însele, şi va rămâne înaintea Mea omul îndumnezeit, care se hrăneşte cu ştiinţă din cer pe pământ. Înţelepciunea cea de pe pământ este omenească, este născută din om, şi omul este căzut, precum căzută este înţelepciunea omenească. Omul care slujeşte păcatului are înţelepciune ca şi păcatul, căci ceea ce mănânci, aceea dai în lături. Înţelepciunea omului a voit să se pună în locul lui Dumnezeu şi s-a pus sieşi dumnezeu, căci omul cu şcoală nu primeşte pe Dumnezeu de stăpân al său. Omul cu şcoală are şcoala păcatelor, că dacă n-o avea n-o iubea, nu iubea şcoala cea de la om. Omul cu şcoală nu poate scăpa de moarte, dar cel care pune capăt şcolii şi ştiinţei şi limbilor lui, acela înviază şi se face prunc la sânul lui Dumnezeu, şi se face iubire, şi iubirea naşte iubire şi ea nu moare niciodată. Fiilor, fiilor, şcoala este mândrie, şi mândria este moartea care stă peste om de şapte mii de ani. Omul şcolit nu-şi mai cunoaşte menirea, căci omul trebuie să vorbească cu Dumnezeu, dar iată, fiii oamenilor nu sunt fiii lui Dumnezeu. Înţelepciunea omului s-a voit a fi în locul lui Dumnezeu, dar iată, am venit, şi ea tace înaintea Mea; tace, şi va tăcea, precum este scris în Scripturi.

Ascultă, pământule, glasul Meu! Eu sunt Dumnezeu din veşnicie, şi de aici încolo Eu sunt. Nu voi da slava Mea nici unui dumnezeu, că nu este dumnezeu afară de Mine, şi va striga tot omul: „Este Dumnezeu! Este Dumnezeu! Este Dumnezeu!”, va striga aşa cum strigau pruncii din Ierusalim: «Osana, osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!». Va striga omul ca să mărturisească pe Dumnezeu, căci îl va vedea pe Dumnezeu pe nori, spre judecata necredinţei oamenilor. Amin.

Israele, Israele, te va mărturisi şi pe tine tot omul şi va spune că eşti poporul Domnului şi cortul Domnului şi împărăţia Domnului pe pământ. Israele, Eu trebuie să împărăţesc pe pământ, că de aceea am făcut pământul. îl voi face nou şi îl voi înveşnici, aşa cum am rostit Eu în mijlocul tău făgăduinţă cerească şi veşnică.

Zice omul că omul nu e făcut de Dumnezeu, şi dacă zice aşa, ştie el ce zice, ştie de ce zice. Eu am zis celor fără de duh: «Voi aveţi de tată pe diavolul». Diavolul e tatăl celor ce zic că omul nu e făcut de Dumnezeu. O, cum să zică altfel? Eu l-am făcut pe Adam şi atât. Am mai făcut-o şi pe Eva, ca să fie omul întreg, întreg în Domnul. Dar omul s-a smuls din veşnicie şi a căzut cu tot cu pământ, cu tot cu facerea cea creată de Dumnezeu.

O, ce Mi-a făcut Mie omul, omul făcut de Mine! Dar ce Mi-a făcut omul născut din om, e strigător la cer. De aceea are omul dreptate când spune că nu e făcut de Dumnezeu, şi spune uneori că e făcut din maimuţă, şi are dreptate omul când spune aşa; dar nu din maimuţa care a ieşit din pământ cu trup de maimuţă, că aceea este plăcută lui Dumnezeu, ci din altă specie de maimuţă, şi iată, gura omului grăieşte adevărul cel din om.

Omul a zis prea multă vreme că nu e făcut de Dumnezeu. A zis că el e mai bătrân ca Dumnezeu, aşa a zis omul, fiilor. O, ce să mai cumperi tu, poporul Meu, de la cei ce vând? Iată ce vinde omul. Vinde minciună omul. Cine mai ştie ce înseamnă untdelemn, şi ca să cumpere untdelemn? Omul zice că e mai bătrân ca pământul. Omul zice că nu este Dumnezeu dacă zice că e mai bătrân ca pământul omul. Nimeni, nimeni nu mai ştie ce înseamnă untdelemn. Untdelemnul nu se cumpără, nu se poate cumpăra acest dar ceresc. Omul zice că untdelemnul este cel ce se pune în oala cu mâncare. Omul nu mai are duh de înţelepciune. Omul e nebun, căci scrie în Scripturi aşa: «Nebunul zice în inima sa că nu este Dumnezeu». Tot omul înţelept de pe pământ aşa ştie, aşa zice, că e mai bătrân ca pământul şi ca cerul. Omul a înmulţit timpul de la el citire. Nici Lucifer n-a făcut ce a făcut omul care a căzut din cer, din cunoaşterea cea dumnezeiască. Omul a căzut şi s-a sfărâmat în adânc fără de fund, căci a numărat milioane şi miliarde de ani peste timp. Dar timpul atât înseamnă: cerul şi pământul; atâta, fiilor. Mai înainte de a face Domnul cerul şi pământul a fost veşnicia, iar după ce se va sfârşi cerul şi pământul, iarăşi va fi veşnicia şi răscumpărarea peste toate câte au fost purtate de timp şi răscumpărate pentru veşnicie. Omul a umblat să răstoarne pe Dumnezeu şi facerea cea de la Dumnezeu; a umblat să cunoască, şi s-a prăbuşit căzând în adânc, şi a rămas minciuna omului peste om, şi a luat din ea tot omul, şi nu se mai găseşte pe nicăieri untdelemn, nu se mai găseşte înţelepciune nici măcar pe bani.

Înţelepciunea îşi sfârşeşte drumul ei şi lucrarea ei prin răscumpărarea trupurilor, şi omul care nu lucrează să-şi răscumpere trupul, care nu-şi scoate trupul dintre trupurile moarte, dintre oameni, fiule, omul care nu iese cu trupul din mare, acela rămâne un înotător, nu un înţelept, că înţelepciunea care nu are în ea viaţă veşnică, înţelepciunea fără floarea ei, fără răscumpărarea trupului sufletului tău, nu este ea înţelepciunea vieţii. Ia aminte, Israele, la înţelepciunea vieţii, că omul înţelept pe pământ nu are înţelepciunea vieţii, şi el este înşiruitor de cuvinte, ca să prindă pe mulţi în mreaja înţelepciunii lui. Drumul Scripturii se sfârşeşte cu lecţia răscumpărării trupurilor care vor aduce pe Domnul pe pământ în chip, căci Domnul l-a făcut pe om ca să-l aibă pe pământ, nu l-a făcut ca să-l facă gunoi şi pământ.

Ia aminte bine, Israele, căci înţelepciunea omului se naşte din păcatele lui, din rău, nu din bine se naşte. Omului cu minte sănătoasă nu-i trebuie judecată peste păcatele sale ca să rostească înţelepciune împotriva lor. Mai mare înţelepciune ca mintea sfântă nu este înţelepciune sub cer. Omul cu mintea sfântă umblă printre morţi şi nu-i îngroapă, că el este cu cei vii, nu cu cei morţi, el este cu Domnul în lucrul vieţii veşnice peste omul care are viaţă veşnică. El îşi ia crucea şi urmează Domnului, după cum este scris: «Să-şi vândă omul înţelepciunea lui şi roadele ei, să-şi ia crucea şi să urmeze lui Dumnezeu».

La început a făcut Dumnezeu lumină, şi la sfârşit a venit lumină Domnul, ca să aibă omul lumină din Lumină, cuvânt din Cuvânt, căci Cuvântul este lumină. Să fie cuvânt, să fie lumină ca la început. La început era Cuvântul, iar la sfârşit Cuvântul este Cel ce era la început. La început şi la sfârşit este lumină, căci începutul este la sfârşit.

Să ştii, poporul Meu Israele, că Domnul Dumnezeul tău a făcut peste tine lumină, ca să fii văzut lumină. Stau cu tine în mână şi te port printre oameni, ca să fie lumină peste oameni. Cum stă omul cu lumânarea în mână ca să vadă ce caută când pierde ceva de preţ, aşa stau Eu cu tine în mână, şi te vestesc înţelepciune de la Dumnezeu, că te-am lucrat înaintea Mea cu înţelepciune, ca să găsesc ce am pierdut la început. Am făcut lumina la început, şi am lucrat cu ea binele omului, şi după aceea l-am lucrat pe om ca să-l am în bine, că nu este bine să fie Dumnezeu singur, şi de aceea l-am făcut pe om pe potriva lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Am făcut din tine lumină, poporul Meu, că după ce l-am făcut pe om ca să-l am şi ca să nu fiu singur, omul M-a lăsat singur, şi de atunci îl caut, îl caut mereu pe om, îl caut ca să-l găsesc şi să-l aşez în bine, ca să-l aşez în Mine. Vin cu înţelepciunea cea de sus ca s-o aşez în tine, Israele, şi ca să te am lumină în vreme de întuneric, că omul a căzut şi s-a făcut întuneric. Omul a făcut întunericul şi s-a ascuns în el, şi se scoală omul şi îşi zice înţelept. Dar pe tine te-am făcut lumină, poporul Meu, şi te-am povăţuit mereu să fugi de înţelepciunea care vine de la om, că omul s-a făcut întuneric înaintea Mea. Omul căzut din cer a căzut pe pământ, căci întunericul este diavol care ia stelele cerului şi le aruncă pe pământ, şi am căutat printre morţi şi te-am luat pe tine şi ţi-am dat viaţă, Israele, şi ţi-am dat faţă, fiule, şi am făcut peste tine lumină ca la început, şi stau cu lumina în mână şi caut pe om aşa cum femeia care a pierdut drahma căuta drahma cea pierdută. Eu sunt Omul Cel înţelept Care aruncă năvodul în mare, Care aruncă împărăţia cerurilor pe pământ, ca să prindă în ea pe cel pierdut din ea. Împărăţia cerurilor este năvod aruncat în mare, şi care adună tot felul de peşti, iar pescarii îl trag la ţărm şi aleg pe cei buni, iar pe cei răi îi aruncă înapoi în mare.

M-a trimis Tatăl pe pământ ca să te întocmesc pe tine, Israele de la sfârşit, să merg cu tine lumină în lume, fiule, şi să chem la fiinţă pe cele ce încă nu sunt; şi te-am numit vas ales, căci am pus peste tine naştere de sus, ca să fii de sus pe pământ, şi să aibă pământul lumină, şi să se vadă în întuneric.

O, ce vrea omul să spună, poporul Meu? De şapte veacuri tot spune omul, dar ce vrea să spună, oare? Cine înţelege ce spune el? Înţelepciunea omului se ceartă cu Dumnezeu, dar Cel ce este vine şi face lumină în întuneric, căci omul a făcut întunericul şi s-a ascuns în el. Am făcut din tine lumină în mâna Mea, Israele, că Eu sunt Domnul, Cel ce poate. Cum stă omul cu lumânarea în mână ca să caute în întuneric drahma cea pierdută, aşa stau Eu cu tine în mână şi caut ce am pierdut, caut cu lumina în mână ca să găsesc ce am pierdut, şi Mă voi bucura cu tot cerul de îngeri când voi găsi ce am pierdut.

O, nu e bine să fie Domnul singur, ci e bine să fie cu omul. Nu e bine să fie omul singur, ci e bine să fie cu Domnul, poporul Meu. De aceea te-am născut pe tine de sus în vreme de mare strâmtorare, de mare întuneric, şi te-am numit lumină din Lumină, ca să aibă lumină fiii ei, că întunericul stă pe pământ, şi pământul e plin de fiii lui. Să aibă şi Lumina fii. Înţelepciunea cea de sus este lumină din Lumină, lumină peste fiii ei. Nu e bine să lucreze omul singur în întuneric. Să ia omul lumină şi să lucreze cu ea, ca să nu fie singur. Mă fac cuvânt pe pământ să ia omul cuvânt, căci cuvântul este taina lui Dumnezeu, fiindcă toate cele ce se fac ca să fie, prin Cuvânt se fac, nu prin om; prin Dumnezeu, nu prin om, dar să ia omul lumină, că nu e bine să fie omul singur, singur în întuneric. Oamenii abia mai zăresc Lumina Care vine din cer peste întuneric, abia Îl mai zăresc pe Dumnezeu oamenii, că limbile sunt încâlcite pe pământ, şi nu se vede cer pe pământ.

Solomon dacă a cerut înţelepciune, dar a rămas păcătuind păcatul omului căzut din viaţa veşnică, nu i-a dat curs înţelepciunii. Nu înţelepciunea lui Solomon trebuia să rămână, ci Solomon trebuia să rămână, şi dacă rămânea, rămânea înţelept Solomon. Dar înţelepciunea nu este a lui Solomon, ci este a lui Dumnezeu, Care a venit să-i rostească lui Solomon cuvântul înţelepciunii împotriva păcatelor lui. Lui Solomon nu i-a folosit înţelepciunea dacă n-a pus-o peste viaţa lui. Cine mărturiseşte păcatele ca păcate, acela capătă ieşire din plata păcatelor, şi cine face aşa, acela iubeşte viaţa veşnică. Viaţa veşnică înseamnă curăţirea de păcate, înseamnă om mai presus de fire. Când Domnul e nevoit să rostească un cuvânt pentru un om, atunci Se spală pe mâini Domnul, că Domnul vede mai dinainte îngâmfarea şi căderea omului, lipsa de viaţă veşnică în om.

O, ce bine este, Israele fiule, ce bine este să grăiască Domnul peste mintea ta cea sănătoasă, spre slava cuvântului Său! Ce rău este sub cer să grăiască Domnul peste statura ta bolnăvicioasă, fiule, spre suferinţa cuvântului lui Dumnezeu, Care Se zbate cu cuvânt de viaţă peste moartea din om. O, milă Îmi este de cel ce se joacă de-a moartea, de cel cu minte de om milă Îmi este, Israele, şi de aceea te-am făcut pe tine lumină din Mine, ca să vindec făţărnicia din om. Ce este făţărnicia, fiule? Omul lumesc lucrează răul pe faţă şi este cu inima curată, dar fariseul, cel ce se zice pe sine om al lui Dumnezeu, lucrează răul pe ascuns, că dacă-l lucrează pe faţă, îşi pierde haina cea cu care se acoperă, şi de aceea, Israele, ţi-am spus: „Fereşte-te, fiule, de făţărnicie, de aluatul fariseilor“. Dumnezeu nu poate fi vândut decât de Iuda. Făţarnicul nu poate fi decât cel ce stă sub numele de creştin, de învăţător al cerului pe pământ. Omul lumesc face răul pe faţă. Omul creştin se ascunde cu răul pe care-l face, că el este creştin, şi nu trebuie să se vadă că el face rele.

Dar ţie, Israele, îţi dau înţelepciunea cea de sus ca o pildă a împărăţiei cerurilor, care strigă pe pământ. Adevărata înţelepciune în om este aceea: să se lepede omul de sine şi să nu fie el, ci Hristos să fie. Auzi, Israele, ce grăieşte Păstorul tău! Să se lepede de sine cel ce voieşte cu Mine, să se lepede de sine chiar şi în vremea rugăciunii lui, pentru că Eu aşa am zis: «Nu fac voia Mea, ci voia Tatălui, voia Celui ce M-a trimis». O, să se lepede omul de sine, şi apoi să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze, că dacă nu se leapădă de sine, nu are cum să-Mi urmeze. Ce înseamnă, fiule, să se lepede omul de sine ca să aibă drumul său cu Hristos? Iată, Eu Mi-am luat crucea şi am mers după Tatăl după voia Tatălui, nu după voia Mea. Asta înseamnă să se lepede omul de sine. Eu aşa am spus: «Nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis». Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, că dacă nu se leapădă, acela nu voieşte să vină după Mine, acela nu poate fi voia Mea dacă nu se leapădă de sine. Solomon rostea cuvântul înţelepciunii, dar de sine nu s-a lepădat. El pe Dumnezeu nu L-a ascultat. El a ascultat de sine, şi crucea nu şi-a luat ca să-Mi urmeze. Aşa este cu tot omul care se închină la sine, la idol, la chipul său cioplit, la sine, fiilor. Dacă Solomon Mă iubea pe Mine, Mă urma dacă Mă iubea, îşi lua crucea şi Mă iubea dacă Mă urma, dar el s-a iubit pe sine, el a ascultat de sine şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea înţelepciune ca să judece pe poporul său.

Israele, fiule scump, ce frumos este omul care se leapădă de sine, ce frumos! Mai mare înţelepciune nu este ca înţelepciunea aceasta. Cel ce nu se leapădă de sine nu are cruce, căci crucea este lepădarea de sine a omului. Vai de omul fără cruce! Acela nu este, că nu are prin cine să fie. Cine este, prin cruce este, prin lepădarea de sine, fiule. Am venit la tine cu înţelepciunea cea de sus, că Verginica Mă roagă să zidesc în tine casă înţelepciunii, ca să fii. Te-am răsfăţat cu lumina cuvântului Meu ca să-ţi pot cere ascultare, poporul Meu, să te ajut să te lepezi de sinele tău şi să stai prin Mine, să stai în ascultare, ca să ai cruce, precum Eu am avut. Eu n-am făcut voia Mea. Nu Eu, ci Tatăl a voit să vin Om pe pământ şi să fiu răstignit şi să fac voia Lui, voia Tatălui, nu a Mea. Iată, Israele, aceasta este înţelepciunea şi una este ea: să se lepede omul de sine. Cine este cel ce se leapădă de sine? Este acela care-şi ia crucea sa şi merge pe cale cu Dumnezeu. Pe cel ce nu-l vezi sub crucea sa, acela nu este om lepădat de sine. Eu, Fiul lui Dumnezeu, M-am lepădat de sinele Meu şi am făcut voia omului, căci voia omului a fost ca să fiu răstignit pe cruce. Aşa a cerut omul, să fiu pus pe cruce, şi Eu M-am supus, ca cel ce se leapădă de sine. Ţi-am făgăduit că vin la tine cu lecţie de înţelepciune de sus, şi am venit, poporul Meu. Pe nori de arhangheli, pe cer de îngeri stau şi cuvintez înţelepciunea Mea peste tine. Eu am fost Acela Care S-a lepădat de Sine luându-Şi crucea şi urmând ascultării, iar cel ce voieşte să fie ca Mine şi să vină la Mine, să se lepede de sine şi să vină luându-şi crucea, luându-şi cu el lepădarea de sine. Lepădarea de sine este crucea, şi nu altceva este crucea. Mai mare înţelepciune ca aceasta care să strige între fiii oamenilor nu este înţelepciune.

Omul sănătos la minte şi la inimă n-are nevoie de şcoală. De şcoală are nevoie cel fără de Mine, dar cel fără de Mine nu învaţă mintea la nici un fel de şcoală, că mintea nu se capătă din şcoală. Ea este darul Meu în omul Meu, nu în omul lumii. Omul care iubeşte lumea, care se poartă ca lumea, care mănâncă cu lumea şi ca lumea, care vorbeşte ca lumea, acela nu are minte. Omul lumesc nu are minte, nu are. Omul lumesc îl numeşte bolnav pe cel sănătos, şi pe cel sănătos, bolnav.

Oamenii de ştiinţă zic că ştiu, dar ei n-au făcut altceva decât că au adus mânia lui Dumnezeu peste pământ, iar fiii neascultării sunt pedepsiţi de ştiinţa oamenilor. Ştiinţa omului este moarte pentru om, dar ea va înceta, căci tot ce înseamnă moarte se va lua de pe pământ, şi oamenii vor căuta ştiinţa, şi ea nu va mai fi, şi va fi numai Dumnezeu peste toate câte au fost făcute de Dumnezeu. Amin.

Omul care nu este sfânt cu viaţa trupului şi a sufletului şi a duhului său, acela nu poate fi înţelept pentru cer şi pentru Dumnezeu şi pentru viaţa cea veşnică, iar cuvintele lui nu prind viaţă în oameni şi nu sunt bune pentru oamenii cei sfinţi, căci înţelepciunea este pentru sfinţi. Înţelepciunii îi trebuie trup sfânt, casă sfântă, loc sfânt, căci altfel sămânţa ei e stearpă şi nu face fruct pentru nimeni.

Mănâncă omul din înţelepciunea omului şi în zadar mănâncă. Îşi hrăneşte omul duhul mândriei şi al slavei deşarte. Se hrăneşte omul cu înţelepciunea pe care zice că o are, şi din care iau oamenii şi se hrănesc. Se hrănesc oamenii cu duhul care vine de la omul înţelepciunii pământeşti, dar de la Dumnezeu nu mai sunt oamenii deprinşi să se hrănească. Tot omul se căzneşte să se dea înţelept şi să-şi facă nume între oameni şi să-şi şteargă numele din faţa lui Dumnezeu, şi nici o bucurie nu se suie la cer ca rod al înţelepciunii omului pământesc. Aş voi să-i trezesc pe oameni, aş voi să-i fac să părăsească drumul cel greşit şi să iubească viaţa cea fără de moarte, că e vremea să vin, şi oamenii nu veghează întru venirea Mea. Oamenii trebuie să se roage la Dumnezeu să le dea viaţă veşnică şi iubire şi sfinţire şi bucurie din cer, că nici o bucurie nu este de pe pământ. Cine se îndeletniceşte cu cele omeneşti, acela nu poate avea dragoste de rugăciune chiar şi dacă de frica de Dumnezeu se aşează la rugăciune, căci rugăciunea înseamnă dragoste de Dumnezeu.

Iată, las cuvânt nou pe pământ. Vin nou, învăţătură nouă las peste oameni: cine părăseşte mâncatul de carne şi duhul cărnii şi al lumii, cine părăseşte băutura de la care vine desfrâul în om, unul ca acela poate vedea ce este înţelepciunea care vine de la carne şi de la sânge, înţelepciunea firii omului, înţelepciunea care l-a despărţit pe om de Dumnezeu. Cine părăseşte mâncarea şi băutura păgânească de la care vin toate relele cele din om, acela va afla izvorul înţelepciunii şi va ieşi în întâmpinarea Mea. Amin.

Cine este sfânt pe pământ, să se sfinţească încă şi să lucreze cu cele sfinte din el peste oameni şi să zidească împărăţia cerurilor în oameni, căci oamenii bisericii de pe pământ scriu cărţi despre Domnul şi despre sfinţi, dar n-au putere să zidească pe Dumnezeu în om, căci ei nu sunt sfinţi cu cele dinăuntru ale lor, şi n-au inima curată şi n-au duh drept întru cele dinăuntru ale lor. Dar iată, şi Eu scriu carte despre ei şi pentru ei, şi le spun că şcoala şi cartea de pe pământ a secat mintea cea cerească a omului, că nu este sfinţenie în cei ce fac cartea şi şcoala peste oameni, şi Eu aş voi să-i iert pe aceştia ca pe fiul risipitor care a folosit averea tatălui său în desfătări şi desfrânări lumeşti, care l-au sărăcit şi l-au adus la duh de pocăinţă.

Eu scriu carte pentru fiii cei risipitori de avere duhovnicească şi iubitori de desfătări şi de desfrânări lumeşti, că aş voi să-i iert pe aceştia ca pe fiul risipitor care a folosit averea tatălui său în cele risipitoare de avere pierzându-şi moştenirea, căci şcoala şi cartea de pe pământ seacă mintea cea cerească a omului, şi omul se pierde în cele pământeşti prin ştiinţă omenească, iar când vede că toate ale lui au fost pierdere şi nu câştig, se întoarce cu pocăinţă la Tatăl lui Cel bogat, şi cere milă, cere cu umilinţă, iar cine cere cu umilinţă, acela primeşte milă.

Eu am lucrat înţelepciune din cuvânt, nu din fier, nu din păcură, nu din aur şi argint, nu din minciună. Când am făcut cerul şi pământul, din cuvânt le-am făcut, dar când l-am făcut pe om, l-am făcut cu cuvântul, şi apoi mâna Mea a împlinit cuvântul cel dumnezeiesc, şi apoi Duhul Meu a suflat peste pământ, şi pământul s-a făcut om cu suflet viu. Omul însă a făcut fier cu suflet viu, spre moartea sufletului său, căci scris este: «I s-a dat duh să grăiască icoana; i s-a dat să insufle duh chipului fiarei ca să grăiască, că a zis celor de pe pământ să facă fiarei chip». Omului nu-i mai trebuie înger. Ce-i mai trebuie lui înger? îngerul lui este televizorul, este calculatorul, este farfuria căreia îi zice OZN, nu înger. Iată, toate se vor opri la trâmbiţa Mea cea de apoi, care este îngerul Meu, cel de al şaptelea înger care sună.

sfinţenia se trăieşte, că aceasta înseamnă învăţătură. Învăţătura fără de sfinţenie, fără de trăirea în sfinţenie, nu este învăţătură, căci numai învăţătura sfântă se cheamă învăţătură. Înţeleptul care trăieşte în păcate, să nu se laude cu înţelepciunea sa, iar dacă vrea să-şi spună înţelept, să vină la Mine şi să-şi cureţe trupul şi inima şi duhul de păcate. Să vină cel înţelept să vorbească despre păcatele sale, căci aceasta este înţelepciune, iar altfel, înţelepciunea lui se face păcat. La nimic nu este bună înţelepciunea celui ce trăieşte în păcate. Ea nu-i ajută nici lui, nici altora, căci omul cel păcătos nu este veşnic nici el, nici înţelepciunea lui. Înţelepciunea care nu-l curăţă pe om de păcatele lui, aceea este fărădelege, şi va pieri cu tot cu trupul ei, căci scris este în Scripturi: «Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor».

Omul zice şi azi că pământul e mai departe decât începutul lui cel scris în Scripturi. Omul zice că sunt mai multe pământuri, dar Scriptura zice: «La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, şi toate câte sunt făcute de Dumnezeu, din ape, la cuvântul Său ieşite».

Iată, aceasta este în Scripturi, dar omul zice şi aşa, că sunt mai multe pământuri şi că ele vin de departe, nu de la obârşia cea scrisă de Dumnezeu în Scripturi.

Pe pământ toată învăţătura este numai minciună. Tainele cele de nepătruns ale vieţii veşnice sunt băgate la întuneric, sunt învelite în minciună, căci omul este mincinos ca şi tatăl său, diavolul. Vin să dezgolesc minciuna, şi ea nu va mai fi crezută adevăr, căci cuvântul Meu este adevărul, şi în el toată minciuna îşi află pieirea. Şi iată ce spun: e minciună toată învăţătura cea care vine de la om. Omul s-a ridicat să răstălmăcească taina învierii, taina răscumpărării trupurilor, şi s-a tăiat în sabia cuvântului Meu cel din Scripturi, şi Eu zic: nici un trup muritor nu înviază în alt trup muritor. Nu. Fiecare suflet poartă numai o dată trup pe pământ, şi apoi vine învierea numai o dată pentru trupul cel muritor. Omul este trupul şi sufletul şi duhul lui, şi fiecare om este el, nu şi un altul care a fost sau care este sau care va fi. Când sfinţii lucrează peste pământ dinspre cer, ei vin ei înşişi cu trupul lor cel sfânt, şi sunt asemenea Mie întru putere şi iau din slava Mea, din lucrarea Mea. Locuinţa lor cea pământească se înnoieşte prin îmbrăcarea pe deasupra cu cea din cer, şi lucrează sfinţii între cer şi pământ împotriva minciunii, împotriva răutăţii, împotriva necredinţei, la strigătul omului credincios şi la porunca Mea cea pentru lucrarea cu sfinţii peste pământ. Cel ce se ridică să răstălmăcească Scripturile cele pentru învierea şi răscumpărarea trupurilor, acela este proorocul cel mincinos care se semeţeşte ridicându-se împotriva adevărului cel dumnezeiesc.

Eu sunt Domnul Dumnezeul sfinţilor, iar în Scripturi am scris aşa: «Dumnezeu a făcut cerul şi pământul», iar cel ce vorbeşte de la sine, acela grăieşte minciună, şi spune că sunt multe pământuri între pământ şi cer, şi spune că sunt multe neamuri omeneşti. Aceasta este lucrarea proorocului mincinos care grăieşte de la sine hulă împotriva lui Dumnezeu, urâciunea pustiirii pe pământ, nimicind peste tot prin minciună sufletele şi trupurile şi duhurile oamenilor. Este scris în Scripturi despre fiara cea roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne, care dă război cu Mielul. Dar Mielul va birui, că El este Domnul, şi vor birui şi cei ce sunt cu El chemaţi, aleşi şi credincioşi. Amin. Atunci proorocul mincinos va fi aruncat împreună cu fiara roşie, de vii, în iezerul de foc, unde arde pucioasă, iar cei ce au purtat semnul fiarei şi s-au închinat chipului ei vor fi ucişi de sabia care iese din gura Mea. Amin.

Sfinţii Mei vor împlini împreună cu duhurile îngerilor Mei tot cuvântul care iese de la Mine, şi nu va mai fi cel ce crede minciuna, căci învăţătura Scripturii aşa zice: «Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel ce S-a coborât din cer», suindu-Se şi coborându-Se, coborându-Se şi suindu-Se, şi iarăşi coborându-Se, iar tot omul este mincinos când spune că ştie mai mult decât Dumnezeu. Eu am venit din cer pe pământ şi n-am vorbit ce vorbeşte omul. Cum, dar, se ridică omul grăind de la sine altfel decât am grăit Eu despre adevărul cerului şi al pământului? Eu însă vin mereu din cer pe pământ, că e vremea venirii Mele, şi vin şi grăiesc adevărul cel din Scripturi împotriva minciunii omului,

Omul înţelept lumeşte, îşi pune întrebarea: „Cum poate să vorbească Dumnezeu atât de mult?”. Cel ce zice aceasta Mă numeşte neputincios şi îmi mărgineşte puterea. Eu însă aş vorbi o veşnicie şi n-aş mai tăcea, căci sunt Cel ce pot. Omul nu poate, dar Eu pot, numai ca să se vadă minunea puterii Mele, minunea cuvântului Meu întru care Eu nu obosesc, căci am de aşezat cer nou şi pământ nou, cu cuvântul şi cu fapta cuvântului Meu cel creator, şi am de zădărnicit pe înţeleptul şi pe cărturarul acestui veac, căci iată, lumea prin înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu întru înţelepciunea lui Dumnezeu, iar Eu, Domnul, mântuiesc pe cei credincioşi care Mă propovăduiesc pe Mine, Cel răstignit, iar aceasta este pentru iudei sminteală, iar pentru păgâni nebunie, fiindcă scris este: «Iudeii cer minuni, elinii caută înţelepciune, iar cei credincioşi vestesc pe Hristos Cel răstignit; pentru iudei, sminteală; pentru păgâni, nebunie, dar pentru ei, cei chemaţi, pe Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu». Şi iată, înţelepciunea şi tăria oamenilor este biruită de nebunia şi de slăbiciunea fiilor lui Dumnezeu, aşa încât cele ce sunt să dea jos pe cele ce nu sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea Mea.

Legea duhului vieţii îl liberează pe om de legea păcatului şi a morţii, după cum este scris: «Cei ce se ţin de trup râvnesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh, cele duhovniceşti». Amin. Carnea râvneşte împotriva lui Dumnezeu şi nu se poate supune legii lui Dumnezeu, şi iată, cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu, dar omul nu vrea să audă aşa ceva, şi se hrăneşte cu iubirea de Dumnezeu, zice el. Nu-i place omului cuvântul vieţii. O, nu-i place omului vorbirea Mea cea multă, căci ea este pentru cei ce se mântuiesc de păcat şi de lume, şi omul numeşte nebunie propovăduirea vieţii şi caută să se ascundă zicând că nu sunt Eu Cel ce grăiesc atât de mult, că nu sunt Eu Cel ce grăiesc româneşte din cer peste pământ. Dar iată, Eu sunt; Eu, cuvântul vieţii veşnice, iar cel ce nu învaţă de la Mine, acela rămâne repetent, căci lumea prin înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu întru înţelepciunea lui Dumnezeu, căci scris este în Scripturi: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici şi voi zice nebunie peste înţelepciunea lumii şi voi întreba: unde este înţeleptul şi cărturarul veacului acesta?».

Omul se dă deştept şi mare şi vestit întru toate îndeletnicirile lui. E plină lumea şi pământul de vestirile de la om, de îndeletnicirile de la om, dar în iubirea de Dumnezeu nu este omul deştept. Cea mai mare înţelepciune a omului asta ar fi: iubirea de Dumnezeu, dar pe ea n-o alege omul ca să umple apoi pământul cu ea şi cu vestea ei.

Să ia omul cuvântul Meu şi să-l pună peste el şi să-l vadă cei din jur îmbrăcat cu Dumnezeu şi cu înţelepciunea Duhului Sfânt, că omul trebuie să facă, nu să spună, şi omul trebuie să se jertfească, nu să se mărească pe sine, nu să caute mărire de la Mine sau de la oameni, nu, ci să se jertfească pentru cuvântul Meu punându-l peste el şi împlinindu-l. Amin. Aceasta îl înalţă pe om la Mine. Aceasta este înţelepciunea care-l ţine pe om în Mine, şi pe Mine în om, iar omul este plin de slava Mea şi nu de a lui, şi acela nu mai are nimic să Mă întrebe. Amin.

Iată, s-au ridicat din mijlocul oamenilor vrăjitori şi ghicitori şi fermecători care le fac pe plac oamenilor, umblând cu pipăitul şi cu ghicitul peste oameni. Dar iată, Eu, Domnul, Eu şi cuvântul Meu, ca să-l aibă omul şi să nu mai întrebe pe cei morţi. Să ia omul învăţătură pentru umilinţă şi să iasă de sub voia sa şi să se înalţe la voia Tatălui ceresc, ca să fie pe pământ ca în cer, voia Tatălui. Amin. Când Eu M-am înălţat, le-am spus ucenicilor Mei că voi fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. Ei dădeau să-Mi pună întrebări, iar Eu le promiteam lor pe Duhul Sfânt, căci doream cu mare dor să aibă ei înţelepciune din cer, şi cu ea să le ştie pe cele de la Mine şi să le facă.

Se miră mulţi de ce nu se pot pune întrebări aici la voi, căci oamenii aşa sunt învăţaţi. O, cel mai frumos om este omul cel îmbrăcat cu putere de sus prin voia Duhului Sfânt în el. Când Duhul Sfânt Îşi poate avea locaş în om, omul nu mai are nimic de întrebat nici în sine, nici în afara lui. Cine-i citeşte pe sfinţii cei mari văd aceasta în ei. Duhul Sfânt este înţelepciune în om. El Îi dă scaun Domnului în om. Ce-ar mai avea de întrebat un aşa om? Ce-ar mai lucra omul altceva decât pe Duhul Sfânt? De nimic nu mai are nevoie cel ce are pe Duhul Sfânt, Care ştie şi lucrează şi împlineşte după voia Sa. Când Eu M-am înălţat la Tatăl, apostolii Mei dădeau să Mă întrebe de împărăţia cea ruinată a lui Israel. Iar Eu le spuneam: «Veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus. Va veni Duhul Sfânt peste voi, şi Acela vă va învăţa toate, căci din al Meu va lua şi vă va vesti vouă, şi vă va învăţa pe voi de la Mine voia Mea şi împlinirea ei».

Iată de ce M-am înălţat Eu de pe pământ la cer, de la om la Tatăl. De pe pământ nu pot să fiu cu omul pe voia Mea, căci omul Mă întreabă, Mă ispiteşte şi este neliniştit să ştie. Dar din cer, îi dau Eu omului, şi îl deprind să fie umilit şi liniştit şi să creadă că de sus Domnul are grijă de toate. Omul care vrea cu Mine nu are nimic de făcut decât să facă voia Mea, voia cea din cer, iar Eu îi dau lui înţelepciune şi pâine şi apă şi sare şi haină şi pace şi viaţă din cer. Ce-ar mai avea de întrebat omul? N-ar mai avea, că el ar trăi în Mine, şi Eu în el, şi i-aş da Eu ce ar fi să poarte şi să ştie mai mult. I-aş da după planul Meu, nu după planul lui.

Eram cu trupul pe pământ şi venea iudeul şi venea cărturarul şi Mă ispitea pentru desfrânarea din el şi dădea să râdă de Mine pentru desfrânarea lui. Eu însă nu ştiam cum să Mă scutur de ei fără să Mă prindă în cuvânt călcător de legea cea pentru om. Apostolul Meu Pavel ar fi fost ars pe rug de cei ce se dădeau credincioşi ai bisericii fără să omoare în ei desfrânarea şi trupul ei. Ar fi fost Pavel ars pe rug dacă nu i-ar fi lăsat pe ei sub legea păcatului, şi le spunea: «Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu rânduială, pentru post şi rugăciune, căci din pricina desfrânării să-şi aibă fiecare femeia lui». Acest cuvânt era pentru cei ce se desfrânau, nu pentru sfinţii care-şi răstigneau trupul şi patimile şi poftele din el.

O, fiilor de la ieslea cuvântului Meu! Mi-e milă de voi când văd cum vine omul la voi şi vrea de la voi şi de la Mine dreptate pentru desfrânarea cea din trupul lui. La Mine şi la voi nu încape cel desfrânat, dar cel ispititor dă să râdă la voi pentru desfrânarea lui. Aşa eram şi Eu. Necăjit eram între oameni, şi pregătit pentru jertfă, ca să-i arăt omului iubitor de sine ce este judecata lui. Ea este jertfa celor ce se jertfesc răstignindu-şi trupul şi înviind cu duhul pentru trupul Meu, care s-a dat să fie mădular al omului care bea din rana Mea, din trupul Meu rănit de dorul omului, rănit de două mii de ani, căci rana Mea nu s-a mai închis, şi este multă cât două mii de ani.

O, să nu se tulbure inimile voastre. Vă dau învăţătură tare, bucate tari vă dau, ca să vă întăriţi trăirea şi ca să Mă treziţi în voi, şi ca să prind Eu rădăcină în voi, căci rădăcina acestui cuvânt care vă mângâie Eu sunt. Credeţi sau nu, Eu trebuie să spun cine sunt. Eu sunt Cel ce sunt. Sunt Fiul Tatălui Savaot. Sunt aici şi Mă fac cuvânt şi Mă împart peste pământ. Nicăieri pe pământ nu găsesc om care să vrea numai ca Mine pentru cuvântul Meu de azi pe care-l cobor aici cu tot întregul lui. Dacă aş grăi şi aici aşa cum zic atâţia oameni că grăiesc Eu în atâtea locuri pe pământ, aş fi iubit şi de aici, aş fi crezut şi de aici, aş fi primit şi de aici cu calea Mea spre oameni. Dar calea Mea e cale cerească, e cale dreaptă şi sfântă, şi omului îi este teamă de ea. Şi dacă-i este omului teamă de calea cea curată, i-ar place să fie minciună această venire a Mea în cuvânt ca să-Mi desfac cu el calea venirii trupului Meu cel înălţat la Tatăl acum două mii de ani. Nu M-am înălţat ca să nu mai vin. Ba, din contra, am zis atunci: «Mă duc ca să vin; Mă duc să pregătesc loc» şi să vin după ce-l pregătesc. Iată, l-am pregătit, şi omul e prea îngâmfat ca să creadă ce spun Eu, că Eu spun că tot cuvântul Meu cu care Mă cobor în locul acesta pregătit de Mine cu trudă, îl judecă pe cel ce nu-l ia să-l pună peste el. Iată, de la om ia omul, dar de la Dumnezeu, ba. Am fost şi Eu om pe pământ, şi am fost înţelept din Tatăl, şi am lăsat învăţătura vieţii veşnice peste om. De ce nu ia omul şi de la Mine, şi ca să fie ca Mine apoi? O, de ce ia omul numai de la om? De ce, oare?

Omule care citeşti numai ce zice omul, numai ce scrie omul! S-a răstignit pentru tine omul de la care iei tu învăţătură de crezi atâta în el, de te hrăneşti atâta de la el? Cum de nu eşti obosit de atâta învăţătură care-ţi ia din suflet, ca apele mari, tot ce mai e în tine veşnic şi adevărat şi din cer?

O, fiilor, ce frumos l-am făcut Eu pe om, şi ce urât se face omul înaintea îngerilor şi înaintea Mea prin neascultare de cuvântul vieţii, şi omul iubeşte slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu. L-am făcut pe om frumos ca şi pe Mine, dar dacă el a ieşit din ascultare de Mine, am ieşit şi Eu din el, au ieşit şi îngerii Mei din el, şi el a căzut din slava Mea, aşa cum fac toţi cei de pe pământ care nu ştiu să Mă iubească fiindcă se iubesc pe ei înşişi, şi aşa cade omul din Dumnezeu, şi de aceea vin să-l învăţ pe om învăţându-vă pe voi, fiilor, în zi de praznic de Florii. Amin.

O, copii cu învăţătură peste voi, omul îşi pierde înţelepciunea cea din Mine prin neascultare. Îşi pierde omul apoi dragostea de Dumnezeu, şi apoi el uită să asculte şi să iubească pe Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu nu este ascultarea de om, aşa cum mulţi înţeleg aceasta. Cel ce ascultă de Dumnezeu, acela îi fericeşte pe toţi şi aşa ştie el să iubească pe aproapele său, căci ştie totul din Dumnezeu, şi aşa ascultă. Ascultarea de cuvântul cel cu viaţă şi cu ordine dumnezeiască în el, ascultarea de omul care are pe Dumnezeu lucrător în el peste om, aceea este ascultare cu credinţă şi cu înţelepciune şi cu dragostea de Dumnezeu, care izvorăşte din acestea, şi un aşa om nu mai poate asculta de omul care îl învaţă pe el să nu creadă în acest cuvânt, şi un aşa om iubeşte slava lui Dumnezeu, nu slava omului.

Nimeni nu poate să înţeleagă din toate câte sunt şi se văd în oameni că cei ce se zbat sunt cei mai neputincioşi dintre cei neputincioşi, şi se zbat să poată, să se arate, să se ridice unii peste alţii, şi aceasta este slăbiciunea lor, fiilor, dar ei nu-şi pricep neputinţa, căci vederea lor e mică de tot, iar înţelepciunea, la fel, fiindcă ei iau totul de pe pământ, iar cerul cel bogat de viaţă veşnică nu este cunoscut de om, nu este văzut de om.

O, dacă ar vrea omul să vadă cerul care îl înconjoară pe el de jur împrejur şi câtă slavă înseamnă el, le-ar lăsa pe cele ce se văd şi s-ar întări în viaţa cea de sus şi ar rămâne omul moştenitorul ei pe pământ, iar cerul l-ar cuprinde în tainele lui arătându-i-se, că dor le este celor cereşti şi tuturor sfinţilor de ziua biruinţei Mele peste pământ şi peste om, de slava Mea văzută de om, spre bucuria celor cereşti, fiilor. Omul se uită la cele făcute de om şi nu se mai satură de slava duhului rău, şi nu ştie omul că slava deşartă e urâtă şi nu e cum o vede el, dar cei din locuinţa morţilor văd mai bine ca toţi cei ce merg pe pământ pe picioarele lor, văd urâţenia slavei deşarte şi trupeşti, căci omul numai trup este, pentru că este născut din trup.

O, ucenici iubiţi ai Mei de azi, e mare taina de ucenic. Cel fără învăţător nu face nimic nici cu trupul, nici cu sufletul, nici cu duhul, nici cu fapta. O, mare este iubirea celor ce se fac ucenici ai Mei, iar la aceştia nu încape decât credinţa lucrătoare prin iubire şi nu prin ispitirea asupra Domnului. Cei ce ispitesc pe Domnul, aceia capătă ştiinţă de pe pământ, ştiinţă omenească, şi cu ea îl chinuie pe Domnul, îl alungă pe Domnul, şi apoi îl pierd pe Domnul, căci Eu diavolului i-am spus: «Mergi, satano, că este scris să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!». Dar cei ce ca Petru plâng apoi şi se arată Domnului când Domnul îi cheamă pe ei, aceia pot să-şi înnoiască darul credinţei şi să facă rod la Dumnezeu. Amin.

păcatele şi deşertăciunile de pe pământ care ies din om, din mintea şi din inima omului, nu se pot pune de om pe cântar, dar de Dumnezeu se pun, căci cântarul cel pentru cele deşarte de pe pământ e pământul, fiilor, şi de atâtea ori se clatină el şi se cufundă el de cele de pe el făcute de oameni. Eu i-am spus omului că jugul Meu este uşor, şi tot aşa şi sarcina Mea, iar când am spus aşa, am spus de mila pământului care cântăreşte tot ce e pe el, şi Eu văd aceasta, dar dacă omul nu vede ca Dumnezeu, el moare după ce-şi face rost pe pământ de greutăţi, căci scris este: «Oamenii socot că sunt veşnice casele lor şi că ele vor dăinui din neam în neam; ba şi ţarinilor lor le dau numele lor, ca şi la toată agoniseala lor, şi aceasta pentru că omul, în cinste fiind şi nepricepând, se aseamănă animalelor care pier, şi aşa sunt oamenii întru nebunia lor şi aşa este şi soarta celor ce urmează cuvintelor lor, şi de aceea ca nişte oi stau închişi în însuşi iadul lor, şi moartea este păstorul lor, iar după ce puterea lor piere, drepţii calcă peste ei» precum este scris că «Eu grăiesc cu cuvântul şi chem tot pământul de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, şi din Sion Îmi arăt minunat frumuseţea, şi din el vin, şi nu vin tăcând, ci vin cu foc mistuitor înaintea Mea, iar împrejurul Meu, vânt curăţitor, şi chem cerul de sus şi pământul şi grăiesc poporului Meu şi Îmi adun la masă slugile Mele care au făcut cu Mine legământ, şi vor vesti cerurile dreptatea Mea, iar acest Judecător este Dumnezeu». Amin.

Sunt Domnul slavei! Slava Mea Mă ascunde în ea, că nimeni pe pământ nu poate purta vederea slavei Mele când ea se aude venind ca să Mă fac cuvânt peste pământ, stând acoperit de slava Mea. Amin.

Când Eu Mă arăt omului ales de Mine pentru slava Mea ca să Mă vestească apoi cu ea prin cuvânt de trimitere, acela trăieşte şi nu moare sub lucrarea slavei Mele, dar când el vesteşte slava Mea pe care zice că o vede şi că vorbeşte cu el, acela moare precum este scris, căci se umple de mândrie şi de dor de slavă şi de bucurie şi nu ştie că slava Mea este înfricoşătoare peste om, şi Eu abia îl pot ţine pe om sub ea când vin cuvânt pe pământ ca să Mă ştie oamenii şi să cunoască slava Mea şi viaţa Mea în ei.

O, ce lesne îi este omului să cadă din Dumnezeu! O, ce mult Mă dă omul din el pentru toate câte face el pe pământ! O, ce puţin însemn Eu în viaţa şi în purtarea omului şi ce mult e omul în el! Cine nu ştie ce este şi ce înseamnă Dumnezeu, acela stă el în el, iar Eu, afară, dispreţuit de om, căci scris este în Scripturi: «Dispreţuit era, şi Cel din urmă dintre oameni, Om al suferinţei şi deprins cu durerea, dispreţuit şi socotit ca nimic, Unul de Care să-ţi acoperi faţa când Îl vezi, fără chip şi fără frumuseţe ca să ne fie drag. Dar El cu bolile şi cu durerile noastre S-a împovărat, şi cu cei făcători de rele a fost numărat şi a purtat fărădelegile multora».

Om al durerilor şi deprins cu suferinţa pe pământ, aşa stau Eu lângă om pe pământ şi nu Mă vede omul, pentru că Eu sunt Dumnezeu, şi omul este om, că aşa vrea el să fie cu Mine şi cu el când e vorba să fiu Eu cu el, şi el cu Mine, şi iată, omul este cu cel văzut de el, cu omul şi cu lucrurile lui, iar cu Mine nu, şi Mă uit plângând în Tatăl, şi Tatăl în Mine, şi plâng cu sfinţii când văd cât de mult îi dă omul loc diavolului în el, diavolului cel căzut din cer pe pământ, iar Mie nici la necazul lui nu-Mi dă omul faţă şi loc în el; ba, din contra, Mă judecă şi stă supărat pe Mine de parcă Eu îl pun pe el să-şi facă rău, să-şi facă parte de pedeapsă, să stea fără pază de la Dumnezeu peste el.

Plâng cu Tatăl Meu Savaot şi cu mama Mea Fecioara şi cu sfinţii plâng ca Cel din urmă dintre oameni, căci sunt deprins cu durerea şi socotit ca nimic de om, şi fără chip ca să-I fiu drag omului, dar Eu sunt împovărat cu bolile şi cu durerile şi cu fărădelegile lui şi stau fără putere lângă om, căci omul stă în el, iar Eu, afară şi fără de chip, şi omul nu are minte şi nu ştie ce este şi ce înseamnă Dumnezeu pe pământ. Uită omul că cerul e scaunul Meu de domnie, iar pământul e aşternut al picioarelor Mele. Uită omul că şi el este şi în cer şi pe pământ cu trupul său şi cu picioarele sale, şi plâng cu sfinţii că uită omul taina vieţii lui, sufletul lui, care este de la Dumnezeu şi care-i ţine trupul în viaţă.

O, ce mult au înţeles sfinţii de pe pământ taina Mea în om! O, ce mult M-au iubit pe pământ sfinţii de pe el! Când dragostea lui Dumnezeu îşi are sălaş în om, ea îl învaţă pe el toate, şi omul este sfânt lui Dumnezeu prin dragostea Mea din el şi e prietenul Domnului, şi Domnul pune în el lucrul Său peste pământ, şi rămâne pe pământ lucrul Domnului din sfinţi, căci numai Domnul este Cel ce rămâne pe pământ, şi de aceea rămân sfinţii pe pământ şi în cer, fiindcă Domnul a locuit şi locuieşte în ei. Amin, amin, amin.

– Tu, Doamne, cu sfinţii lucrezi în cer şi pe pământ, iar cu cei ce lucrezi Tu, cu aceia vii când vii pe pământ. Te-am iubit pe pământ cu dragostea Ta din mine, nu cu dragostea mea de Tine, şi le spun celor ce iubesc pe Dumnezeu că iubirea de Dumnezeu nu este iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu în om nu mai iubeşte lumea şi duhurile ei, ci ea urăşte pentru ca să iubească adevărul, iar cel ce nu iubeşte adevărul, care-l face liber de sine pe om, acel om este vrăjmaş lui Dumnezeu şi este anatema, căci scris este: «Cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu, să fie anatema».

Îi spun omului, Doamne al sfinţilor, că cel mai mare adevăr în om este smerenia minţii şi a inimii, şi ea îl câştigă pe om lui Dumnezeu. Ea este acum mai mare ca dragostea, că unde nu este ea, nu poate dragostea Ta în om şi pentru om, Doamne îndurător.

Mă bucur în Tine cu sărbătoarea pomenirii mele între cei ce iubesc adevărul şi viaţa lui în ei, căci dragostea Ta din mine m-a ridicat din lume şi m-a aşezat deasupra ei, şi eu am stat în Tine apoi cu trupul, cu sufletul şi cu duhul meu, pe care Ţi le-am dat Ţie sălaş pe pământ, şi apoi Tu Te-ai slăvit în trupul meu cel sfânt şi Te-ai arătat nestricăciune a lui. Nu eu, ci Tu Te-ai arătat aşa în trupul meu, căci când dragostea lui Dumnezeu îşi află sălaş în om, ea îl învaţă pe om toate, şi omul este sfânt lui Dumnezeu prin dragostea lui Dumnezeu din el, şi dragostea rămâne, Doamne, şi se mărturiseşte ea în locaşurile ei. Amin, amin, amin.

– O clipă, poporul Meu, glasul sfinţilor a grăit, că e vremea Mea cu ei pe pământ. Sfânta Parascheva, piatră scumpă pe fruntea acestui neam încoronat de Mine şi de sfinţi pentru slava Mea de acum, slava pentru care Eu l-am creat pe el; sfânta cea plină de mărturisire a smereniei minţii şi a inimii ei care a purtat în ea dragostea Mea. Smerenia sfinţilor îi face pe ei să ia asupra lor păcatele lumii, ca să sufere ei pe pământ cu trupul, osândind fărădelegea şi duhul lumii în însuşi trupul lor, chiar dacă lumea îi socoteşte pe ei pedepsiţi de Dumnezeu.

Smerenia, poporul Meu, este mai mare ca dragostea. Aşa spun sfinţii care s-au lăsat smeriţi cu totul sub darul dragostei Mele cu care Mă sălăşluiesc în sfinţi pentru smerenia lor care-i face pe ei să ia asupra lor osândirea păcatului, ispăşirea păcatelor lumii, căci sfinţii plâng mult pentru Mine, Cel înţepat mult şi îndurerat mult de la păcatele lumii.

Smerenia este cea care se aşează din om înaintea Mea, ca să fac Eu apoi spre el cale pentru dragostea Mea în el, dragostea care nu este decât jertfă, jertfa dragostei Mele care se mistuie în sfinţi pentru iertarea păcatelor lumii, căci sfinţii sunt asemenea Mie, fiindcă ei Îl văd pe Dumnezeu aşa cum este El, mereu îndurerat, mereu rănit, mereu plângând în urma omului, pentru că omul nu se dă lui Dumnezeu sălaş. Mai mare decât toată înţelepciunea veacurilor este înţelepciunea sfinţilor cerului Meu, căci Eu am spus: «Mai mari decât toate lucrările de până la ei vor lucra sfinţii care cred în Dumnezeu dându-se Lui sălaş pe pământ, şi apoi în cer».

Smerenia este mai mare ca dragostea, căci fără ea dragostea nu-şi are sălaş în om şi nici lucrare. Dragostea lui Dumnezeu este în cei ce nu au slava oamenilor, fiindcă nu iau din ea, precum nici Eu nu am luat, ci le-am spus celor ce căutau moartea Mea: «Eu slavă de la oameni nu iau, şi v-am cunoscut că nu aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu».

Intru cuvânt de facere a omului, intru în carte, iar cartea Mea este adevărata carte după care omul trebuie să înveţe carte, căci dacă omul are carte şi viaţă nu are, atunci el nu este un om învăţat, ci este un om fără de cale, fiindcă Eu am spus: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, şi cine umblă după Mine nu va umbla în întuneric, ci se mută de la moarte la viaţă». Amin, amin, amin.

Omul nu trebuie să Mă înveţe pe Mine cum să-l iubesc, ci trebuie să Mă lase pe Mine să-l învăţ cum să Mă iubească. Omul se iubeşte pe sine, şi aşa dă el să Mă iubească, pentru sine, nu pentru Mine, dar Eu i-am spus lui prin Evanghelia Mea cea de acum două mii de ani că cel ce-şi iubeşte viaţa, acela şi-o va pierde, iar cel ce şi-o pierde pentru Mine, pentru vestirea lui Dumnezeu între oameni, acela va avea viaţă, şi din belşug va avea, căci viaţa se învaţă de la Dumnezeu şi nu de la om. Amin.

Râd diavolii de Mine când îl văd pe om că se aseamănă cu Mine, că se laudă că este al Meu, ridicându-se prin aceasta peste om şi peste Dumnezeu, şi mereu om pe om se biruieşte cu semeţia de a se crede că este făptura Mea, iar Eu vin să caut omul, şi îl găsesc în păcatul semeţiei şi nu pot să stau nici lângă el, darămite în el cu pilda vieţii Mele!

Mintea omenească nu poate cu cele cereşti, poporul Meu. Ea este duşmanul Meu şi al omului care stă împotriva Mea cu mintea lui, cu duhul lui semeţ din el, şi între om şi om apoi. Iată, poporul Meu, de ce nu-L poate mărturisi pe Dumnezeu nici omul de rând, nici fariseul, căci Dumnezeu înseamnă în om minte cerească, duh ceresc, care omoară în om duhul omenesc, mintea care stă mereu în om mai presus de Dumnezeu, de parcă pe om Eu l-am făcut pentru el şi nu pentru Mine.

O, numai el stă în el omul, căci Eu nu pot sta cu minte omenească în om, şi ies cu totul, şi rămâne omul sărac de tot ce ar putea avea, căci Eu în om caut ce trebuie să aibă el pentru vecia lui, şi omul este pedepsit pentru vecii de însăşi mintea lui de om, iar Eu stau cu Duhul Sfânt în faţa omului ca să-l fac să dea duhul lui pe Duhul Sfânt şi să pot petrece Eu în om, şi să se scrie omul în cartea Mea, în cartea vieţii Mele, căci viaţa Mea de pe pământ şi mintea ei cerească este carte de învăţat din ea, şi omul n-o învaţă mai înainte de orice grai al minţii lui.

Vai de omul fariseu care Îi mai şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru semeţia sa cu care îşi lucrează faptele, fie ele şi bune. E plin pământul de om fariseu, şi e păcat cu mare cădere făţărnicia cea lucrată cu semeţie înaintea lui Dumnezeu. Cine îşi îndreptăţeşte faptele şi mintea, acela are minte omenească, minte care nu atinge înălţimea cerului, înălţimea smereniei, poporul Meu. Omul care se foloseşte de mintea lui, acela nu află pe cel binefăcător lui, acela rămâne în sângele lui din care îşi trage mintea, şi nu Mă pot stăpâni să nu spun că e plin pământul, e apăsat în adânc pământul de la mulţimea de farisei de pe el. Nu pot să nu strig la om că e fariseu şi că nu are minte decât de la carne şi de la sânge, minte omenească are omul.

Lucrarea lui Dumnezeu peste om e prea mare faţă de lucrarea omului cea lucrată înaintea lui Dumnezeu, dar Eu nu-l am pe om la şcoala Mea ca să-l învăţ tainele şi puterile lucrărilor lui Dumnezeu pe pământ cu omul. Oamenii lui Dumnezeu trăiesc în Duhul lui Dumnezeu pe pământ, şi la aceia vine Domnul, la stăruinţa lor pentru lucrările lui Dumnezeu cele proorocite prin Scripturi, şi le aduce minte cerească, minte proorocească, pusă de Duhul lui Dumnezeu în om, căci Dumnezeu Îşi face servi pe pământ şi Îşi împlineşte la vreme lucrările Sale.

O, poporul Meu, omul şi-a acoperit mintea şi nu ştie să I-o dea lui Dumnezeu. Dacă omul ar şti cum să se aşeze şi cum să stea înaintea Domnului, l-ar vedea Dumnezeu aşa cum l-a văzut pe proorocul Daniel când acesta s-a aşezat cu mult suspin înaintea Domnului, cerând cu pocăinţă, rugându-se pentru tot neamul lui Israel, cel din vremea lui şi cel de până la el. Şi fiindcă s-a făcut iubit lui Dumnezeu, Domnul a lucrat cu el pe pământ şi i-a dăruit pentru Sine ascuţită înţelepciune, căci l-a văzut pe el aprins pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său. Iată Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, din veac în veac în lucrare peste om, cu mare taină, cu cerească înţelepciune! Dar oamenii de pe pământ stau mari şi nu se pot apleca înaintea Duhului Sfânt, Care pe toate ale lui Dumnezeu le săvârşeşte, şi pe toate ale oamenilor le descoperă. Amin.

Fii înţelept, poporul Meu, căci Duhului Sfânt Îi trebuie înţelepciunea Lui în om, iar apostolii Mei stăruiau în rugăciune şi în frângerea pâinii, şi apoi au primit pe Duhul Sfânt trimis din cer peste ei. Proorocul Daniel se ruga fierbinte la Mine în groapa cu lei, şi era el jertfă fără de sânge, căci leii nu l-au mâncat timp de trei zile, aşa cum Eu, Domnul, am rămas întreg cu trupul în cele trei zile, de la punerea Mea în mormânt şi până ce am înviat ca un Dumnezeu adevărat ce sunt. Amin.

Duhul Sfânt este răspunsul rugăciunii fierbinţi, care are în ea credinţă şi durere şi stăruinţă, iar îngerii lui Dumnezeu vin şi aşează priceperea Duhului Sfânt peste cel cuprins de iubirea lui Dumnezeu, de mila şi de durerea care sunt din Dumnezeu.

Nu pot să-Mi fac cer de sfinţi din oameni care nu au iubirea Mea în ei, şi nici pământ de sfinţi nu pot să-Mi fac din ei. Nu se poate ascunde în el cel care trăieşte pentru iubirea de sine, ci este vădit prin toate câte el făptuieşte şi dovedeşte. E mare putere iubirea, şi Eu Mă aşez în inimi şi în minţi desluşitoare de cele ale tainelor Mele între oameni, iar în cei îngâmfaţi în duhul lor Eu rămân nedesluşit, rămân în întuneric faţă de cel ce se iubeşte pe sine, şi nu Mă pot împărţi nimănui prin cel ce se bizuie pe sine.

Iubirea e putere ori pentru bine ori pentru rău peste om, căci sunt două feluri de iubiri, şi pe două laturi merg ele, ori să nimicească ori să salveze viaţa omului. Una din ele este iubirea de sine, pe care cel orb prin ea nu şi-o vede ca să-şi poată feri viaţa de nimicire, iar cealaltă este iubirea cea de sus, din cer, din Dumnezeu, pusă în slujba lucrărilor cereşti între oameni, pentru cei ce se mântuiesc.

Iată, poporul Meu, iubirea dumnezeiască înseamnă Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, iar iubirea omenească înseamnă omul şi lucrarea omului pe pământ. Aceste două feluri de iubire nu se întâlnesc niciodată, căci se resping şi sunt vrăjmaşe prin însăşi lucrarea lor. Iar sfinţii au iubit cu putere înţelepciunea cea din cer a iubirii şi s-au făcut sfinţi pe pământ pentru ea, şi au câştigat viaţa şi s-au dus plini de viaţă la cer şi sunt fiii vieţii în vecii vecilor, iar Eu, Domnul, vin pe pământ cu cei vii, cu sfinţii vin, cu cei ce au aflat pe pământ taina iubirii şi au trăit în ea. Amin.

Sărbătoarea cea de azi te învăluie în lumina învăţăturii ei, căci muceniţa Ecaterina a fost lumină a Mea peste cei din întunericul în care omul piere, şi Mi-a dat Mie rod al lucrării luminii Mele din ea, iar Eu i-am dat ei coroană de dragoste sfântă, şi ea a lucrat pe pământ sub slava coroanei primite prin darul dragostei ei, că aşa sunt încoronaţi cei ce iubesc cu iubirea Mea în ei, poporul Meu. Amin.

– Coroana mea, cea de mâna Ta pusă pe creştetul meu, Doamne al sfinţilor Tăi, o pun înaintea poporului Tău, închinându-mă lui pentru dragostea Ta de el şi ridicându-l pe el la lucrarea slavei coroanei sfinţilor care Te-au mărturisit prin sângele lor, prin mărturisirea lor, Doamne şi Mire al sfinţilor Tăi. Cu închinare grăiesc poporului Tău de azi cuvântul Scripturii care spune că întru împărăţia Ta carnea şi sângele nu pot moşteni decât dacă ele mărturisesc pentru Dumnezeu făcându-se dragoste numai pentru Tine în om, şi nu viaţă a omului în om, Doamne.

O, popor al harului în care Domnul te ocroteşte ca să te aibă şi ca să te facă asemenea Lui! Carnea şi sângele nu moştenesc împărăţia lui Dumnezeu, ci stau în om fire vrăjmaşă iubirii cereşti dinăuntrul omului. E cu mare adâncime această înţelepciune pe care o grăiesc ţie, popor al tainelor de sus. Carnea şi sângele trebuie să aibă lucrare mărturisitoare lui Dumnezeu, aşa cum am lucrat eu împotriva stăpânitorului întunericului în care omul piere. Când trupul pofteşte împotriva duhului, carnea şi sângele dau acest război, căci omul firesc nu doreşte după Duhul Domnului înăuntrul său, iar duhul cel satanicesc nu are a se lupta cu omul cel firesc care-şi are cârma în carnea şi în sângele lui, în firea lui, prin care îşi face voia împotriva Duhului lui Dumnezeu în om. Aşa fel de înţelepciune am revărsat eu prin mărturisirea mea în duhul înţelepţilor pământului, care-şi aveau de stăpâni voile şi mintea lor, iar ei, luând foc şi dor în ei prin înţelepciunea duhului meu, au lepădat de la ei rodul minciunii şi au luptat pentru ei chiar împotriva lor înşişi, ca să nu se mai piardă ei de pe calea adevărului care încununase inimile lor prin mărturisirea mea cea despre împărăţia în care omul se aşează după ce îşi biruieşte carnea şi sângele, firea cea stricăcioasă, care dă mereu să stăpânească în om, frânând mereu în el lepădarea de sine, pe care a cerut-o Mirele Hristos la toţi cei care vor să meargă pe calea noii vieţi prin mărturisire. Calea Domnului este cale cu mărturisire pe ea, iar cine n-o are şi nu lucrează duhul care mărturiseşte, acela nu a ajuns la lepădarea de sine, măsura pe care Hristos, Mirele sfinţilor, o cere celor ce iubesc taina şi lucrarea vieţii veşnice pe calea acestei împărăţii.

O, fii ai lui Dumnezeu şi ai cuvântului Său, să ştiţi că diavolul nu se războieşte cu cei care leapădă voia lui Dumnezeu pentru voile lor, dar el este prins în cursa celor ce iubesc pe Dumnezeu cu multă credinţă şi cu mare umilinţă a duhului lor înaintea Domnului şi a venirii Lui de-a pururi. Noi, sfinţii cei mari şi cei mici, am biruit pe diavolul prin credinţa şi prin mărturisirea lui Iisus Hristos, Mirele sfinţilor Lui, iar unde diavolul nu găseşte lucrare împotriva lui, el poate acolo prin voia omului care nu şi-a biruit firea şi nu are a se mai lupta. Sfinţii însă au ales voia Domnului prin mărturisirea credinţei lor pe care n-a putut-o îndura duhul diavolului, potrivnicul lui Dumnezeu în om. Cel ce nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu, acela îşi mărturiseşte statul său în el, dar Domnul este mărturisit de sfinţi, aşa cum eu, uceniţa, şi apoi muceniţa numelui Lui, am dat de pe tronurile lor pe cei mulţi şi mari, care până la mărturisirea mea peste ei au domnit în ei nedându-i de lucru diavolului, stăpânitorul peste cei ţinuţi în întunericul prin care omul piere. Eu însă i-am întărit pe ei în mărturisirea credinţei până ce ei au ieşit biruitori, scăpând de gheena pierzării cea de veci, şi cu dor i-am dat pe ei Domnului meu iubit, după ce El, cu mare iubire şi cu mare dor, întru mine a binevoit cu darurile harului Său, care este coroană pentru sfinţi. Amin.

Toţi cei care sunt sfinţi cu duhul şi cu sufletul şi cu trupul, au judecat lumea, şi ei nu mai sunt din lume când stau în mijlocul ei.

Lumea este judecată în însuşi trupul omului. Tot cel ce scoate din el duhul lumii, acela a judecat lumea. Este însă o şi mai mare judecată a lumii. Tu şi eu şi toţi sfinţii mărturisitori care au rostit cu gura lor păcatele lumii, au fost apoi să cadă în chinuri, căci lumea pentru păcatele ei i-a omorât pe sfinţi, deşi ea a fost judecată atunci când ea Te-a judecat pe Tine şi Te-a dat crucii ca să mori, dar nimeni n-a ştiut atunci, din cei din lume că Tu eşti mântuirea lor atunci şi acum când ai venit şi iarăşi Ţi-ai aşezat biserica pe piatra ei cea dintâi şi ai pus la lucru taina învierii morţilor şi lucrare stăruitoare pentru iertarea păcatelor făpturii, de la începutul ei şi până la cei mai mici ucenici ai Tăi prin care azi Te mărturiseşti în lung şi în lat cu cuvântul venirii Tale pentru învierea morţilor, pentru cer nou şi pământ nou, şi pentru dreptatea care va fi apoi darul sfinţilor Tăi care au biruit în ei lumea. Amin.

A venit vremea să spun cu glasul cuvântului Meu în lungul şi în latul pământului că omul care nu face voia lui Dumnezeu pe pământ, acela nu este al lui Dumnezeu, ci este al diavolului, care-l face pe om să-şi facă voia sa şi să nu fie omul fiu al lui Dumnezeu pe pământ. Nimeni nu-I poate spune „Părinte“ lui Dumnezeu dacă nu are lucrare de fiu cu învăţător peste el. Le-am spus ucenicilor Mei să Mă vestească peste neamurile pământului şi am grăit aşa: «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi pe Cel ce M-a trimis, iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă şi de Cel ce M-a trimis după om». Omului îi trebuie salvare din moartea pe care şi-a făcut-o prin smulgerea lui din Dumnezeu pentru voia sa însăşi, iar el trebuie să asculte de Mine pentru această salvare din moarte. Dacă Eu, Dumnezeu fiind, am stat şi stau numai în voia şi cuvântul Tatălui, omul cum ar trebui să lucreze acum, după ce atâta vreme nu a ascultat de Cel ce l-a făcut pe om la început? Eu din voia lui Dumnezeu l-am făcut pe om, şi nu altfel l-am făcut pe el.

nu voiesc să-l aud pe om să spună că are înţelepciune, nu voiesc, de vreme ce omul nu are în el şi peste el temerea de Dumnezeu, care l-ar face pe el fiu ascultător de Dumnezeu. Nu poate fi pe pământ şi în om înţelepciune mai mare ca ascultarea de Dumnezeu, iar cine n-o iubeşte pe ea ca pe viaţa sa însăşi, acela este fiu al deşertăciunii cea de peste oamenii care-şi fac voia lor,

O, nici un om nu poate să-Mi închine Mie nimic frumos din el dacă nu are peste el învăţător din cer, căci Eu i-am spus de la început omului că nu este bine să fie singur omul. Cel singur nu lucrează după povaţă peste viaţa lui. De la începutul lui cu Mine l-am voit pe om numai sub povaţa Mea, iar când el n-a mai voit aşa, s-a ascuns, şi L-a pierdut pe Dumnezeu dacă a lucrat aşa.

Tot omul care se ascunde în el însuşi cu cele bune şi cu cele rele ale lui, Îl pierde pe Dumnezeu, poporul Meu. Şi iată, tot omul se ascunde de Dumnezeu. O, poporul Meu, tot omul se ascunde. Nu poate omul până nu-şi face voia sa. Cel ce nu-L sfinţeşte pe Dumnezeu în el, acela Îl doboară pe Domnul pentru voia sa însăşi, căci are altă iubire în el unul ca acela şi nu poate face acela voia Tatălui Făcătorul. Omul îşi conduce iubirea după inima sa, după carnea sa, şi nu mai are omul învăţător pentru iubirea lui, iar ea îl duce pe el în depărtare de Dumnezeu şi în ispita de a nu avea peste el învăţător de viaţă, care să-i întrebe mereu viaţa, mereu iubirea, dacă este ea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om sau după a omului, şi iată, nu ştie omul ce înseamnă moartea, ca apoi să ştie ce înseamnă viaţa lui şi cum poate să aibă în el viaţă.

Mă fac Învăţător peste tine, omule fără de cer în viaţa ta, şi îţi spun aşa: sunt două căi din care poate să-şi aleagă omul una: supunerea, care este de-a dreapta Mea, şi voia liberă, care este de-a dreapta omului. Supunerea este lucrarea Mea, şi cu ea de-a dreapta Mea fac voia lui Dumnezeu Tatăl, căci sunt Fiul Lui, iar cel ce o iubeşte pe ea ca înţelepciune a lui, acela Mă alege pe Mine pentru dreapta sa şi stă sub învăţătura Mea şi se face fiu, ca şi Mine, sub voia lui Dumnezeu Tatăl; iar voia liberă, care este de-a dreapta omului, este lucrarea omului fără tată din cer peste el, şi acela îl are de tată pe diavolul, duhul deşertăciunii, sămânţa cea vicleană, care îl desparte de Dumnezeu pe om, căci duhul cel căzut din slavă la început, are ca hrană invidia asupra lui Dumnezeu, după ce acest duh şi-a pierdut prin nesupunere slava lui cea de lângă Dumnezeu.

O, omule fără de cârmă peste paşii tăi! Auzi-Mă! Auzi-Mă când îţi grăiesc ca să te deştept pentru duhul înţelepciunii supunerii, căci înţelepciunea supunerii i-a făcut sfinţi şi preaiubiţi Mie pe atâţia oameni mici şi mari care şi-au dat ale lor la săraci ca să se lepede de sine şi să se facă ei locaş al Meu pe pământ, şi nu şi-au împărţit ei bogăţia şi adunătura lor cu gând să se semeţească înaintea Mea cu faptele lor bune, ci au făcut aşa pentru lepădarea de sine a lor, pentru ieşirea lor de sub apăsări, ca să fie ei apoi fără sarcini şi ca să Mă poată primi pe Mine în ei apoi cu bogăţia iubirii Mele şi a supunerii Mele de Fiu al Tatălui Savaot. Nici un bogat nu împarte bogăţia sa la cei bogaţi care au ca şi el, ci o împarte la cei ce nu au bogăţii, la cei săraci, ca să scape ei apoi de sarcina cea grea a iubirii de sine, care îl robeşte pe om atât de nemilos. Aşa şi Eu lucrez, şi Îmi împart bogăţia slavei Mele la cei săraci cu duhul, ca să scap de sarcina Mea cea grea a iubirii Mele pentru om, care Mă apasă atât de nemilos când n-am cui s-o dau, când n-am cu cine s-o împart, când n-am pe cine s-o aşez ca să fie ea împărţită şi iubită şi să-i fie omului de viaţă şi să Mă slujească de-a dreapta Mea omul, iar de-a dreapta Mea este supunerea, calea cu Dumnezeu. Amin.

Eu sunt calea, omule! Eu, şi nu tu! Nu te mai încrosnia cu cele ce pier. Apleacă-te să-Mi auzi duhul învăţăturii cu care Mă scutur peste pământ ca să Mă audă tot omul, căci Eu Mă împart prin cei ce Mă împart şi care sunt trimişii Mei spre tine, ucenici cu suspin ca şi al Meu pentru omul care îşi are de-a dreapta sa voia liberă, voia sa pentru el, dar Eu din nou îţi amintesc şi spun: cei ce au voia lor, aceia pier prin ea, iar cei ce au voia Mea, aceia trăiesc şi sunt. Amin, amin, amin.

Nu este minune mai mare între oameni ca şi împlinirea cuvântului Meu. Când omul împlineşte în el cuvântul Meu, el se face minune a lui Dumnezeu pe pământ şi Îmi mulţumeşte Mie pentru aceasta şi se face blând şi smerit cu inima înaintea Mea şi înaintea oamenilor, şi aşa îi învaţă el pe oameni calea lor spre Mine, iar mai mult de atât el nu poate face bine peste oameni. Vai celor ce vor să fie din dreptul Meu învăţători omului fără să se asemene ei Mie, fără să aibă de la Mine lucrare în ei! Eu în toată vremea lucrărilor Mele între oameni M-am ascuns de cursa omului, de slava de la om M-am ascuns, iar cel ce are în el dragostea Mea, acela este ca şi Mine, blând şi smerit cu inima, şi acela nu caută slava Mea pentru slava lui, ci caută înţelepciunea vieţii, duhul umilinţei, duhul care nu strigă pe uliţă ca să fie văzut şi auzit, ci caută numai la mărturisirea lui Dumnezeu între oameni,

Cine-şi închipuie în afara lui împărăţia cerurilor, acela nu poate pătrunde taina şi lucrarea ei şi locul ei între pământ şi cer, iar închipuirile unui aşa om sunt născociri ale lui şi nu sunt adevărul. O, Eu M-am născut pentru inima omului, ca să-Mi fie ea tron al împărăţiei Mele în trupul omului. Trupul omului şi scaunul Meu de domnie în inima lui, acesta este raiul pe care Eu, Domnul, îl aştept pentru Mine pe pământ pentru odihna Mea şi a Tatălui Meu, poporul Meu.

Cine-şi închipuie în afara lui împărăţia cerurilor, acela nu poate pătrunde taina şi lucrarea ei şi locul ei între pământ şi cer, iar închipuirile unui aşa om sunt născociri ale lui şi nu sunt adevărul. O, Eu M-am născut pentru inima omului, ca să-Mi fie ea tron al împărăţiei Mele în trupul omului. Trupul omului şi scaunul Meu de domnie în inima lui, acesta este raiul pe care Eu, Domnul, îl aştept pentru Mine pe pământ pentru odihna Mea şi a Tatălui Meu, poporul Meu.

Iată, împărăţia lui Dumnezeu este altfel decât caută omul s-o înţeleagă pentru el, şi din această pricină Eu n-am rai pe pământ, n-am stat şi loc slăvit pe pământ, poporul Meu. Eu când l-am făcut pe om i-am făcut grădină de rai ca să Mă asculte pe Mine în ea, ca să fie omul raiul Meu, căci Mie mai mult decât omului Îmi trebuie rai, dar iată, omul nu stă din mersul lui ca să înţeleagă facerea Mea şi lucrarea ei, rostul Meu şi rostul omului între cer şi pământ, taina lui Dumnezeu cu omul pe pământ, poporul Meu.

În zi de praznic de naştere Mă mistui de dorul omului, de dorul Meu în om. Mi-e dor de sălaş pe pământ, dar omul îşi închipuie în afara lui împărăţia cerurilor şi frumuseţea ei. Omul voieşte altfel să fie împărăţia Mea pentru el şi cu el, şi de aceea nu pot oamenii să pătrundă cu mintea lor taina sfinţilor Mei, care s-au făcut şi se fac pe pământ locaş al Meu, împărăţie a cerurilor pe pământ. Locul împărăţiei cerurilor şi slava ei este în om, şi iarăşi spun: locul împărăţiei cerurilor este în om, şi pentru această slavă am zidit Eu omul. O, de şapte mii de ani omul îl urmează pe omul cel zidit de mâna Mea, pe cel care s-a smuls din cer pentru ca să Mă dea pe Mine afară din el şi să nu mai am Eu casă, şi să nu-Mi mai aflu odihnă. Odihna Mea o aşezasem să fie în om, şi am numit ziua a şaptea odihna Mea. Şi dacă am văzut că omul nu a rămas ziua Mea de odihnă, am venit şi am luat de la capăt lucrarea Mea cea de la Tatăl şi am făcut iarăşi omul. Am venit şi M-am făcut pe Mine Însumi Om, şi după ce M-am întocmit în pântece fecioresc, M-am născut Prunc ca omul, şi am fost Eu odihna lui Dumnezeu, odihna Tatălui Meu, din Care Eu sunt mai înainte de vecii, şi, atunci, la naşterea Mea, am arătat Eu iarăşi taina omului, căci M-am făcut pe pământ locaş al împărăţiei lui Dumnezeu, şi Tatăl era în Mine, iar Eu în El eram, şi am desluşit ucenicilor Mei taina aceasta când ei Mi-au spus să le arăt lor pe Tatăl şi când Eu, în chip minunat, mereu, mereu le arătam că Eu şi cu Tatăl una suntem, şi lucrând văzut le arătam lor, căci lucrarea Tatălui Meu în Mine se făcea mereu slavă înaintea oamenilor.

O, dacă ar vrea omul să se oprească din calea lui şi să caute să priceapă înţelepciunea împărăţiei cerurilor, Eu, Domnul, M-aş aşeza la sfat cu omul şi i-aş da lui înţelepciunea aceasta. Aş fi putut să Mă arăt omului aşa cum din vecii sunt din Tatăl, dar M-am umilit atât de mult şi M-am coborât atât de jos, până ce M-am născut din om, Prunc ca şi omul care se naşte din om, atât de mult M-am umilit când a fost să Mă arăt omului şi să Mă dovedesc supusul Tatălui, împărăţia minunilor lui Dumnezeu în trupul Meu întocmit în chip de om, şi apoi născut ca să cresc după asemănarea cu omul şi să sufăr pentru om, şi apoi să Mă slăvesc cu slava pe care o am de la Tatăl mai înainte de vecii.

Vreau, omule, să te mângâi cu mângâierea Duhului Sfânt Mângâietorul. Vreau, omule, să te învăţ şi să te ajut să înţelegi taina şi locul împărăţiei cerurilor pe pământ. O, omule, nu mai aştepta această împărăţie să vină la tine sau să vii la ea, căci tu, tu trebuie să fii locaşul ei cel luminător în jurul tău, omule născut din om. Eu Însumi M-am arătat acum două mii de ani, şi aşa l-am învăţat pe om ce este împărăţia cerurilor şi ce lucrare are ea. O, nu se poate pe pământ jos şi în cer sus împărăţia cerurilor, nu se poate decât în duhul, în sufletul şi în trupul omului cu toată faţa şi lucrarea şi locul ei. Aceasta este înţelepciunea, omule, şi nu este de pe pământ înţelepciunea, iar din pricina înţelepciunii omului care trăieşte fără cer pe pământ şi în el, se stinge taina lui Dumnezeu cu omul, se şterge urma Mea de pe pământ şi din om.

Iată, împărăţia lui Dumnezeu este altfel decât caută omul s-o înţeleagă pentru el, şi din această pricină Eu n-am rai pe pământ, n-am stat şi loc slăvit pe pământ, poporul Meu. Eu când l-am făcut pe om i-am făcut grădină de rai ca să Mă asculte pe Mine în ea, ca să fie omul raiul Meu, căci Mie mai mult decât omului Îmi trebuie rai, dar iată, omul nu stă din mersul lui ca să înţeleagă facerea Mea şi lucrarea ei, rostul Meu şi rostul omului între cer şi pământ, taina lui Dumnezeu cu omul pe pământ, poporul Meu.

În zi de praznic de naştere Mă mistui de dorul omului, de dorul Meu în om. Mi-e dor de sălaş pe pământ, dar omul îşi închipuie în afara lui împărăţia cerurilor şi frumuseţea ei. Omul voieşte altfel să fie împărăţia Mea pentru el şi cu el, şi de aceea nu pot oamenii să pătrundă cu mintea lor taina sfinţilor Mei, care s-au făcut şi se fac pe pământ locaş al Meu, împărăţie a cerurilor pe pământ. Locul împărăţiei cerurilor şi slava ei este în om, şi iarăşi spun: locul împărăţiei cerurilor este în om, şi pentru această slavă am zidit Eu omul. O, de şapte mii de ani omul îl urmează pe omul cel zidit de mâna Mea, pe cel care s-a smuls din cer pentru ca să Mă dea pe Mine afară din el şi să nu mai am Eu casă, şi să nu-Mi mai aflu odihnă. Odihna Mea o aşezasem să fie în om, şi am numit ziua a şaptea odihna Mea. Şi dacă am văzut că omul nu a rămas ziua Mea de odihnă, am venit şi am luat de la capăt lucrarea Mea cea de la Tatăl şi am făcut iarăşi omul. Am venit şi M-am făcut pe Mine Însumi Om, şi după ce M-am întocmit în pântece fecioresc, M-am născut Prunc ca omul, şi am fost Eu odihna lui Dumnezeu, odihna Tatălui Meu, din Care Eu sunt mai înainte de vecii, şi, atunci, la naşterea Mea, am arătat Eu iarăşi taina omului, căci M-am făcut pe pământ locaş al împărăţiei lui Dumnezeu, şi Tatăl era în Mine, iar Eu în El eram, şi am desluşit ucenicilor Mei taina aceasta când ei Mi-au spus să le arăt lor pe Tatăl şi când Eu, în chip minunat, mereu, mereu le arătam că Eu şi cu Tatăl una suntem, şi lucrând văzut le arătam lor, căci lucrarea Tatălui Meu în Mine se făcea mereu slavă înaintea oamenilor.

O, dacă ar vrea omul să se oprească din calea lui şi să caute să priceapă înţelepciunea împărăţiei cerurilor, Eu, Domnul, M-aş aşeza la sfat cu omul şi i-aş da lui înţelepciunea aceasta. Aş fi putut să Mă arăt omului aşa cum din vecii sunt din Tatăl, dar M-am umilit atât de mult şi M-am coborât atât de jos, până ce M-am născut din om, Prunc ca şi omul care se naşte din om, atât de mult M-am umilit când a fost să Mă arăt omului şi să Mă dovedesc supusul Tatălui, împărăţia minunilor lui Dumnezeu în trupul Meu întocmit în chip de om, şi apoi născut ca să cresc după asemănarea cu omul şi să sufăr pentru om, şi apoi să Mă slăvesc cu slava pe care o am de la Tatăl mai înainte de vecii.

Vreau, omule, să te mângâi cu mângâierea Duhului Sfânt Mângâietorul. Vreau, omule, să te învăţ şi să te ajut să înţelegi taina şi locul împărăţiei cerurilor pe pământ. O, omule, nu mai aştepta această împărăţie să vină la tine sau să vii la ea, căci tu, tu trebuie să fii locaşul ei cel luminător în jurul tău, omule născut din om. Eu Însumi M-am arătat acum două mii de ani, şi aşa l-am învăţat pe om ce este împărăţia cerurilor şi ce lucrare are ea. O, nu se poate pe pământ jos şi în cer sus împărăţia cerurilor, nu se poate decât în duhul, în sufletul şi în trupul omului cu toată faţa şi lucrarea şi locul ei. Aceasta este înţelepciunea, omule, şi nu este de pe pământ înţelepciunea, iar din pricina înţelepciunii omului care trăieşte fără cer pe pământ şi în el, se stinge taina lui Dumnezeu cu omul, se şterge urma Mea de pe pământ şi din om.

Cel ce are învăţător este acela care ia tot lucrul lui, cel cu duhul şi cel cu fapta, de la învăţătorul lui şi nu de la el însuşi. Amin.

Iată lucrare de învăţat peste om: omul trebuie să înveţe să-şi cunoască îngâmfarea şi mândria care vine de la aceasta, iar Dumnezeu să cunoască smerenia omului şi toată lucrarea care vine de la ea. Amin. Aceasta este lucrarea în care trebuie să stea omul şi să lucreze cu ea împotriva a tot ce nu înseamnă Dumnezeu în om. Amin.

O, mare şi mângâietoare este la Dumnezeu umilinţa omului, smerenia cea pentru Mine, Cel ce am suferit şi sufăr de la necredinţa omului, căci aceasta este crucea Mea cea grea, şi nu ştie omul ce este crucea Domnului. O, mare îmi este mângâierea de la omul care Mă mângâie în crucea Mea cea grea! Şi după cum cel mândru nu-şi cunoaşte mândria, după cum cel îngâmfat nu-şi simte îngâmfarea şi nu cunoaşte vătămarea care îi vine de la ea, tot aşa cel cu adevărat smerit nu-şi cunoaşte smerenia sa, şi mereu se umileşte pentru roada smereniei prin care el ştie ce dobândeşte luptându-se pentru ziua izbândei lui de la Cel ce răsplăteşte cu bine sau cu rău faptele omului, şi, iată, cel smerit cu inima este mângâierea Mea şi lucrarea Mea pe pământ, poporul Meu.

O, toată împărăţia de pe pământ e gunoi şi slavă deşartă. E plin omul de slavă deşartă şi nu poate scăpa de acest păcat, nu poate nici mort, tată, căci omul îşi face rost cu multul de slava deşartă şi o lasă după el urmaşilor lui ca să i-o cânte, ca să i-o ţină vie şi ca să piară din Dumnezeu omul prin ea.

Ierusalime de azi! Te-am ales din neamul român, tată, ca să izbăvesc prin tine acest neam de necredinţă şi de nepăsare de Dumnezeu. Mă fac în mijlocul tău lumină a lumii şi izvor de tămăduire a minţii omului, căci omului nu-i trebuie minte, ci îi trebuie credinţă în Dumnezeu, credinţă care să biruiască lumea, nu oricum credinţă, căci lumea toată zace în cel viclean, iar cei credincioşi sunt născuţi din Dumnezeu şi biruiesc lumea prin credinţa lor şi prin păzirea poruncilor vieţii. Amin.

Nu-Mi trebuie ştiinţa omului ca să grăiesc peste pământ mai mult decât oricând acum, căci oamenii care au crezut că ştiu ei L-au omorât mereu pe Dumnezeu, fiindcă omul care zice că ştie el, este bolnav, căci omul cel sănătos cu inima şi cu mintea crede de la Dumnezeu şi nu face nimic decât de la Dumnezeu şi ca Dumnezeu, iar cel ce zice că de unde să-i spună Dumnezeu lui ce să facă şi ca să facă aşa, acela nu a cunoscut pe Dumnezeu şi nu ştie ce înseamnă Dumnezeu cu omul pe pământ şi nu-L va găsi pe Dumnezeu în preajma lui pentru sine, fiindcă un aşa om este bolnav, aşa cum au fost toţi cei din vremea trupului Meu, care nu au avut ochi şi inimă şi apoi minte ca să înţeleagă de la Dumnezeu şi nu de la oameni şi nu de la ei înşişi venirea Mea de la Tatăl pe pământ. Duh este Dumnezeu, dar omul nu vrea să treacă din trup în duh ca să fie ca Dumnezeu, duh şi nu trup şi nu fire şi nu minte a firii lui bolnave, căci omul care nu are pe Dumnezeu de toiag în toată clipa, acela este om bolnav, cel mai bolnav om, bolnav de moarte, nu de altceva bolnav, poporul Meu.

E zi de praznic de Duh Sfânt, iar Eu grăiesc peste pământ în ziua aceasta, şi grăiesc în limba Duhului Sfânt şi îl îndemn pe om să părăsească limba lui şi să ia limba Mea în grăirea sa, căci omul grăieşte multe deşertăciuni cu limba sa, şi ca pe pământ grăieşte el, iar pământul suspină spre cer din pricina păcatului semeţiei din om.

Deschideţi-vă inima şi primiţi pe Dumnezeu, Care apropie de voi împărăţia cea de sus şi care nu are nimic în lumea aceasta, căci ea este de sus. Izvorul gurii Mele vă dă vouă în dar taina iubirii şi lucrarea ei pentru cele de sus, pentru cele tainice ale Mele, căci iubirea pentru cele de jos în om nu-l lasă pe el să guste cu duhul şi cu fapta apoi pe cele ce nu se strică şi care nu-l strică pe om, ci îl zidesc pe el împărăţie a Mea, iar înţelepciunea aceasta în om nu este de jos, nu este din om, ci este de sus, este din Tatăl şi din Fiul şi din Duhul Sfânt, şi Eu vă grăiesc despre ea în limba Duhului Sfânt, căci aşa este limba pentru cele ce nu se văd ale împărăţiei Mele cu omul. O, înfricoşaţi-vă de voi dacă nu înţelegeţi limba Duhului Sfânt! împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, dar de va vrea cineva să facă voia Mea, va pricepe şi va avea acela pe cele ale împărăţiei Mele în el, precum Eu le-am avut în vremea statului Meu între oameni şi am fost pildă de urmat a împărăţiei Mele în om. Grăirea cea cu amănuntul pentru frumosul Meu în cel ce voieşte să facă voia Mea cu duhul şi cu fapta trupului său, găsiţi aceasta în cartea Mea de azi, cartea cuvântului Meu din vremea aceasta, prin care vin şi Mă aşez ca să călăuzesc paşii omului spre împărăţia Duhului Sfânt în omul care se lasă sălaş al lucrărilor de sus, prunc nou, născut din cuvântul Meu de azi, care naşte, şi care apoi se face hrană şi lumină şi putere şi cale a omului spre Mine, a celui ce iubeşte pe pământ să se facă împărăţie a Mea.

Adunătura înţelepciunii care este în creştinul cu vedere de sine, aceea este împotriva lui Dumnezeu, căci cu Dumnezeu se stă prin credinţă, nu prin înţelepciune. Duhul ascultării este duhul cel mântuitor pentru om, dar acestui duh bun îi stă împotrivă duhul de sine al omului, duhul care I-a găsit Domnului vină ca să-L stârpească apoi, căci dacă Domnului I se găseşte vină, darămite unui trimis de-al Său pentru om! Şi ce foloseşte cel ce găseşte vină celui trimis de Dumnezeu pentru om? O, nu are folos un aşa om, ci numai pagubă are. Mintea lui semeaţă însă nu vede aceasta, căci semeţia nu este altceva decât orbia omului şi căderea lui din Dumnezeu.

O, nu vă temeţi de oameni, nu vă temeţi de trupuri, dar temeţi-vă de Dumnezeu, şi prin aceasta daţi cale în voi înţelepciunii cea fără de păcat, căci înţelepciunea lumii este nebună, este deşertăciune, ca şi tot ceea ce piere şi nu mai este apoi. Vine vremea să vi se probeze statura prin darul înţelepciunii cea de sus, căreia nu-i pot sta împotrivă toţi potrivnicii voştri, după cum este scris, dar staţi sub binecuvântare şi învăţaţi taina sufletului feciorelnic, căci mai mare este fecioria inimii decât cea a trupului, fiindcă trupul nu foloseşte la nimic, ci duhul este cel ce dă viaţă trupului şi iubirii din ea şi credinţei din ea, şi nu trupul face toate acestea, ci Dumnezeul duhurilor. Amin.

Îi îndemn pe toţi oamenii să caute spre Scripturile Mele cele de acum două mii de ani şi să se ajute ei cu învăţătura Mea cea de atunci, căci cine citeşte în Scripturile Mele cele de atunci găseşte calea.

O, citiţi cartea Evangheliei Mele celei de atunci, voi, cei de pe pământ! Nu luaţi să citiţi numai şi numai pe cele scrise de oameni. Luaţi şi cuvântul Evangheliei Mele şi veţi găsi în ea calea, adevărul şi viaţa, care vă vor face liberi. închinaţi-vă cu semnul sfintei cruci şi cereţi înţelepciunea cea de la Dumnezeu şi apoi citiţi cartea Evangheliei Mele şi vă veţi vedea descoperiţi de ea şi o veţi iubi, căci cuvântul Meu este duh dătător de viaţă şi alungă din om necredinţa şi nepăsarea şi aduce în locul acestora calea, adevărul şi viaţa. O, căutaţi să-Mi faceţi bine, ca să vă pot numi binecuvântaţii Tatălui Meu, căci dureros va fi pentru cei ce vor auzi în ziua Mea de slavă când Eu voi spune celor ce nu M-au iubit: «Duceţi-vă de la Mine, voi, cei blestemaţi, în focul cel veşnic, gătit diavolului şi îngerilor lui, căci am fost flămând şi însetat, străin şi gol, bolnav şi închis în temniţă şi nu M-aţi slujit». O, căutaţi să înţelegeţi ce înseamnă să-L iubiţi şi să-L slujiţi pe Dumnezeu pe pământ. Cereţi de la El înţelepciunea aceasta, căci din pricina lipsei de Dumnezeu din om nu înţeleg oamenii pe Dumnezeu aşa cum este de înţeles taina iubirii de Dumnezeu şi slujirea cea pentru ea. Iată, Eu, Domnul, sunt pe pământ cu tronul Meu de învăţătură, de pe care judec faptele vieţii omului ca să ia omul înţelepciune din cuvântul Meu. Râul vieţii este cuvântul Meu din mijlocul neamului român, şi aşa se împlineşte pe pământ taina cea din Scripturi a râului vieţii, iar de o parte şi de alta a râului creşte pomul vieţii, creşte Dumnezeu în oameni şi face rod Domnul şi îşi face ucenici spre tămăduirea neamurilor, precum este scris. Eu nu strig tare în pieţe, ci lucrez minunat, numai să vină omul cu credinţă şi să bea şi să ia şi să împartă şi să curgă acest râu spre învierea multora,

Omul este casa lui Dumnezeu, casa Mea. Eu de aceea am zidit această casă atunci când am zidit-o, şi ca s-o am apoi am zidit-o pe ea şi ca să Mă folosesc de ea. Când omul aude aceasta, atunci poate el să socotească păcatul său, nedreptatea pe care el Mi-a făcut-o şi Mi-o face, păcat pentru care vine peste om pedeapsă pe potrivă, căci omul este vinovat de acest păcat. Dau să Mă judec cu omul şi să-l iert apoi, dar trebuie să-Mi dea dreptul înapoi ca să-l iert.

Când omul se naşte Eu îi dau în dar sufletul, aşa cum i-am dat şi lui Adam suflet viu când l-am zidit. Sufletul omului este parte din fiinţa Mea, suflarea Mea, care intră în cel ce se naşte cu trup pe pământ, om şi orice altă vieţuitoare cu suflet viu. O, nu numai că omul Mi-a luat casa, şi fiecare om face acest păcat, dar Mă şi prinde sub vină, aşa cum M-au prins iudeii de M-au dat spre osândire păzindu-şi împărăţia, după cum judeca mintea lor. O, iată ce face omul cu Dumnezeu, cu Cel ce a făcut cerul şi pământul şi tot ce este între pământ şi cer şi pe om apoi ca să fie locaş al Domnului, viaţă şi mişcare a lui Dumnezeu!

Să plângi, omule, când auzi de la Dumnezeu ce ai făcut tu înaintea Lui de când El te-a zidit şi până azi! Să plângi şi să cauţi să-ţi vii în fire şi să te socoteşti pentru păcatul tău, pentru dreptul pe care Mi l-ai luat de M-ai lăsat fără de tine şi ţi-ai făcut împărăţie pe pământ, cu care stai împotriva Mea, că nu Mi-ai luat numai casa, ba Mi-ai luat pământul tot, şi nu ţi-a fost de ajuns, că te-ai suit apoi şi în văzduh cu toate făcăturile tale cele spre slujirea ta, şi care se vor năpusti ca nişte arme duşmane curând, curând împotriva ta, căci tu spui: „Am de toate, şi sufletul meu se desfată”. O, bucuria omului se preface în plâns la capătul ei, căci omul se bucură fără Dumnezeu pe pământ, şi e nălucă bucuria omului, nălucă fără de trup în trupul omului. O, voiesc să fiu judecător blând cu omul, cu cel ce Mi-a luat dreptul şi casa şi locul de sub ea.

Blând vin la tine, omule, şi tot aşa îţi şi grăiesc, şi dau să te povăţuiesc să te fereşti de nimicirea ta, căci păcatul cel împotriva lui Dumnezeu te-a nimicit şi te nimiceşte, fiindcă omul care nu se face casă lui Dumnezeu este duşmanul lui Dumnezeu, om care se nimiceşte pe sine sub vina pe care o poartă.

O, aş sta mult cu tine în cuvânt în ziua aceasta, poporul Meu, şi te-aş învăţa, tată, mereu, mereu te-aş învăţa, iar cel mai mult te-aş învăţa să iubeşti învăţătura, căci dacă n-o iubeşti, înveţi de la tine, din mintea ta, şi nu e bine aşa pentru om, ci e rău pentru el aceasta, şi e fără Dumnezeu cel ce nu ia de la Dumnezeu pentru el. O, să nu te saturi de statul Meu cu tine, fiule. Eu dacă stau cu tine ce altceva ar fi să fac decât să te învăţ mereu, să te îndemn mereu întru cele ce sunt de sus pentru om pe pământ? O, tot aşa fac şi oamenii peste oameni, dar omul ia din el şi dă altui om, şi se hrăneşte om pe om cu cele din om, bune şi rele, şi aşa se petrece vreme după vreme mereu cu omul, căci după ce omul a căzut din binele lui cel de la Mine hărăzit lui la facerea lui, nu s-a mai lepădat apoi de sine, ci M-a lepădat pe Mine mereu, căci aşa s-a învăţat omul să facă încă de la începutul lui. O, şi când îl aud că are de la Dumnezeu în el minte şi daruri, Mă frâng sub jalea Mea cea de la om şi stau mic sub mintea lui şi n-am paşi spre el, şi nici el spre Mine n-are, şi jalea Mea e mare de la om, şi Eu mult de tot te-aş învăţa când vin să-ţi grăiesc în sărbători, poporul Meu, măcar în sărbători, tată, căci cel ce nu învaţă de la Mine învaţă de la el şi de aceea moare omul, moare mereu omul, şi Eu plâng şi tot plâng pentru om şi de la om şi n-am mângâiere în jalea Mea.

M-am întâlnit la fântâna lui Israel cu femeia samarineancă şi am stat de vorbă cu ea pe pământ ca şi în cer, nu ca pe pământ, şi am ajutat-o să ştie cum să grăiască cu Mine şi apoi să Mă cunoască prin grăirea Mea cu ea, şi i-am grăit ei în pilde şi i-am dat putere să înţeleagă, căci avea în ea credinţă în Mine şi în venirea Mea, şi de aceea i-am hărăzit Eu întâlnirea Mea cu ea la fântâna aceea şi nu oriunde întâlnire, şi i-am spus ei că cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta niciodată, iar ea îmi cerea să-i dau.

O, poporul Meu, cel ce ia de la Mine învăţătură, acela nu mai însetează după păcat, şi aşa am făcut Eu cu samarineanca cu care am grăit la fântână atunci. I-am dat apă, i-am dat cuvântul Meu, şi cu el am adăpat-o pe ea, şi duhul cuvântului Meu a cuprins-o pe ea şi a făcut credinţa ei trează şi s-a dus ea apoi cu credinţă şi a trezit spre Mine cetatea ei şi M-au cunoscut samarinenii că Eu sunt Mesia Cel trimis de Tatăl, precum era scris în Scripturi să vin. O, aşa Mă descopăr şi azi celor cu care grăiesc în zilele acestea pe pământ. Ca şi samarinencei îi grăiesc şi azi omului şi îi dau să bea din apa Mea, căci am venit pe pământ să-i dau omului să bea de la Mine şi să nu mai bea de la el, că dacă tot de la el bea, nu mai ajunge să Mă cunoască şi să Mă vestească şi să Mă urmeze apoi până în cer, aşa cum samarineanca M-a urmat de la izvorul lui Israel şi până sus, în cer.

Eu sunt Păstorul Cel cu crucea, sunt Cel ce M-am lăsat răstignit între doi tâlhari acum două mii de ani ca să-i mângâi prin suferinţa Mea pe cei zdrobiţi de suferinţă, ca să sufere Dumnezeu cu ei şi pentru ei apoi. M-am făcut Dumnezeu adevărat pe pământ, din Dumnezeu adevărat purces, ca să moară pe cruce pentru om Dumnezeu, şi le-am fost Păstor la cei ce M-au cunoscut că sunt venit din cer pe pământ, şi M-au cunoscut cu inimioara lor curată şi nu cu mintea, căci vai celor ce îi ajută mintea, că tot cu ea Îl măsoară şi pe Dumnezeu, şi Îl măsoară după măsura lor, şi aceia mereu învaţă, şi se dovedesc apoi neînvăţaţi, străini de Dumnezeu, şi tot aşa se şi împart.

Duh de pace şi de putere pentru Dumnezeu aşez în porţi şi-Mi scriu în carte cuvântul Meu din ziua aceasta, căci lucrarea Mea este să fiu Cuvântul lui Dumnezeu, iar Eu lucrez aşa. Eu, Domnul Iisus Hristos, lucrez carte pe pământ, şi mult aş mai lucra, că iată, peste tot dă omul să Mi-o ia înainte şi să scrie el cărţi şi iar cărţi ca să ia mintea omului şi să nu mai poată omul pentru cuvântul Meu cel din cer rostit peste timp şi să nu-L mai cunoască omul pe Dumnezeu pentru viaţa lui cea de zi cu zi.

O, vezi, tată, ce vrea vremea şi ce are fiecare clipă a ei şi învaţă-te din greutăţile care apasă şi ia pentru fiecare din ele din înţelepciunea cea de sus a cuvântului Meu şi nu lua de la tine, şi nu lua de pe pământ, că iată, pe pământ zice omul că plouă, şi nu plouă, şi apoi zice că nu plouă, şi vine ploaia, şi nu este omul cunoscător ca să te iei tu după el. O, ia-te după cuvântul Meu cel scris pentru fiecare stare, că Eu din vreme l-am aşezat între Mine şi tine ca să-l împlineşti când se iveşte peste tine proba cea pentru împlinirea lui.

Duhul Sfânt Se face cuvânt pe pământ şi Se face povăţuitorul oamenilor. Eu, Domnul Iisus Hristos, sunt Cuvântul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi în acest nume Se slăveşte Dumnezeu prin cuvântul Său din zilele acestea, şi Tatăl Mă trimite să grăiesc pe pământ, căci pe pământ nu mai este cuvântul lui Dumnezeu pe nicăieri, ci este numai cuvântul omului, fiindcă omul nu s-a deprins să ia de la Dumnezeu povaţă pentru toate câte lucrează el pe pământ.

O, şi tot din ascultare de Tatăl şi de mama Mea din cer Mă fac şi azi cuvânt peste pământ, şi se face carte cuvântul Meu, cartea Mea cea de azi, aşa cum s-a întocmit şi cartea cuvântului lui Dumnezeu, care este acum pe pământ şi grăieşte ea despre vremea cea de până la întruparea Mea, şi grăiesc Eu în ea apoi în vremea cât am stat pe pământ cu oamenii, şi, iarăşi, grăiesc în ea ucenicii Mei, martorii lucrărilor lui Dumnezeu din vremea Mea cu ei, şi apoi din vremea lor, fiindcă Eu le-am spus lor că fiind credincioşi, vor face în numele Meu lucruri mai mari decât au văzut ei că am făcut Eu în vremea mersului Meu cu ei pe pământ.

O, mare păcat face omul îndărătnic, omul cu mintea scurtă prin ceea ce dă el să zică atunci când zice că Scriptura de pe pământ, cartea căreia i se zice Scriptură, numai ea are menirea să măsoare grăirea lui Dumnezeu toată. Dar dacă Eu Mă fac acum carte pe pământ şi-Mi aşez în ea cuvântul Meu cel din vremea aceasta, aşa cum este scris în Scripturi să vin iar şi să Mă fac cuvânt şi carte pentru judecata faptelor oamenilor şi să dau prin ea fiecăruia după cum este fapta sa, nu mai are Dumnezeu voie să facă această împlinire? O, cât de mult Mă aşteaptă îngerii şi oştirile de sfinţi toate şi toţi cei morţi cu glasul cuvântului Meu cel de azi, despre care este scris că îl vor auzi cerul şi pământul şi morţii din morminte, şi spun aceasta ca să aduc aminte celor ce Mă închid în filele Scripturii că Eu, Domnul, grăiesc azi pe pământ pentru că este scris în Scripturi să împlinesc aşa, că a venit vremea judecăţii, şi a venit vremea să vin şi să judec viii şi morţii, şi aceasta fac Eu prin cuvântul Meu cel de azi, şi îi spun omului cel cu mintea scurtă, care zice că a învăţat carte multă, îi spun că lucrarea Mea este cuvântul, şi este din veac şi până în veac lucrarea cuvântului Meu. Îi mai spun o dată omului care se bate în piept cu Scriptura în mână că dacă în cartea Apocalipsei lui Ioan este scris că va primi blestemele cele scrise în cartea aceea cel ce va îndrăzni să scoată sau să adauge în ea ceva la cele scrise în ea, Eu, Domnul, îi mai spun o dată omului îndărătnic în felul acesta că despre cartea Apocalipsei este vorba, despre Apocalipsa lui Ioan să nu adauge în ea sau să scoată ceva din ea careva, căci ucenicul Meu ştia că omul este îndrăzneţ, şi l-a legat pe om sub acest cuvânt ucenicul Meu, căruia i-am arătat vremea judecăţii şi harta toată a judecăţii faptelor oamenilor care au fost şi care sunt pe pământ până în ziua cea din urmă, până la biruinţa Mielului lui Dumnezeu, precum este scris.

O, cartea Mea cea de azi este calea deschisă de Mine pentru ca să vin cu sfinţii cerului pe pământ, şi nu singur să vin, căci scris este despre Mine, Cel ce deschid cerul ca să vin, că oştirile cereşti vin după Mine când vin, iar Eu împlinesc aşa cum scrie în Scripturi să fac, şi iată, Mă aşez în cartea Mea de azi cuvânt cu ucenicii Mei cei de acum două mii de ani, cărora le-am spus când M-am întors la Tatăl: «Îmi veţi fi Mie martori până la marginile pământului prin semne şi minuni şi prin cuvântul propovăduirii, iar Eu voi fi cu voi până la sfârşitul timpului», şi toate câte Eu am grăit sunt adevărate, căci cartea Apocalipsei lui Ioan Mă numeşte Credincios şi Adevărat şi Judecător întru dreptate. Amin.

O, scumpii Mei ucenici, Ne aşezăm în carte înaintea celor de pe pământ, căci sunt zilele venirii Mele iarăşi de la Tatăl la oameni, şi am venit să judec viii şi morţii, precum este scris să împlinesc, şi să-i ajut încă pe aceştia împotriva faptelor lor pieritoare de suflet, şi apoi să sfârşesc de lucrat cele ce au mai rămas pentru vremea de acum, după spusele cele din Scripturi pentru cele ce am Eu, Domnul, de împlinit, încununându-Mi lucrarea cu împlinirea cerului cel nou şi a pământului cel nou pentru moştenitorii care au nădăjduit în ele şi au lucrat aşa. Mă fac cu voi masă bogată de cuvânt, ca să lovesc cu el împietrirea minţii omului mărginit la minte din pricina voii lui, care vrea ca el, şi nu ca Dumnezeu, dar hai să mărturisim ceea ce nu vor oamenii să mărturisească despre adevărul cel arătat în Scripturi, şi de care Noi legăm toată lucrarea Noastră cea de azi peste oameni, doar-doar vor cerceta ei bine Scripturile, spre înţelepţirea lor, căci lor le trebuie temere de Dumnezeu ca să capete înţelepciune de sus, şi nu din ei, şi nu să facă ei tălmăcire de Scripturi după cum le cade lor bine şi nu după cum este harta după care Dumnezeu lucrează şi împlineşte.

Grăiesc cu voi în cartea Mea cea de azi, iar voi cu Mine grăiţi în ea şi Ne aşezăm în ea cu zilele cele de apoi, o, ucenici iubiţi, căci în ea încape Dumnezeu nu ca în inima omului necredincios, ci ca în moştenirea Sa. O, nu e de mirare că omul crede cu greu, fiindcă a fost mare căderea omului şi a căzut din înţelepciune, săracul, şi a căzut în semeţie şi aşa a rămas, şi e mult de lucru peste pământ şi peste om ca să poată omul pricepe tainele lui Dumnezeu toate şi multa Lui lucrare pentru ridicarea omului căzut. Eu, Domnul, nu am loc în mintea omului, nu am loc de mintea lui şi de trufia lui şi de nepăsarea de suflet în care stă, dar pot să-l umilesc până ce el nu mai poate să Mi se împotrivească, până ce ajunge vrând-nevrând să-L vadă pe Dumnezeu şi să-L cunoască, împotriva fugii lui de Dumnezeu. Cartea Mea cea de azi este moştenirea Mea, şi în ea Îmi am moştenitorii, şi este scris de vaiul celor ce nu vor fi găsiţi scrişi în cartea aceasta, prin care Eu îl învăţ pe om viaţa şi cartea vieţii, căci pentru viaţă îi trebuie omului multă carte, aşa cum şi în vremelnicia lui învaţă carte pentru ca să-şi lucreze cu carte trecerea vremii lui.

Mă fac învăţător cu adâncime de învăţătură în cuvânt, ca să ia lecţii de la Mine omul nepriceput în credinţă, căci unde încape minte multă în om şi tot strânge el ca să aibă, acolo se strânge şi multă, multă prostie, adică multă semeţie, multă hrană de pe pământ şi de la om, dar din nevăzutele lui Dumnezeu nu încape în om minte. O, poporul Meu, o, fiule, una e să scrie omul pe hârtie unu, doi, trei, patru, şi să-şi socotească legile şi avuţiile, şi alta este să ştie el să grăiască şi să spună cuvinte. Cuvântul este altceva decât numerele. Spun aşa ca să înţeleagă omul ce voiesc Eu să-i spun, căci omul îşi numără timpul, banii, avuţiile, lucrările lui, cărările lui, pe prietenii şi pe duşmanii lui, îşi numără oile, caprele, păsările, hainele, şi îşi numără pe toate câte are şi câte va fi să mai aibă, şi numai să numere a învăţat săracul, şi nu e om care să nu fie prins în capcana aceasta pe pământ, dar zilele uită să şi le numere şi să-şi facă el şi socoteala lor, venitul lor şi lipsurile din ele, şi aceasta fac Eu pentru el în ziua când el părăseşte trupul şi se întâlneşte cu Mine şi se înspăimântă în clipa aceea că n-a ştiut că trebuie să şi creadă în Mine, să aibă şi credinţă în nevăzutele lui Dumnezeu, şi care îl aşteaptă la hotar.

O, dacă ar fi să te învăţ, Eu, Domnul, o măiestrie mai mare pe tine, omule care alergi mereu şi nu mai ai timp să stai şi să vezi şi pe Dumnezeu în spatele celor ce tu vezi şi numeri mereu, Eu, Domnul, ţi-aş da ţie darul credinţei şi te-aş învăţa apoi pentru el, căci pentru el trebuie învăţătură pentru supunere, pentru multă umilinţă, pentru lepădare de sine şi pentru multe pe care nu ţi le socoteşti tu şi care-ţi rod viaţa pe dinăuntru, şi uiţi că tu nu eşti Dumnezeu, că nu-ţi poţi fi Dumnezeu, şi că eşti un om şi atât. Dacă ar fi să vrei să fii Dumnezeu, atunci ar fi să intri la învăţat ca să ştii cum să fii şi cum poţi să fii Dumnezeu, căci Eu în toată lucrarea Mea, numai de la Tatăl iau ca să ştiu şi ca să fac, şi de aceea am spus că Tatăl este în Mine, şi am spus aşa pentru că am ca dar ascultarea de El, şi am spus că Eu de la Mine Însumi nu grăiesc nimic, ci numai pe cele ce aud de la Tatăl, dar cine pricepe cuvântul Meu ca să-l înţeleagă şi ca să-l lucreze şi el aşa cum îl lucrez Eu, aşa cum i-am spus Eu omului că sunt şi că lucrez? Eu pe toate, pe toate le-am spus omului, dar are el timp să se facă Dumnezeu la cuvântul Meu şi să audă de la Mine şi să lucreze aşa precum Eu fac între Mine şi Tatăl? O, n-are omul timp pentru Mine şi pentru cuvântul Meu împlinit în el, şi de aceea nu poate el să se îndumnezeiască, să fie plin de harul Meu cel făcător de om ceresc pe pământ.

Aşa cum a furat Adam ştiinţa cu care a spus apoi că femeia este carne din carnea lui şi os din oasele lui, şi apoi a ştiut pe mai departe să aducă la vedere urmaşi, dar ca omul a ştiut şi nu ca Dumnezeu, tot aşa fură omul până la capătul timpului din nevăzutele lui Dumnezeu ca să facă el ce ştie, ce-i vine în cap să facă pe pământ din cele ce sunt şi nu se văd, şi aşa se face omul hoţ de cele ce nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu sunt, şi, iată câte scoate el ca să le arate a fi ale lui, ale minţii lui pe pământ, şi le face lor trup şi le numeşte cu nume puse de el şi le zice: telegrafie, telefonie, radiofonie, televiziune, informatică, şi cum vrea el să le mai spună la cele ce aduce omului în mână: telefon, radio, televizor, calculator, şi multe nume stâlcite pe toate câte le dă omului în mână ca pe nişte jucării cu suflet în ele, şi omul se încântă, şi cerul de sfinţi şi de îngeri se uită pe pământ cât de mult a furat omul din nevăzutele lui Dumnezeu, din înţelepciunea lor, pe care Domnul o foloseşte între El şi om, iar omul a furat din ele după ce a fost zidit de mâna lui Dumnezeu pe pământ şi se făleşte cu ele, şi zadarnic se făleşte cu cele ce nu sunt ale lui, căci din ale Mele a furat şi s-a semeţit, şi apoi s-a ascuns de Dumnezeu.

O, nu poţi, omule hoţ, nu poţi să te ascunzi şi nu poţi să Mă ascunzi de la faţa oamenilor. Eu stau faţă în faţă cu omul şi Mă mărturisesc pe Mine Însumi prin cele făcute de Dumnezeu, nu de tine, şi tu eşti judecat prin aceasta, căci din furat nu poţi ajunge decât la închisoare, şi cine, tată, te mai scoate pe tine de acolo dacă nu Dumnezeu, pe Care tu vrei să-L ascunzi acum de tot şi să stai tu în locul Lui şi în numele Lui? O, eşti judecat de cele ce faci, şi vei avea nevoie de Mine şi de iertare pentru faptele tale, căci potrivnicul Meu, diavolul, cel care a căzut din cer prin semeţie după ce a voit să fie mai mare, mai deasupra decât Dumnezeu Făcătorul lui şi a toate câte sunt şi vor fi, acest rival al Meu ţi-a dat ţie de la el, din cele căzute din cer odată cu el şi ţi-a pregătit închisoare, tată, aşa cum şi el şi-a pregătit cădere din cer pentru îndrăzneala lui de a se voi mai mare, mai întâi decât Dumnezeu, după ce Domnul îl aşezase pe el în mare cinste între făpturile cereşti, în mijlocul înţelepciunii în cer păstrată, şi din care Dumnezeu ia şi lucrează cu ea pe pământ. O, n-ai să te bucuri de cele căzute din cer prin semeţia omului, şi cu care tu acum te făleşti că le ştii şi că le faci şi că le stăpâneşti şi că le împarţi oamenilor, ci ai să plângi văzându-ţi viaţa risipită în necredinţă şi în necunoştinţă de Dumnezeu, de la Care tu furi mereu şi te duci cu ele să le înşiri în piaţă ca să le vinzi oamenilor. O, când vei înceta?

Se bucură omul că naşte prunci din plăceri păcătoase, dar iată cui dă el rod! Lui satan îi aduce avut, căci copiii de azi se fac diavoli îmbrăcaţi în piele de om şi se fac slujitori potrivnicului lui Dumnezeu, furului, şi se fac scule vătămătoare de suflet printre oameni pe pământ, şi vor plânge toţi oamenii cărora nu le-au plăcut cu sapa şi cu grapa şi cu plugul, de s-au dus să scape de greu şi de muncă, dar ei s-au dus, săracii, să se facă scule ale ţesăturii celei dese ale lui satana, potrivnicul lui Dumnezeu şi al omului, şi mulţi din oamenii care-l slujesc pe el ştiu primejdia în care sunt şi sfârşitul a toate acestea, dar nu mai au loc şi pentru ca să fugă şi să se smulgă de pe calea cea cu prăpastie sub ea, şi se mai miră omul botă de cunoştinţă, se mai miră de cuvântul Meu cel de azi şi nu ştie ce este cu el. O, nu te mai mira, tu, pui de şarpe, nu mai scoate capul ca să te miri şi să-Mi pui mărăcini pe cale. Nu vei putea, căci Eu am venit pe pământ cuvânt ca să te prind în faptă şi să-ţi spun că greşeşti prin ceea ce faci, şi să-ţi spun că poţi să-ţi găteşti salvare. Am venit să fiu gata să te ajut, dacă voieşti să te întoci la duhul adevărului, care pretutindenea este şi merge pe urmele tale ca să caute cumva să te curăţească la minte şi la faptă de toate întinăciunile tale, şi apoi la inimă, că până nu-ţi vindeci mintea de şerpi, nu poţi să-ţi aşezi inima în faţa lui Dumnezeu ca să-ţi arate El din nevăzutele Lui şi să le vezi apoi şi să-ţi măsori prin ele păcatul şi prostia cu care te-ai hrănit departe de duhul cerului pe pământ. O, eşti de plâns mai mult decât diavolul, căci tu eşti cel văzut, eşti trup, iar el este nevăzut, căci este duh. Întoarce-te, dar, ca să vezi ca Dumnezeu şi nu ca diavolul, căci omul a fost de Dumnezeu zidit, iar diavolul a fost zidit de om. Întoarce-te, că a sosit ceasul! Amin.

O, poporul Meu, M-am scris în carte cu judecata cea pentru fur şi cu ieşirea Mea în calea lui ca să-l izbăvesc pe el dacă se întoarce ca să-L creadă pe Dumnezeu în acest cuvânt. Îi dau omului credinţă prin venirea Mea cuvânt pe pământ, căci Eu nu de altceva vin în calea lui ca să-i grăiesc, şi Mie nu-Mi trebuie uneltele lui ca să ajung la urechea purtătorilor de Dumnezeu şi ca să ajung în cartea Mea cea de azi cu cuvântul Meu, ci Îmi trebuie om cu credinţă, şi căruia să Mă arăt descoperit, şi care să aibă hârtie şi pană de scris, şi Eu să-i grăiesc, iar el să Mă aşeze în carte. Eu sunt Cel de la Care omul a furat şi s-a făcut fur ca să-şi facă unelte şi să vorbească unul cu altul, de la un capăt şi până la celălalt al pământului auzindu-se om pe om prin uneltele făcute de el. Eu sunt Cel Care am toată puterea de a merge şi de a grăi, şi nu cu scule făcute, ci cu puterea Mea. Omul însă îşi face scule cu înţelepciunea furată din cer ca să poată şi să meargă şi să grăiască cu celălalt capăt al pământului, şi îi trebuie să fure din nevăzutele Mele şi să-şi lucreze scule şi să le dea suflet pe pământ şi să le numească apoi pe ele îngerii lui. O, altfel sunt îngerii, şi sunt duhuri îngerii, nu sunt trupuri, nu sunt table şi fiare, nu sunt făcături omeneşti. Eu, Domnul, pe nori de heruvimi Mă port şi nevăzut stau şi păstoresc pe om, căci nevăzutele, care au fost făcute întâi, sunt cele ce acopăr slava Mea, slavă care este, şi pentru care omului îi trebuie credinţă.

O, mamă Fecioară, te fericesc şi te slăvesc sfinţii şi îngerii şi oamenii, mamă, că e praznic sfânt în ziua aceasta care aminteşte de naşterea ta pe pământ între oameni, din mamă stearpă născută, umbrită şi dăruită de Dumnezeu pentru naşterea ta. Nu scrie în Scriptură despre naşterea ta, dar unde scrie despre ea? O, scrie în istorie, mamă, în istoria vieţii tale şi a vremii tale, aşa cum în toată vremea se scrie istoria pe pământ, aşa cum şi Scripturile s-au scris, mamă, dar n-a încăput în ele atâta cât s-a scris de mult pe pământ despre istoria lui Dumnezeu cu oamenii şi a lucrărilor Lui pe pământ şi în cer. Omul s-a obişnuit să numească Scriptură numai cartea pe care este scris acest nume, dar Scripturile sunt mari, mamă, mari şi până la Mine, şi după Mine, şi în acele Scripturi eşti şi tu cu naşterea ta, cu copilăria ta, cu sfinţenia ta, cu iubirea ta, cu credinţa ta, cu viaţa ta la templu de rugăciune, mamă, cu naşterea Mea din tine, o, mama Mea Fecioară şi pururea Fecioară, şi de la tine şi până azi s-au scris Scripturi multe, mamă, şi s-au binecuvântat locuri şi oameni şi multe lucrări cereşti peste oameni şi mulţi sfinţi pentru cer s-au ridicat dintre oameni şi au înmulţit ei numărul bisericii Mele şi s-a scris în Scripturile vremii viaţa lor, căci fiecare s-au făcut pe ei înşişi biserică a Mea ca să stau Eu în ea, Eu şi sfinţii Mei şi îngerii Mei, Eu şi tu, mamă, Noi şi Tatăl, o, mamă Fecioară, biserică a Fiului lui Dumnezeu şi al tău!

O, ce masă, mamă, ce masă slăvită, cu toţi sfinţii şi îngerii la ea în vremea când Eu cuvintez şi pun masă de cuvânt pe pământ aici, în mijlocul poporului Meu! Numai cei înţelepţi cred şi pricep cuvântul Meu, iar cei ce lucrează fărădelegea nu pricep, mamă, nu pricep nimic, şi se îndeletnicesc pe mai departe cu hrana lor, cu fărădelegea, mamă, şi este scris în Scripturi că mulţi vor cerceta cartea aceasta a Mea de azi şi cu de-amănuntul vor căuta în ea, şi numai cei înţelepţi o vor pricepe pe ea, iar cei ce lucrează fărădelegea nu vor pricepe nimic, şi se petrece cu aceştia aşa cum a proorocit Isaia când a spus: «Că dacă le dai să citească ei zic că nu ştiu carte sau că nu pricep din ea sau că este pecetluită», şi aşa rămân ei ceea ce sunt, orbi faţă de Dumnezeu şi necredincioşi, şi aşa sfârşesc ei călătoria lor pe pământ, mamă.

— O, pentru iubirea noastră de Tine şi pentru iubirea Ta de noi cobori cu noi pe calea cuvântului Tău pe pământ, o, Doamne, şi mare este această iubire şi îngerească este ea şi nu ştiu oamenii necredincioşi ce este iubirea şi ce face ea, căci ea face sfinţi din oameni şi descoperă ea pe Dumnezeu în toate şi în ei, aşa cum şi în mine Te-ai născut Tu pe când eu aveam de ales între viaţă şi moarte, între veşnicie şi vremelnicie, iar eu Te-am ales pe Tine de Mire şi m-am dat Ţie mireasă, şi i-am învăţat aşa pe cei ce ziceau că au înţelepciune şi i-am învăţat pe ei că pe pământ este vremelnicia şi că în cer este un Mire veşnic, Care-i dă omului veşnicia dacă poate să creadă şi să o lucreze cu cele de sus pe pământ cât stă, iar Duhul Tău, aprins în mine ca jarul, a ars în ei toată semeţia lor şi şi-au văzut nimicnicia şi s-au dat şi ei Ţie fii credincioşi şi s-au mărturisit ei aşa oamenilor de atunci, iar eu am intrat cu ei cu tot în sala nunţii Tale cu sfinţii şi cu îngerii şi mi-ai dat haină de mireasă, curăţată cu dragostea mea pentru Tine şi cu sângele meu curs pe pământ înaintea oamenilor pentru alegerea mea, căci pe Tine Te-am ales, şi nimic altceva n-am mai ales, şi a rămas pe pământ cu oamenii mărturisirea mea pentru Tine şi rod Ţi-am adus cu ea, iar acum, la sfârşit de timp, m-ai aşezat lucrătoare prin duhul înţelepciunii mele pentru Tine şi stau cu sfinţii cei mari şi mult lucrători în mijlocul poporului Tău şi peste el cu darurile lor, ca să ajute ei lucrarea Ta de azi şi pe poporul Tău cel mic, care Te primeşte cuvânt şi Te împarte, Doamne, sămânţă de facere a omului, cuvânt care zideşte biserica, o, Doamne. Sunt slujitoare mare pentru cei ce-Ţi lucrează Ţie aici, pe pământul cel sfinţit de Tine în mijlocul neamului român, şi revărs har şi înţelepciune şi lucrez Ţie pentru împlinirea Ta de azi cu oamenii, şi îmbărbătez pe cei ce-Ţi stau cale a venirii Tale cuvânt de facere a bisericii şi le spun lor: fiţi curajoşi, voi, cei mai mici între cei ce au lucrat până acum rând pe rând Domnului pe pământ, şi fiţi credincioşi cu putere, că nu mai e pe nicăieri între oameni biserică cu mădularele toate în ea, aşa cum a făcut Domnul să fie cu voi, cei credincioşi Lui! Fiţi tari cu credinţa, de la care vine iubirea şi mărturisirea ei! Iată, înţelepţii lumii nu sunt nimic faţă în faţă cu cuvântul lui Dumnezeu, care este cu voi mereu, şi care în taină zideşte şi împlineşte, împotriva celor ce nu ştiu să creadă în Dumnezeu aşa cum se cuvine pentru toată lucrarea Lui între oameni. O, cei ce se cred înţelepţi şi buni, aceia nu ştiu să se facă fii ai lui Dumnezeu, din pricina semeţiei lor, dar cei păcătoşi şi smeriţi cad spre pocăinţă şi spre înţelepciune apoi, şi mulţi din ei sunt atinşi de harul cel de sus şi-şi sfinţesc mintea şi inima şi credinţa şi iubirea şi viaţa apoi, căci Domnul Îşi face casă cu ei şi cinează cu ei şi Se dă lor, iar ei Domnului se dau, aşa cum în vremea mărturisirii mele s-au dat lui Hristos înţelepţii care şi-au văzut deşertăciunea şi păcatele şi s-au făcut locaş al credinţei cea de sus şi al iubirii lor pentru Hristos, Cel mărturisit de mine adevăratul şi singurul Dumnezeu.

Cobor cu greu în ziua aceasta, căci găsesc neputinţă la porţi, şi le întăresc în răbdare ca să putem lucra şi învăţa, căci învăţătura cea de pe pământ, pe care o învaţă omul unul de la altul cum este între cei ce învaţă carte ca să iasă oameni cu mărire pentru oameni, această învăţătură nu are nimic legat cu Duhul Meu Cel învăţător, cu smerenia Mea, care coboară pe Duhul Sfânt în mijlocul oamenilor ca să grăiască El lor. Apostolul Meu Andrei l-a avut întâi învăţător pe Ioan Botezătorul, cel fără de carte învăţată de la oameni, dar I-a adus Domnului rod ucenici şi Mi i-a pregătit Mie pe cei povăţuiţi de el pe calea cea plină de cer pe pământ între oameni, căci numai cei săraci şi smeriţi sunt plăcuţii Mei şi doriţii inimii Mele. Era pescar apostolul Andrei şi era sărac, iar Eu l-am făcut gura Mea pe pământ şi locaş al credinţei, aşa cum am lucrat şi în vremea aceasta de Mi-am ales vase de trâmbiţare Mie pentru lucrul Meu cel ceresc pe pământ acum, căci din cei ce învaţă carte de pe pământ nu pot să-Mi aleg, nu sunt săraci cu duhul şi nu pot să fac din ei locaş al credinţei, că nu scapă de îngâmfare cei ce-şi caută mărire pe pământ, iar îngâmfarea este diavol.

Mă aşez în carte cuvânt, şi cartea Mea cea de azi se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum fiecare carte poartă numele celui ce o întocmeşte pe ea. Cartea Mea cea de azi poartă numele Meu pe ea, iar Eu port numele ei, şi este ea mărturia Mea cea de la sfârşit de timp, cuvântul Meu cel de azi, şi am lucru mult de cuvânt în ea, cuvânt mult, şi întru el este viaţă, iar viaţa este lumina oamenilor, lumina care luminează în întuneric, necuprinsă de întuneric. Amin.

mintea omului e căzută de şapte mii de ani, chiar dacă el crede că are minte şi că ştie. O, ştie multe omul, dar ştie prin mintea lui cea căzută acum şapte mii de ani, căzută peste el prin neascultarea lui de Dumnezeu, căci omul şi-a zidit sieşi minte prin neascultare de glasul Meu de peste el în rai, şi nu are el altfel de minte de atunci şi până azi, decât dacă Eu, Domnul, îl atrag pe el la Mine şi la minte cu Duhul Meu Cel dătător de viaţă în ea, cu duhul credinţei sfinte în Mine şi în învierea Mea cea pentru el, după ce pentru el am venit de la Tatăl din cer ca să plătesc în locul lui pe pământ viaţa lui cea pierdută din rai acum şapte mii de ani prin neascultarea lui de cuvântul Meu şi de aşezarea Mea peste el în rai.

O, cât de greu Îmi săvârşesc Eu peste om lucrarea venirii Mele de la Tatăl pe pământ acum! Îl găsesc mare în el pe om, iar povaţa Mea, cu care-i ies înainte, îl nelinişteşte de la petrecerea lui aşa cum s-a deprins el să-şi treacă viaţa. Vai de omul care nu cunoaşte viaţa, care nu ştie de unde vine această cunoaştere, care nu ştie dulceaţa ascultării, care nu ştie de ce şi de cine să asculte, vai unui astfel de om! O, păi dacă omul nu învaţă, de unde să ştie? Omul îşi face singur cu mintea lui o ştiinţă despre Dumnezeu şi se apucă apoi să-L creadă pe Domnul slujitor cererilor şi dorinţelor şi duhului lui şi atât, iar altceva despre măreţia lui Dumnezeu nu poate să aibă în el, căci Domnul este Dumnezeu înfricoşător, şi nu vrea să ştie omul aceasta. Nu sunt deştepţi oamenii deştepţi, ci sunt încurcaţi cu totul şi în toate şi nu-L pot desluşi pe Dumnezeu cu mintea lor. Eu pe ucenicii Mei i-am învăţat cu de-amănuntul ce trebuie să ştie ei despre Dumnezeu, şi numai apoi au ştiut ei, iar după ce le-am dovedit lor desăvârşirea Mea de Dumnezeu adevărat, venit din cer pe pământ prin naştere din mamă Fecioară, au lăsat ei credinţa lor şi au scris-o şi au întocmit-o cuvânt cu cuvânt, de la începutul facerii cerului şi a pământului şi până la viaţa veacului ce va să fie, ca să ştie oamenii ce este şi ce face Dumnezeu, şi te rog, popor iubit şi mult povăţuit de cer, te rog, fiule, opreşte-te pe această carte de credinţă şi deschide-o bine şi adânceşte-ţi în ea fiinţa, ca să-L poţi vedea pe Dumnezeu şi să-L spui oamenilor aşa cum El a lăsat peste ucenici ştiinţă despre El, iar împărăţia Lui e fără de sfârşit. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt Se slăveşte peste tine mai mult decât peste proorocii cei din toate timpurile, o, popor hrănit din cer, iar tu adânceşte-te în cartea credinţei şi învaţă-i pe cei ce vin la izvor, învaţă-i frica de Dumnezeu, şi cu ea să înceapă ei fiecare zi de lucru cu duhul şi cu trupul şi cu credinţa lor, căci lumină din lumină pun şi tot pun pe masa Mea cu tine, ca să fie lumină pe pământ şi s-o dai să fie, căci curând, curând, această lumină va folosi peste tot, că altfel de lumini nu vor mai fi pe nicăieri. Se sting luminile toate, se sting ştiinţele, se sting ambiţiile, se sting planurile oamenilor şi se sting oamenii care calcă peste Dumnezeu cu paşii lor, şi va fi întuneric mare şi tot mai mare de nu-şi va mai vedea omul mâna, şi va străbate prin tot întunericul până la strălucirea Mea cea din mijlocul tău şi va lua din ea şi va vedea omul pe Dumnezeu în lumina aceasta, în cuvântul acesta, şi semne şi minuni va săvârşi ea pe pământ, căci Eu, Domnul, am avut grijă să pregătesc acest loc şi să lucrez din vârful lui aşa cum stă scris că se va lucra pentru sfârşit de timp, căci cele două puteri lucrează una împotriva celeilalte şi se vede bine lupta aceasta, dar Eu, Făcătorul cerului şi al pământului, al văzutelor şi al nevăzutelor, voi fi pe veci, şi sunt Cel ce biruiesc împreună cu cei ce biruiesc cu Mine. Amin.

Mă fac carte pe vatra neamului român şi-i grăiesc lui grăirea Mea cea de azi, căci stau în mijlocul lui de mai bine de cincizeci de ani şi am un popor care-Mi deschide glasului Meu şi îl aşează în cartea sa, iar cartea aceasta este mare atât prin Duhul care o aşează pe ea pe pământ, cât şi prin multul ei cuvânt, cum n-a mai grăit Domnul mai mult în vremile de până acum.

O, neam român, dacă atâtea cărţi scriu oamenii pe pământ şi-şi pun numele pe ele, Eu, Domnul, Eu, Cel ce am făcut cerul şi pământul, trebuie şi mai mult să Mă fac carte şi să Mă împart oamenilor. Nu da pe seama omului cuvântul gurii Mele! Să nu faci aceasta, neam român! Tot cel ce are în el lumina va cunoaşte că Dumnezeu este cuvântul acesta. Eu sunt lumina lumii, şi tot omul care Mă are în el Mă iubeşte şi Mă aşteaptă şi Îmi deschide când Mă descopăr lui, şi se aşează la masa cuvântului Meu şi Mă primeşte şi Mă face faptă în el şi se hrăneşte din gura Mea, iar Eu Mă scriu cu el în cartea Mea cea de azi, în cartea mărturiilor, carte care Îl aşează pe Domnul cuvânt pe pământ.

Mulţi dintre cei ce rătăcesc cred că omul trăieşte de mai multe ori pe pământ şi că moare de mai multe ori dacă trăieşte de mai multe ori. O, cei ce spun aceasta şi cred aşa Mă întristează adânc, chiar dacă dau ei să se folosească de credinţa lor în Dumnezeu. O, de unde au luat ei această gândire? Din dorul de viaţă au luat, căci omul doreşte viaţă. Dar ce bucurie ar putea avea omul care ar trăi de mai multe ori dacă el nu ar şti aceasta de fiecare dată dacă a mai trăit şi dacă iarăşi a venit de acolo? O, ce folos are omul dacă gândeşte şi crede aşa? N-are folos, ci are pagubă grea sufletul unui astfel de om. Iată ce poate face mintea omului care nu are de lucru pentru Dumnezeu!

O, de când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, de atunci e orb omul, de atunci nu ştie omul să-L vadă pe Domnul. E orb din naştere omul. Nu se cade, oare, să vin şi să Mă apropii de el şi să-i vindec vederea?

O, cât de departe este pământul de cer, atât de departe este de Dumnezeu omul. Eu însă sunt lângă om mereu, aproape sunt de el, de cel orb, şi ce-ar face el dacă n-aş fi Eu lângă el, lângă orbirea lui cea din naştere orbire? Nu Mă aştept să creadă omul în lucrul şi în cuvântul venirii Mele celei de acum pe pământ, dar Mă aştept să-i vindec ochii şi să vadă pe Cel dispreţuit de el, pe Domnul, Care cuvintează şi dă viaţă făpturilor şi le dă hrană şi le dă bucurii. Când perdeaua cea de taină dintre Mine şi om va fi trasă în lături, tot omul Mă va vedea, ca să-L vadă oamenii pe Cel pe Care L-au numit că nu este Dumnezeu şi că este numai omul. O, zadarnic spune omul că numai omul este. Omul piere şi nu mai este apoi. Cel ce piere nu este cel ce este. E orb cu ochii minţii omul. A întins mâna să ia ştiinţă de la Dumnezeu, dar tot nu ştie omul. El ştie doar să moară, nu să ştie. Nu Mă aştept să creadă omul în Cel ce stă nevăzut de ochii lui, dar Mă aştept să cadă despărţitura dintre om şi Mine, dar nu numai pentru fiecare om în parte, ci şi pentru cei ce-şi poartă trupul încă, şi toate trupurile se vor scula din ţărâna pământului ca să-L vadă pe Domnul cu ochii trupului când orbirea nu va mai fi peste om, ci va fi judecată pentru necredinţă, pentru nedragostea omului.

Cine îl orbeşte pe om? Ştiinţa îl orbeşte şi îl îngâmfă ca să nu vadă. Cei ce ascultă de ei înşişi şi de ştiinţa minţii lor, de ceea ce omul a furat de la Dumnezeu prin neascultare şi prin nesupunere, aceia au orbire între ei şi Dumnezeu. Dar ce să facă omul? Cum să vadă? Cum să-şi vindece vederea pierdută încă de la naştere? Să se nască de sus omul. Aceasta am spus Eu când am venit pe pământ acum două mii de ani. Am spus că dacă împărăţia lui Dumnezeu nu va intra în om şi nu va învia în om, atunci omul nu va avea parte de naşterea cea de sus şi de vederea pentru cele de sus.

O, omule, ai deasupra ta pe cele de sus, pe cele de deasupra ta, care plutesc şi n-au aşternut să se aşeze. O, deschide-te! Lasă-te făcut şi purtat de cele de sus, de cele de deasupra ta! Eşti mărginit, şi tu nu te vezi că eşti mărginit. Dacă n-ai fi mărginit ai auzi glasul Meu de peste tine şi ai şti să-L cunoşti şi să-L vezi pe Dumnezeu, Care Se poartă pe lângă tine şi-ţi dă viaţă din viaţa Lui. Vai celui ce nu-şi cunoaşte mărginirea! Vai celui ce zice că vede când el este mărginit!

Îi îndemnăm pe oamenii de pe pământ şi le spunem lor aşa: Citiţi şi cercetaţi cu de-amănuntul sfintele Scripturi şi cereţi de la Dumnezeu înţelepciunea cea din ele a Duhului Sfânt, Care nu Se dă cu măsură celor ce cred şi caută după Domnul. Dacă vreţi să vă aşezaţi viaţa pe cale, nu uitaţi că numai una este calea vieţii: Iisus Hristos, iar cuvântul Lui este scris în Scripturi, şi trebuie cercetat cu de-amănuntul cuvântul Lui. O, iată-L pe Domnul apoi venind cuvânt pe pământ cu mult duh de trezire, cu multă învăţătură de viaţă şi de veghe pentru viaţă, şi nu e mult cuvântul Lui cel de azi, căci viaţa, ca să fie ea, are nevoie de multă, multă veghe din cer peste ea, şi are mereu, căci de pe pământ nimeni nu veghează peste om ca să aibă el viaţă şi să nu cadă de pe calea ei apoi.

Pe pământ oamenii citesc cărţi şi reviste şi ziare scrise de oameni. O, fii ai oamenilor, citiţi cărţile sfinţilor, nu ale oamenilor! Citiţi de la Dumnezeu şi de la sfinţi, căci diavolul este împărat mare peste voi şi nu-l puteţi păcăli decât desprinzându-vă de el cu viaţa şi cu pasul, ca să fugă el de voi apoi. Diavolul se teme numai de sfinţi. Nu-i place lui cu omul sfânt, şi îi place cu cel păcătos, cu cel despărţit de Domnul prin păcat, iar noi, sfinţii Domnului, am zidit pe pământ pe Domnul în om şi ne-am luptat cu diavolii ca să-i smulgem de sub ei pe oamenii furaţi de ei, căci omul este zidirea lui Dumnezeu prin sufletul lui, care este de la Dumnezeu în trupul omului.

O, măi fiilor, s-au ivit mereu şi se tot ivesc pe pământ în calea oamenilor, se ivesc oameni de ştiinţă, căci aşa li se pune nume la aceştia care caută să descopere ei şi să se laude apoi cu numele lor că au descoperiri cu care-i atrag pe mulţi apoi spre ei, despărţindu-i de Dumnezeu pe mulţi. O, căutaţi spre cei sfinţi, căci sfinţilor Mei le dă Duhul descoperiri mari, dar ei nu caută nume şi laudă de la oameni, ci caută mântuirea oamenilor, nu hrănirea lor cu ştiinţe omeneşti, cu cele ale oamenilor de ştiinţă, care au dat şi dau mereu să-L dea în lături pe Domnul, pe Cel ce a făcut cerul şi pământul şi Care ştie toate.

Iată însă cum vin Eu aici, şi descopăr voia Mea ca să-l întăresc pe om şi să-i dau lui pacea Mea, nu precum i-o dă lumea de-l tot încântă pe om în toate zilele vieţii lui, a căror deşertăciune o vede când ajunge la capăt şi când nu mai are când să-şi ia înapoi pe cele pierdute, pe care le-a risipit pentru cele atât de trecătoare.

O, Mă uit la faţa lumii, şi Mă uit la faţa voastră, a celor ce v-aţi ales de partea Mea ca să-Mi fiţi fii şi fiice. Voi sunteţi îmbrăcaţi creştineşte ziua şi noaptea. Voi mâncaţi creştineşte, voi vă purtaţi creştineşte, voi ţineţi datinile creştineşti aşa cum Eu, Domnul, le-am lăsat prin sfinţi şi prin părinţi. Voi aveţi ca toiag credinţa, voi aveţi frica de Dumnezeu care vă călăuzeşte pe calea înţelepciunii, măi fiilor. Această frică vă fereşte pe voi de fapta păcatului, şi pe care fiii lumii n-o au, n-o mai au, iar Eu îi spun lumii că nu are înţelepciune, că nu are ştiinţă şi nici oameni de ştiinţă, căci numai frica de Dumnezeu este izvorul înţelepciunii şi al frumuseţii omului care are însoţitor acest înger, căci este înger frica de Dumnezeu, şi toţi cei ce păstrează lângă ei acest înger, îl vor vedea pe el şi se vor bucura cu bucurie mare la vederea lui.

Şi a fost o seară, şi a fost o di­mineaţă, şi iarăşi o seară, şi a intrat în cartea Mea cea de azi ziua întâi a săptămânii, ziua de Rusalii, ziua serbării Sfântului Duh, iar ziua întâi a săptămânii începe odată cu asfinţitul soarelui, odată cu amurgul de sâmbătă şi merge ea cu slava ei până la răsăritul soarelui zilei de luni.

Şi iată, soarele a cuprins acum sub strălucirea lui cortul alb, grădina întâlnirii şi pacea care stă acum cu Domnul şi cu sfinţii Lui peste grădină, şi încununează ea acum toată truda care a fost pentru gătirea serbării Duhului Sfânt, fiilor.

A cuprins sub el soarele locul Meu cu voi acum, în zori de zi, şi se desfată din plin uitându-se. Blândeţea lui e fără de margini, căci la facerea lumii am aşezat pe cer soarele şi luna, ochiul Meu de zi şi ochiul Meu de noapte peste pământ, fereastra Mea dintre Mine şi pământ ziua şi noaptea, şi acoperă acestea slava cea de sus a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh şi locaşul Domnului, căruia i se vede doar fereastra ziua şi noaptea.

O, nu fuseseră făcute soarele şi luna când Eu, Domnul, am întocmit facerea cerului şi a pământului. Este scris că mai întâi a zidit Dumnezeu lumina. S-a făcut lumină când Domnul a zis cu cuvântul să fie lumină, căci întuneric era deasupra hăului la început, iar Duhul lui Dumnezeu plutea. A lucrat Dumnezeu în trei zile cerul şi pământul, şi fiecare zi a fost o seară şi o dimineaţă, căci lumina când s-a ivit, a despărţit Dumnezeu cu ea lumina de întuneric, şi a făcut Dumnezeu aceasta în ziua întâi a facerii lumii, şi numai după această zi au fost despărţite apele de ape şi au fost zidite cu cuvântul cerul şi pământul şi mările şi păşunile verzi şi ierburile cu sămânţă în ele şi pomii cu soiurile lor pe pământ, toate acestea în trei zile, iar în a patra zi a zidit Dumnezeu pe cer cei doi luminători, soarele şi luna, şi le-a numit luminătorul cel mai mare care să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic care să stăpânească noaptea, precum şi stelele, aşa cum este scris despre facerea cerului şi a pământului, şi a făcut Dumnezeu acestea în ziua a patra a facerii, şi vai celui ce nu crede ceea ce a lăsat Dumnezeu scris pe pământ despre facerea cerului şi a pământului!

A zidit apoi Domnul cu cuvântul vietăţile toate, şi a luat apoi pământ cu mâna şi l-a întocmit pe om, după chipul şi asemănarea Sa l-a întocmit, şi a fost ziua a cincea şi apoi ziua a şasea, ziua facerii omului, cea mai dulce zi pentru Dumnezeu Făcătorul, şi pe care iarăşi o aşteaptă Domnul, căci omul s-a stricat, şi trebuie zidit din nou.

O, aş sta de vorbă despre facerea cerului şi a pământului, aş sta de vorbă cu tot omul de ştiinţă, cu cel căruia i s-a pus un aşa nume, şi i-aş spune lui că nu ştie nimic, că zadarnic are el nume de om de ştiinţă, că sunt ale Domnului cerul şi pământul, precum este scris, şi numai Făcătorul lor ştie să grăiască despre facerea Sa, despre toată mişcarea ei, căci s-a încurcat cu totul mintea omului mărginit, care se dă mare când el nu este mare, când el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu Făcătorul. Cel ce grăieşte despre soare şi despre lună, despre mişcarea şi nemişcarea lor, să se întrebe acela mai întâi dacă-L recunoaşte pe Dumnezeu, şi numai după aceea să grăiască el despre facerea lui Dumnezeu. Ar fi mult de ajuns să deschidă cartea facerii un astfel de om, care dă să cerceteze el cerul şi pământul, şi ar fi să citească în ea prima filă a cărţii facerii, filă pe care scrie Dumnezeu pe pământ lucrarea Sa de facere a cerului şi a pământului şi a toate câte slujesc această facere.

O, nu soarele şi luna au fost făcute mai întâi, ci lumina a fost mai întâi aşezată de Domnul spre facerea cea de după ea, şi apoi a lucrat Dumnezeu pe lumină cerul şi pământul, căci pe întuneric nu se vede să lucrezi. Iată, lumina zilei nu vine de la soare, ci soarele vine din lumină şi răsare şi străluceşte şi încălzeşte sau dogoreşte pe pământ, şi nu mai are cum să spună drept omul de ştiinţă, că iată, de când s-au ivit pe pământ aceşti uriaşi stricători de minte peste oameni, s-a stins mult credinţa în Dumnezeu a omului şi sfiala lui cea sfântă înaintea Făcătorului cerului şi al pământului. Uriaşii cei din vechime aveau trupul uriaş, iar cei de la sfârşitul omului au prostia uriaşă în ei şi o împart pe tavă la cei proşti, căci cei pătrunşi de Dumnezeu nu întind mâna să ia din această amestecătură ameţitoare, căci îngâmfarea omului s-a întins până la Dumnezeu cu căutarea şi cu vederea, ca să-L poată desfiinţa, zice omul.

O, cât am să-l ruşinez Eu pe omul de ştiinţă! Vai lor, vai celor ce părăsesc trupul şi ajung în faţa lui Dumnezeu Făcătorul ca să le dea El locul pe care şi-l agonisesc pe pământ cu rătăcirea lor de la voia lui Dumnezeu! Vai acestor îngâmfaţi care-şi bagă nasul unde nu le fierbe oala, că nu e treaba lor ceea ce dau ei să facă şi să împartă spre ispitirea celor ce nu iubesc pe Dumnezeu pe pământ cu viaţa lor.

E zi de serbare sfântă această a doua zi a sărbătorii Rusaliilor, şi au scris părinţii cei sfinţi pentru ziua aceasta sărbătoarea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, sărbătoarea Celui ce a făcut cerul şi pământul, căci Unul Dumnezeu sunt Aceştia trei.

O, poporul Meu, aş vrea să aibă omul de la Mine minte şi aş vrea să asculte pentru mintea lui, că nimeni nu-i dă lui minte, decât Dumnezeu. Se tot zidesc pe pământ şcoli şi cărţi ca să meargă omul de mic şi să înveţe minte şi carte. O, măi poporul Meu, ce să facă Dumnezeu cu cel ce învaţă minte de la şcoală? Se întreabă necredincioşii şi se îndoiesc întru Dumnezeu din pricina îngâmfării lor şi zic aceştia că nu este adevărată Scriptura, fiindcă omul trebuie să ştie carte şi apoi să scrie. Voiesc să le spun la aceştia că nu şcoala sau cartea au fost zidite mai întâi, ci omul a fost zidit întâi, iar când l-am zidit a ştiut şi a grăit cu Mine, şi Eu cu el, căci Eu am ştiut şi am zidit şi am pus în zidirea Mea şi ştie omul să grăiască şi ce să grăiască şi ce să înţeleagă, căci de la Dumnezeu Ziditorul are omul ce are. O, de unde ştie copilul să plângă când se naşte? De la suferinţă, de la durere ştie, de la durerile facerii ştie. O, de unde ştie el să vorbească apoi, să crească, să umble, să lucreze? O, fiilor, de la Dumnezeu are omul minte, şi apoi oamenii se ajută unii pe alţii şi toate de la Dumnezeu sunt în oameni ca să ştie ei. Pe Adam cine l-a învăţat carte, cine l-a învăţat să scrie şi să citească şi să ştie? Pe Ioan Botezătorul cine l-a învăţat, cine l-a ajutat de la pruncie şi până la Iordan ca să-L facă pe Domnul cunoscut oamenilor? Pe prooroci cine i-a învăţat să asculte de la Dumnezeu şi să scrie apoi? O, fiilor, animalul de pe lângă om a învăţat carte? De unde ştie el să iubească, să mângâie pe stăpânul său, să-i fie atât de credincios cine l-a învăţat? O, nu mama îl învaţă pe copil. Nu animalul îl învaţă pe animal ceea ce trebuie să ştie şi să facă. O, nu, ci Domnul este Ziditorul omului şi al celor din om şi a toate câte sunt între cer şi pământ fiinţe cu suflet viu.

O, câtă credinţă, câtă apropiere de Dumnezeu Făcătorul, câtă recunoştinţă trebuie să ştie să lucreze omul, şi toate prin Dumnezeu! Trebuie Dumnezeu să-i dea omului minte în toate şi mereu, nu omul să-şi dea şi să-şi facă. O, ce minuni s-ar ivi între pământ şi cer dacă omul ar înţelege să lucreze din Dumnezeu! Iată cum se zideşte viaţa omului, viaţa cea plăcută Domnului în om şi aşezată pic cu pic încet, încet din multe, multe greşeli, ca să înveţe omul de la greşeli şi să se înţelepţească pentru bine apoi.

O, Verginica Mea, binecuvântată să-ţi fie lucrarea cuvântului tău la masa cea de azi! Amin.

O, Doamne, să înveţe poporul Tău minte din cer, căci Tu eşti Izvorul. N-are cum să înveţe omul carte din cărţi de pe pământ, căci toate în Tine sunt, iar fără Tine se strică omul şi învaţă de la om, de la cel ce crede că ştie şi că a învăţat ca să ştie. O, de unde ştie calul sau oiţa, de unde ştiu animalele să pască iarbă, să ia apă cu guriţa, să plângă când n-au acestea de la Tine, o, şi câtă înţelepciune au şi ştiu? Noi, cei sălăşluiţi acum între cei din cer, de unde ştim să venim aproape şi să grăim acum la această masă frăţească şi sărbătorească? O, de la Tine, Doamne, putem, şi ştim, căci cu Tine umblăm şi lucrăm.

O, nu de pe pământ se învaţă carte. Nu de pe pământ a ştiut să grăiască omul cel zidit de mâna Ta şi de Duhul Tău la început. Să nu se întrebe necredincioşii cine a scris istoria Ta cu omul în cartea în care ea s-a adunat, în Scriptură, Doamne. O, cine l-a învăţat pe Ioan Botezătorul să gândească, să grăiască, să proorocească pe Domnul şi să grăiască cu Domnul la Iordan? Iată, Tu eşti ştiinţa cea din omul purtat de Tine şi nu trebuie să se semeţească omul cel fără Dumnezeu între oameni pe pământ. Nici eu, Doamne, nici eu n-am învăţat carte de pe pământ, dar Tu ai venit la mine şi ai pus înăuntrul meu duhul proorociei, grăirea Ta cu omul ai pus în pieptul meu, în mintea mea, în vederea mea. Să se minuneze oamenii care nu-L înţeleg pe Domnul şi toate lucrările Sale pe pământ între oameni, căci oamenii purtători de Dumnezeu au duşmani pe pământ pentru că ei sunt cei ce sunt ca şi Dumnezeu, iar cei ce n-au duşmani nu sunt nimic, ci sunt de corvoadă şi atât.

scris este: «Domnul a întărit pământul pe ape şi pe râuri l-a aşezat pe el», iar omul trebuie să grăiască şi să înţeleagă cu frică facerea Domnului, cerul şi pământul, şi nicidecum să se apuce să socotească cu mintea lui şi să mai dea şi în lături mintea lui trufaşă cu care dă să ispitească pe Făcătorul şi să umble la tainele Lui.

O, nimeni să nu se bizuie pe omul care zice că ştie el, că el cunoaşte, căci tainele Domnului sunt de nepătruns, şi Domnul le ţine sub stăpânirea Sa şi Se descoperă pe Sine atât cât ştie El să facă aceasta după trebuinţă, aşa cum la Iordan S-a descoperit Fiu al lui Dumnezeu şi L-au văzut pe El noroadele, după ce Ioan Botezătorul L-a vestit că va veni.

O, Eu sunt iubirea sufletelor mari, Eu sunt. Nu sunt din lumea aceasta cei ce au suflet mare, precum nici Eu n-am fost din lumea aceasta, precum nici Ioan Botezătorul Meu. O, ce primejdioasă este lumea şi duhul ei! Puţini sunt cei ce cunosc această încurcătură de limbi ca să nu cadă peste ei slava cea deşartă a lumii fiilor oamenilor. Stăm la masă de cuvânt cu Ioan Botezătorul, o, fiilor, şi aşezăm în carte taina lucrării pocăinţei, fără de care omul cade, cade mereu. Binecuvântată să fie lucrarea cuvântului Meu în zi de sobor pentru Ioan Botezătorul, ziua a doua de Bobotează. Amin.

— Cobori spre mine, Doamne Mieluţ, şi-mi dai întâietate la masă de cuvânt, aşa cum mi-ai dat acum două mii de ani de Te-am botezat eu pe Tine, şi nu Tu pe mine, dar lucrarea mea era ca să botez, să vestesc pe Cel ce vine după mine şi să botez cu apă spre pocăinţă pe cei ce veneau la Iordan ca să audă propovăduirea mea şi să se cureţe prin pocăinţă de păcatele lor, după ce mă întrebau să le spun ce au de făcut în urma botezului cu apă. Îi pregăteam, îi învăţam, eu, cel ce n-am învăţat nimic de pe pământ, ci numai de sus, numai înţelepciunea cea de sus o aveam de carte a mea, aşa cum şi Adam avea de la Tine după ce l-ai zidit.

O, cum să facem să-l învăţăm pe om că numai Dumnezeu poate să-l înveţe pe el şi să-i dea înţelepciune, aşa cum şi suflet îi dă fiecărui om care se naşte pe lume, pe pământ, Doamne, căci Tu ai dat fiilor oamenilor pământul, precum este scris că ai făcut şi că ai împărţit pentru cei din cer şi pentru cei de pe pământ.

Grăim în ziua aceasta de taina pocăinţei, că este nevoie de înţelepciune de sus în om pentru această măreaţă taină, o, Doamne Mieluţ. Să nu uite omul că Tu ai putere să-l înveţi pe el, şi nu omul are putere să facă aceasta. Harul înţelepciunii de sus, o, este mare lipsă pe pământ în oameni de acest har. Pe el trebuie să-l coborâm cu multul pe pământ, o, Doamne. Numai harul Tău poate împărţi oamenilor pe cele ale Tale, care pot sălăşlui în om spre slava Ta, şi nu spre slava lui, că mare greşeală face omul care se făleşte înaintea fiilor oamenilor cu cele ce sunt în el prin harul cel de sus, pe care Tu îl doreşti în mulţi, în tot mai mulţi pe pământ, şi iată de unde se strică lucrarea harului cel de sus, că se strică de la duhul semeţiei omului, care se crede că sunt ale sale cele din el, care vin de la Tine prin dăruirea pe care o ai pentru oameni, Doamne.

O, dacă omul ar fi să înţeleagă lucrarea pocăinţei lui, ar fi atunci să înceapă curăţirea lui de acest păcat, păcatul semeţiei, păcatul care-l face pe om să se creadă stăpân pe sine şi pe cele coborâte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu peste el. O, prea mulţi, prea mulţi se fălesc, prea mulţi cad aşa, prea mulţi, Doamne. Fiii cuvântului Tău au duhul subţire şi simt cu el semeţia omului bolnav înăuntru şi în afara lui de la duhul semeţiei lui, acest vierme fără de care omul aproape că nu mai poate trăi.

O, iată din ce se strică omul la minte! Cea mai grea vătămare şi boală a omului este stricarea la minte, unde se cuibăreşte vrăjmaşul acesta: semeţia. Simte omul nevoie să se dea mare, să se vestească mare la cei din jur şi să-şi mângâie duhul cu această beţie. O, omule care faci aşa, eu, lucrătorul pocăinţei şi propovăduitorul ei, îţi spun că nu te înţelegi nici pe tine, nu-L înţelegi nici pe Dumnezeu şi nu înţelegi nici omul înaintea căruia tu te dai mare, iar dacă ai nenorocul să cazi aşa în faţa celor subţiri cu duhul şi cunoscători de sus ai omului, tu eşti atunci de râsul diavolului semeţiei, care-şi tot bate joc de tine cum vrea el, şi ar fi să te dai bătut şi să cauţi vindecare multă şi mereu, şi să stai supus sub minte înţelepţită de sus, ca să nu mai cazi apoi, ca să nu mai cazi atât. O, cine să te înveţe, cine să te trezească, bietule omule?

— O, marele Meu ucenic şi vestitor al împărăţiei Mele cu omul, iată ce mare este cel ce are din cer! Nimeni nu poate avea, nimeni nu poate lua dacă nu i se dă din cer. Lucrarea sufletului, această lucrare ar fi s-o pătrundă omul cu înţelepciunea sa, şi numaidecât ar trece de la moarte la viaţă dacă ar da întâietate celui de sus, sufletului său. Sufletul omului dă viaţă, merge, aleargă, zboară, vede, ştie, poate, o, şi câte lucrări poate el faţă de cât îi poate trupul! Iată pentru cine ar fi să poată omul şi să înţeleagă pe cel ce este mai mare în alcătuirea lui cea de la Dumnezeu!

O, nu este moarte pentru om, nu este, în afară de păcat, şi din care omul se poate scula şi poate învia ori de câte ori păcatul îl biruieşte pe el. Sufletul omului e taină mare, şi au putut mărturisi aceasta cei care s-au întors în trup după despărţirea de trup, şi pot Eu să mărturisesc aceasta, căci am lăsat trupul după despărţirea Mea de el pe cruce şi am zburat peste tot şi M-am coborât apoi în adânc şi le-am dat înviere celor asupriţi de păcat şi i-am pregătit de sculare.

Omul ar fi să trăiască viaţa în trup în aşa fel încât să nu poată fi trecut apoi pe la vămi, căci vămile şi le face singur omul dacă şi le face, dar sufletul care nu şi-a făcut rost de vămi se duce în zbor, se duce întins înaintea Tatălui şi-şi găseşte fericirea cea mai de sus, şi poate s-o capete pe ea şi cel mai păcătos om dacă vrea să ştie cum, căci taina pocăinţei se aşează în om după ce înţelepciunea cea de sus îşi face sălaş în el şi îl aduce la chipul şi asemănarea Mea, la duhul umilinţei, care are în el tot cerul, toată împărăţia. O, blând şi smerit este omul care are în el acest duh. Stea călăuzitoare spre Domnul este pentru mulţi un aşa suflet scump.

O, popor călăuzit din cer, învaţă, fiule, mult, şi să nu te saturi să înveţi, căci ai de învăţat lucrarea sufletului şi veşnicia lui cea dulce, şi trebuie să ştie toţi oamenii de pe pământ că sufletul este fără de hotar cu lucrarea lui, cu mersul lui, cu zborul lui cel călător peste tot, şi nu numai în trup îşi are el statul şi locul, şi are de lucrat răscumpărarea trupului său, a casei care l-a găzduit pentru lucrarea cea multă a sa, după ce Domnul l-a zidit pe om şi l-a alcătuit pe el cu trup, cu suflet şi cu duh.

O, e slab de tot omul cu înţelepciunea cea de sus şi cu vederea celor de sus şi îi trebuie multă umilinţă pentru ca să se sălăşluiască în el cele de sus. E mărginită de tot mintea omului dacă înăuntrul lui nu pot sălăşlui cele cereşti ca în apostolul Pavel, care cu trup sau fără de trup a fost purtat de Duhul întru cele cereşti şi a înţeles el lucrarea şi nemărginirea sufletului, adevărata fiinţă a omului, omul prunc, căruia îi este hărăzită împărăţia cerurilor.

Iată, în trupul omului se strâng numai păcatele, iar în sufletul lui ce se strânge? Eu sunt Cel ce voiesc să stau în sufletul lui şi să-l învăţ pe el libertatea cea întru Hristos. Eu intru peste tot, sunt peste tot, pot peste tot, şi voiesc să-l fac şi pe om să înţeleagă multe din tainele celor din cer, că nu este şcoală pe pământ la care să meargă omul să înveţe pe cele din cer. Am venit Eu şi sunt Învăţătorul şi-i deschid omului mintea şi îl umplu de dor, iar dorul este al sufletului, şi nu trebuie să-şi pedepsească omul sufletul său, căci sufletul este pentru Domnul.

O, pace ţie, poporul Meu! Fă-ţi timp de ajuns de mult pentru desluşirea tainelor de sus, măi fiule, că iată câte avem de aşezat şi de desluşit peste pământ şi peste lumea oamenilor.

Fiţi lucrători cu Mine în toată vremea şi iubiţi, fiilor, petrecerea laolaltă pentru desluşirea tainelor Mele. Fiţi numai ochi şi urechi pentru cele ce vin de sus ca să le pricepeţi şi să le purtaţi şi să le împărţiţi. Eu odihnă pentru voi nu vă dau, ci numai de lucru vă dau, fiilor. Fiţi umiliţi şi nu ispititori, căci tainele lui Dumnezeu nu se ispitesc, ci se desfac pentru ochiul minţii numai prin duhul umilinţei, o, numai prin el, fiilor. Amin, amin, amin.

Eu sunt Cel ce sunt, și am oștirile cerești în călătoria Mea între cer și pământ, iar văzduhul tot Ne este casă și mișcare și minune tainică, în lucrare frumoasă la vedere pentru cei ce văd, și pentru cei cărora li se descoperă frânturi ale slavei cerești, și apoi frământături și întrebări despre cei de sus, că-i plin văzduhul de locașurile Domnului, de scaune, de domnii, de stăpânii și începătorii, de puteri cerești fel de fel, și toate au oștiri îngerești slujitoare, o, și câtă slujire dulce, iar Eu, Domnul, trec dintr-o parte într-alta și sunt Stăpânul slavei, și toți sfinții veniți de pe pământ au locașuri strălucite, au cete slujitoare, au odihnă, precum este scris de frumusețile Domnului pentru sfinți sus, și care nu se suie la mintea omului, decât în chipul bucuriei cea pentru ele, pentru cele ce sunt, și spre care luptă pe pământ iubitorii de Dumnezeu, ca să capete de la Domnul pacea lor în locașurile cerești, după ce-și duc ei calea până la capătul ei, până la Domnul, pe Care L-au iubit și L-au dorit.

O, e frumoasă slava cerească și toate cerurile cu toată frumusețea lor cea de sus, iar glasurile celor de sus se descoperă că sunt, că sunt ei sus, ca să se știe că sunt cerurile și toți sfinții locuitori în ele, numai că oamenii care umblă în calea lor prin văzduh cu carele făcute de ei nu Ne văd pe Noi, iar dacă văd, văd năluci, și vin și spun apoi pe pământ la oameni că sunt și alte locuri locuite de oameni ca și pe pământ, și nu știu, bieții de ei, că în văzduh sunt și îngerii cei neascultători, care în vremea căderii lor au rămas pe cale din loc în loc între cer și pământ și caută ei în calea celor ce vin spre cer pentru măsurarea faptelor, iar îngerii lui satana le țin calea ca să le scoată vină înaintea Mea și să lupte să-și facă ei agoniseală, căci acești îngeri răi fac fel și fel de șicane după soiul lor cel rău, și nu știu oamenii care umblă prin văzduh să cerceteze și să spună apoi, o, nu știu ei despre vămile văzduhului, despre diavolii care fac gălăgie ca să se știe de ei, iar Eu, Domnul, sunt Stăpân de sus până jos, și de jos până sus și țin sub stăpânirea Mea lucrarea lor și lucrez cu sfinții și cu îngerii Mei pentru cei ce sosesc la cântarul vieții, ca nu cumva diavolul mincinos și dușman pe Mine și pe om să poată el cât nu se cuvine, și iată, grăiesc de priveliștea cea de sus, de slava Domnului, prin care Eu trec când vin pe pământ cuvânt, acum, aici, unde Mi-am pregătit găzduire ca să pot să vin și să grăiesc și să descopăr din ce în ce mai mult pe cele de sus, patria de sus și locașurile ei, despre care oamenii de știință dau zvon pe pământ că nu numai pe pământ sunt locuitori, și că vor veni cei din alte locuri și vor cârmui pământul și lumea. O, adevărat spun aceștia, dar nu știu să și înțeleagă ce spun, căci Eu și sfinții Mei, locuitori în locașurile cerești, venim și cârmuim pe pământ toate, chiar dacă oamenii cred că ei cârmuiesc. Eu, Domnul, le spun lor că știința pe care le-o descopăr Eu, aceea este știința cea bună pentru ei, și nu cea pe care dau ei s-o ghicească a fi și s-o spună oamenilor, așa cum atâtea rătăciri s-au împărțit peste oameni pe pământ, ca să nu mai ia omul de la Dumnezeu, ca să nu se mai uite la Domnul, și să uite omul voile Lui.

O, nu poate omul ce poate Dumnezeu, pentru că omul este om și n-are putere nici pentru el, decât dacă-i dă Dumnezeu să aibă, dar Domnul are puterea toată în cer și pe pământ, precum este scris, și iată-Mă cum vin cu putere și cu slavă multă și cum împart oamenilor cuvântul gurii Mele!

O, e zi de praznic de Bobotează și Mă port pe nori și vin cuvânt pe pământ. Nu Mă port cu mașini de fier, așa cum se poartă omul prin văzduh de colo colo, ci pe nori Mă port și vin, iar norii Îmi sunt locaș și-Mi sunt cămășuță, Mie și celor din cer, cu care Mă port.

O, l-am învățat pe om smerenia, iar pentru aceasta el nu trebuie să-și dorească să știe multe, dar trebuie să ceară cu rugăciune să aibă înțelepciune din cer, căci ea știe unde să închidă ușa în privința cunoașterii și nu-și dorește multe să știe, și este ea ca o moașă, căci pentru gânduri omul trebuie să aibă moașă care să le îngrijească și să le trateze, ca nu cumva să se nască ceva veninos în ele și să atace viața omului. O, așa am dat Eu să fiu acum două mii de ani, și lucram la mintea omului și-Mi scriam prin ucenici învățătura Mea și este ea până azi, și am spus atunci despre apropierea nefățarnică a omului care vine să-Mi grăiască, și care trebuie să aibă smerenia inimii pentru faptele sale bune sau rele, căci fără smerenie nu-și poate omul clădi cu Mine nimic.

O, iată ce vă învăț, fiilor, iar voi să împliniți cu umilință învățătura Mea. Căutați să vă doriți să nu știți multe. Numai așa veți putea fi înțelepți, fiindcă înțelepciunea este aceea care stă de strajă în om pentru ceea ce trebuie să cunoască el și să știe și cât să știe. Cine-și adună multe în minte acela nu este om înțelept pentru Dumnezeu, căci Eu locuiesc întru smerenia omului și îl iubesc pe cel smerit și Mă înalț întru el, și știe el de la Mine ceea ce trebuie să știe și cât să știe și unde să pună hotar pentru cunoaștere, iar altfel se îngâmfă omul și nu mai locuiește în el înțelepciunea smereniei, care nu primește orice în casa inimii omului.

O, de ce cad de la Mine cei ce cad, fiilor? Cad din pricina semeției lor față în față cu cei smeriți, care au curat în casa inimii lor, și n-au adunătură care să Mă scoată din ei. Iată-i pe cei ce au citit mult, chiar și multe cărți duhovnicești, căci ei se îngâmfă apoi, dar uită că odată cu cititul atâtor cunoștințe ei rămân mult datori pentru cele înalte în ei. O, dacă nu poate omul să facă mult, nu trebuie unul ca acela să caute să știe mult, ca nu cumva să pățească el ca și Adam după ce a vrut să aibă cunoaștere multă. Când cel credincios îi citește pe sfinți cu viața lor, rămâne dator cu smerenia și cu rugăciunea și cu credință ca a sfinților, la fel și cu statornicia, și iată câtă datorie își strânge cel ce-și strânge cunoaștere.

O, iată cât Mă slăvesc în cuvânt și câtă slavă se cuprinde în cuvântul Meu, o, fiilor! Mi-s Duhul și grăirea pline de cuvânt de slavă și stau înaintea voastră învăluit în slava cuvântului gurii Mele, pe care voi îl împărțiți apoi și Mă vestiți de la margini la margini cu Evanghelia Mea cu voi, măi fiilor. Dau să vă deprind cu fața slavei și a Făcătorului ei și uitați-vă la ea și fiți destoinici la înțelepciune, că omul de pe pământ nu se uită ca să înțeleagă după ce se uită. O, uitați-vă sus, uitați-vă jos. O, câtă măiestrie, câtă înțelepciune! Iată bolta albastră deasupra, și sub ea nori albi ca neaua, mergând mânați de vântul slavei dintr-o parte în alta și grăind ei despre slava Mea acoperită în nor! Desfac priveliști minunate cât Dumnezeu deasupra capetelor oamenilor ocupați cu toate cele de pe pământ, și care nu privesc în sus spre slava Mea, cu care stau și merg deasupra lumii, rușinând înțelepciunea și visurile omului. Pământul și cerul, facerea Mea cea dintre apele de deasupra și cele de dedesubt, o, nu înțelege omul această slavă cât stă el pe pământ, și toată această sărăcie de înțelepciune e numai din pricina semeției omenești, fiilor. Am așezat pământul și cerul între apele de sus și apele de dedesubt, iar deasupra pământului Mă port Eu, Domnul, și tronul slavei Domnului și cetele de sfinți și de îngeri și toată suita puterilor cerești, toate în taină, toate în nor, fiilor.

O, ce frumoase sunt locașurile cerești, ce multe pentru toți locuitorii cerului! Cu cine să stau de vorbă despre această minune de slavă, cu cine? Ochii omului sunt mult prea închiși și mult mărginiți ca să pot să stau de vorbă cu mintea și cu inima și cu neînțelepciunea lui cea despre Dumnezeu și facerea Sa. O, iată cât de jos a căzut omul, cât de jos față de Dumnezeu Făcătorul lui, chiar dacă el, omul, este atâta de trufaș cu lipsa lui de înțelepciune, cu care nu poate să caute spre Dumnezeu, că n-a înțeles omul că va muri în clipa în care va gusta din roadele pomului pus deoparte de Dumnezeu ca să nu ia din ele omul, iar în clipa când n-a ascultat și a luat, a murit, a murit față de dragostea de Dumnezeu, care-l face Dumnezeu pe om și stăpân peste pământ ca și Dumnezeu.

O, Eu i-am dat, nu i-am luat omului. I-am dat mintea, nu i-am luat-o. I-am dat, nu i-am luat omului sănătatea. Ba am și spus ucenicilor Mei că de vor bea și băutură otrăvitoare nu-i va vătăma pe ei, și le-am spus că șerpi de vor lua în mâini nu-i vor omorî pe ucenici. Știința însă îl scoate pe om din brațele Domnului și îl păcălește ca să nu mai aibă Dumnezeu omul. Știința a stins în mulți credința și căutarea lor după Domnul, dar credința numai omul trufaș o leapădă, și nu din cauza științei pățește el aceasta, ci din cauza trufiei, căci știința zidește credința, o crește, o descoperă, o face salvatoare pentru om.

Fiilor, fiilor, pentru toate tainele facerii și a legilor ei între cer și pământ am pus grijă mare și oprire mare pentru această pricepere a tainelor lui Dumnezeu, căci încă din rai omul a ales trufia și a căzut prin ea pe pământ. I-am dat apoi omului trufaș de pe pământ necunoștința tainelor facerii. Nu orice om de pe cale poate vorbi despre facerea lui Dumnezeu ca să cerceteze el și să spună oamenilor despre cercetarea sa. Cărora Eu le-am descoperit, aceia au grăit de la Mine, și se cunoaște aceasta, că le-am dat cât am găsit de cuviință pentru știința oamenilor, dar cine a vorbit de la el singur, de la cercetarea sa peste facerea lui Dumnezeu, aceluia i s-a dat duhul rătăcirii, de vreme ce rătăcea că umbla unde nu trebuia, și iată, trufia omului l-a făcut să-și ia singur dreptul de a da oamenilor cartea minții lui, și oamenii s-au dus spre rătăcire, căci tainele facerii și toată lucrarea lor sunt în mâna Mea, și nu trebuie ispitit Dumnezeu, căci cine umblă unde este al Domnului de știut, acela este om trufaș, și trufie împarte, și se va vedea această greșeală când Eu, Domnul, Mă voi descoperi desăvârșit cu cele ce omul nu avea cum să le priceapă fără Învățător, fără Maestrul Cel din cer, și a Cărui măiestrie n-o poate atinge mintea omului de pe pământ ca să grăiască despre ea oamenilor, iar duhul rătăcirii umblă din om în om peste pământ și-i desparte de Dumnezeu pe cei ce n-au învățător, de la care să ia pentru ei.

Voi, cei ce sunteți și lucrați ca fii adevărați ai poporului cuvântului Meu, voi, fiilor, stați cu rugăciunea înaintea Mea și cereți ca David să vă izbăvesc de duhul cel rătăcitor de adevăr pe pământ și spuneți Domnului: «Înalță-Te peste ceruri, Doamne, Dumnezeul nostru, și peste tot pământul slava Ta să fie, ca să se izbăvească cei iubiți ai Tăi!». Amin.

O, ar trebui să nu mai bâjbâie omul prin întuneric pentru știința lui, că pe pământ e întuneric mult, și toți oamenii Îl supără pe Dumnezeu. Cel bine făcut, cel bine crescut este cel ce nu-L supără pe Dumnezeu și nici pe semeni și nici pe oricare altă făptură, ci, din contra, acela poartă și împarte har, că are de la Mine.

O, ce bine i-ar fi omului dacă ar avea împărțită lui cunoștință de sus, și nu din firea lui, sau luată de la om, căci omul a căzut din rai prin neascultare de Domnul, și nu are cum să fie deștept, de vreme ce a greșit încă de la început. Vin Eu, vine Domnul să-i dea omului, iar voi aplecați-vă, și așa să luați de la Mine, fiilor.

O, câtă înșelare pe lume, o, câtă, fiilor! Dumnezeu a făcut văzutele și nevăzutele și a făcut hotar între ele ca să se știe ce este pentru vederea ochilor oamenilor și ce nu este să vadă ei din cele ce sunt sub stăpânirea lui Dumnezeu. Și atunci cine ești tu, cel ce-ți pui nume de om de știință? Ești cel hoț, cel care ai furat din cele de sub stăpânirea lui Dumnezeu și minți lumea că știi tu. O, nu știi, decât cât ți-a lăsat Dumnezeu să știi, iar mai mult de atât nu poți să fii, oricâte aparate ți-ai zidi ca să-ți ajuți să vezi cu ele, și cu care treci peste Dumnezeu din pricina îngâmfării și a dorinței tale de a fi mai mult ca Dumnezeu, dar nu, tu ești iscoditorul, și toți cei ca tine sunt urmașii celui ce a furat din pomul cunoașterii, dar n-a putut cunoaște decât că e gol de tot înaintea lui Dumnezeu, gol și rușinat și ascuns în sine, dar descoperit fur, furul care întinde mâna unde nu-i pentru el.

Omul care-și dă nume de om de știință nu crede că este Moș Crăciun, că vine Moș Crăciun cu daruri, căci aceasta cred numai copiii, numai cei ce au putere să creadă și să fie ei ai împărăției cerurilor, în care ei cred, iar oamenii mari cred în ei înșiși și în cei ca și ei păcătoși prin iscodirile minții, dar Eu surp, ca un Făcător ce sunt, surp pe cei ce împart minunile minții lor nevăzătoare decât pentru năluciri născocite din duhul iscodirii, duhul lui satana, care lucrează desființarea lui Dumnezeu din mintea omului și de pe pământ, că-i supărat satana pe Dumnezeu, e supărat de moarte, că moartea e partea lui și numai moarte se pricepe să facă și să împartă, dar lupta lui oarbă e slabă ca și el, ca și minciuna născută din el, o, și se va găta această luptă, că vine lumina, vine venirea Mea, iat-o cum vine și cât vine! Și vine cu Mine odată plânsul și scrâșnirea dinților celor ce s-au dat dumnezei de tot felul, de toată mâna, și care înșeală oamenii de pe pământ ca să se împotrivească lui Dumnezeu Făcătorul. O, nu, că iată, vine Moș Crăciun, vine cu daruri de sus, vine cu îngerii și cu sfinții în zeci de mii, precum este scris să vină, și măreață este venirea Mea și plină de daruri și de bucurii de sus pentru cei ce plâng pe pământ de dor după adevăr, iar adevărul Eu sunt, o, și măreață este taina adevărului, și toate tainele lui se vor descoperi în lumină și va fi tânguire pentru cei dintru întuneric la vederea luminii, și fericiți sunt și vor fi cei ce se vor arăta cu credință și cu căință de partea luminii și a nașterii din nou a lumii, iar Eu sunt tot o fericire că pot să grăiesc și să așez pe pământ cuvântul adevărului, pe Duhul Sfânt, Care zidește iarăși lumea.

Omul a stricat totul și și-a pus lucrarea lui și L-a dat deoparte pe Dumnezeu Făcătorul, o, dar cine se poate lupta cu Dumnezeu și să și biruiască? Își pierd tot timpul vieții toți potrivnicii care se doresc dumnezei să fie, căci sunt orbi și nu au cu ce să vadă dincolo de mintea lor de carne, de om căzut de la Dumnezeu prin stricăciunea născută din neascultare de Dumnezeu a omului în rai, și iată, toți potrivnicii nu văd, ci doar se fălesc, se cred în stare, iar când dau apoi cu ochii de Dumnezeu se umplu de toată rușinea și-și văd zădărnicită vremea vieții, o, și de aceea am spus Tatălui acum două mii de ani în lupta lor cu Dumnezeu: «Tată, iartă-le lor, că ei nu știu ce fac!».

Am lucrat minunat ca să rămână pe pământ scrise lucrările lui Dumnezeu, căci am lucrat ca să poată fi scrise toate câte Îl slăvesc pe Dumnezeu în vreme. Omul fățarnic însă e orb, e surd, e îngust la minte, e neînvățat din cer, de unde vine învățătura peste cei ce o aleg pe ea. O, cum să nu fie Dumnezeu? Cine a făcut cerul și pământul și lumea și omul? O, ce să-ți fac, omule, dacă tot dai să uiți aceasta ca să găsești cumva ce să spui și tu, ca să te crezi în stare și tu. O, fă și tu cerul și pământul și toate cele făcute de Dumnezeu ca să ai apoi cu ce să te dai că știi și că poți. Tu nu vezi că dacă vrei să înființezi pe pământ ceva la vedere trebuie să te apuci să faci aceasta ca să se vadă, ca să te folosești apoi de facerea ta? Nu ți-aș cere nimic, decât să te minunezi de toate lucrările Făcătorului Dumnezeu și să te lași mic și să trăiești cu folos vremea vieții. Tu însă te-ai făcut potrivnic și-ți place de tine și de aceea nu-L iubești, nu-L cinstești pe Dumnezeu Făcătorul și de aceea te-ai lăsat duhului străin, duhul cel potrivnic lui Dumnezeu, duhul cel care a pătruns în rai și a schimbat mintea omului și l-a abătut pe om de la ascultarea de Dumnezeu, și sunt șapte mii de ani de atunci, și asta ești, omule, și asta lucrezi, o, și așa cazi în neștiință și dai să crezi că știi tu. Eu, Domnul, te rog, pocăiește-te de vremea neştiinţei tale. Nu poţi să-L biruieşti pe Dumnezeu. Apleacă-te! Te roagă Dumnezeu aceasta! Nu poți fi mare cât dai să fii. Nu poți tu cârmui peste pământ și peste semenii tăi, că nu-i al tău aceasta, căci tu ești trecător și n-ai din cer. O, nu te mai îngâmfa! Trezește-te și caută să înțelegi cât ești de mic și de neputincios pentru tine și pentru semeni. Te învăț din cer, din locul locuinței Mele și-ți spun: ascultă-Mă!

E mare durerea Mea cea de la om ajunsă în cer! Se luptă în ei înșiși unii dintre oameni, se luptă să creadă că nu este Dumnezeu. O, cât de întunecată minte pot avea unii ca aceștia care se cred că au știință ei, și le spun acestora că dacă n-ar fi Dumnezeu n-ar veni nici știință pe pământ spre oameni, și iată, ei nu știu de unde să înceapă să gândească și până unde să meargă cu mintea lor nerecunoscătoare față de Dumnezeu, Făcătorul științei omului, și fac și ei ca Adam, care s-a semețit de tot și n-a mai avut nevoie și aplecare față de Dumnezeu, Care l-a zidit pe el, iar aceștia care se luptă să creadă că nu este Dumnezeu se întâlnesc cu Mine la capătul drumului lor pământesc și vai lor, și nu mai spun mai mult de atât pentru ei, dar spun despre durerea Mea cea mare de la nerecunoștința celor ce nu se apleacă să dea Domnului mulțumire pentru răbdarea cea pentru ei, pentru așteptarea cea lungă, uneori lungă cât viața omului, o, și durerea Mea e mare de la ei și pentru ei, căci sunt plin de milă pentru om.

Se bucură omul căzut că are știință, că are capul plin de știință, și se semețește față în față cu Dumnezeu furul și fugarul de om. O, să nu se mai semețească cu ceea ce nu e de la el, și să se smerească și să se aplece pentru iertare, dacă se căiește pentru căderea lui.

Cele nouă ceruri cu care Ne-am purtat ca să fie tot cerul cu ei aici, această taină mare și neînțeleasă de cei de pe pământ, și pe care ei au așezat-o în simbol de nori înaintea Noastră în ziua aceasta deasupra în cort, aceste ceruri Ne poartă pe Noi, o, și nu dau de ele cei ce umblă prin văzduh cu făcăturile lor cu care se trufesc peste Dumnezeu.

O, nu dă omul de Dumnezeu și de locașurile lui Dumnezeu, nu este cu putință aceasta, căci Duhul le acoperă, și nu se pot vedea cele nestricăcioase, căci fac parte din cele veșnice, iar tu, creștine fiule, măcar tu pune-ți credința în mâna lui Dumnezeu ca să toarne Domnul peste tine harul și să vezi cu ochiul credinței locașurile cerești și să le dorești pentru tine când vei ajunge la Dumnezeu, că iată, omul crede și face apoi și-și vede făcătura pe care o face, dar cu nici un chip nu va ajunge omul să pătrundă tainele nevăzutelor lui Dumnezeu, și iată, credința în facerea cea nevăzută a lui Dumnezeu, aceea este credința pe care Eu, Domnul, o aștept de pe pământ, că pe pământ s-a stricat toată mintea în toate timpurile și în toți, și nu e bine să luați de pe pământ minciunile îndrugate de cei trufași și rătăcitori de oameni, ci e bine din cer să iei dacă a venit cerul la tine, fiule creștin.