Este îndrăzneţ să vorbeşti despre Biserica Noul Ierusalim, şi mai ales despre o istorie a ei aşa cum fac mulţi oameni, denumindu-şi locaşurile sau manifestările lor cu numele de „Noul Ierusalim“. Aceştia uită sau nu ştiu că Biserica Noul Ierusalim nu s-a întocmit şi nu se întocmeşte din voia omului pe pământ, căci ea a fost dintru început la Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu sălăşluieşte întru ea. «Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt, şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborându-se din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 21/10-11), aşa cum se cântă şi în axionul de la Paşti: „Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!“ .

Biserica Noul Ierusalim se identifică cu Ierusalimul cel ceresc, adică cel nou, nu cu Ierusalimul localizat ca oraş pe pământ, nici cu bisericile creştine de după Hristos, biserici care îngăduie păcatul ca scuză pentru neputinţa omului căzut. Ele sunt doar o umbră palidă a cetăţii celei sfinte şi cereşti Noul Ierusalim.

Este îndrăzneţ şi pentru noi să vorbim despre istoria Bisericii Noul Ierusalim, dar precum sfânta Scriptură a fost scrisă de prooroci, Evanghelia de apostoli, aceştia vorbind despre istoria lui Dumnezeu de la început şi în toată vremea cu oamenii, aşa şi noi mărturisim istoria lui Dumnezeu petrecută în vremea noastră.

Da. Este adevărat. Urechile noastre au auzit şi ochii noştri au văzut, precum au auzit proorocii, precum au văzut apostolii. Suntem martorii celor întâmplate în Ierusalimul cel din români, martori care am primit şi am păstrat «mărturia lui Iisus», «căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei» (Apocalipsa, 19/10).

«La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul.

Toate prin El s-au făcut; şi fără El, nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.

Cuvântul era lumina cea adevărată, care, venind în lume, luminează pe tot omul.

Si celor câti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi. 

Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.»

(Ev. Ioan, 1/1,3,9,12,14,16)

Nu mărturisim o întâmplare, o arătare minunată, o descoperire, minuni sau vindecări, cum auzim că se întâmplă prin unele locuri, ci mărturisim minunea cea mai mare a tuturor veacurilor, slava Cuvântului întrupat, Care a fost dintru început la Tatăl: Cuvântul lui Dumnezeu cu omul, precum la început în rai.

A fost odată, nu demult, că dacă nu ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost, că erau vremuri grele peste ceea ce mai rămăsese din biserica creştină a românilor. Schimbarea din 1924 a calendarului sfinţilor o văduvise pe ea de sărbătorile şi praznicele sfinţilor aşa cum se serbează ele în cer şi aşa cum serbau strămoşii.

Era acum anul 1955. Icoanele erau date jos de pe pereţii instituţiilor, religia era scoasă din materiile de învăţământ, iar preoţii evlavioşi şi creştinii care iubeau sfinţenia şi faptele ei erau deportaţi, închişi şi condamnaţi la muncă silnică sau chiar omorâţi. Arhiereii şi preoţii care voiau să-şi păstreze rangurile trebuiau să accepte compromisul, colaborarea cu securitatea comunistă, făcându-se antihrişti şi vânzători ai creştinilor evlavioşi. Cele mai multe mănăstiri au fost închise, iar călugării şi călugăriţele, unii au fost trimişi la casele lor, alţii împinşi să se căsătorească, iar alţii au fost arestaţi.

Erau vremuri tulburi şi tot mai tulburi, cum nu au mai fost de mult, încât nu mai puteai să-ţi faci semnul crucii fără teama de a nu fi văzut, mai ales în închisori. Am putea spune că era un nou război pentru credinţă, dar când nu a fost? A fost în toate vremurile, căci prigonitorii îşi schimbă mereu înfăţişarea, dar nu şi năravurile.

Era din nou sabia scoasă de om împotriva lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu vrea moartea omului, dar omul vrea moartea lui Dumnezeu.

Şi era în vremea aceea că strigau şi morţii din morminte. A strigat din mormânt sfântul Calinic de la Cernica să fie scos afară şi să se adeverească sfânt cu putere şi lucrare multă peste ţara românilor, ţară care urma să primească cea mai mare alegere şi cel mai mare dar, şi să fie ea scaun de odihnă Cuvântului lui Dumnezeu, popor mireasă, şi loc de coborâre a slavei Bisericii Noul Ierusalim, la plinirea vremii.

«Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai! Dă glas şi strigă, tu care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere, căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat» (Isaia, 54/1) sau «Cine a auzit sau cine a văzut unele ca acestea? Oare, o ţară se naşte într-o singură zi şi un popor dintr-o dată? Abia au apucat-o durerile naşterii, şi fiica Sionului a născut fii» (Isaia, 65/8).

Si a ales Domnul Dumnezeu sălaş, o fecioară cu numele Virginia, ceea ce se tălmăceşte fecioara. Şi a fost fecioara sortită, după cum se poate vedea din viaţa ei, încă de la naşterea ei, să-I fie Domnului vas ales şi trâmbiţă dumnezeiască prin care a suflat Însuşi Domnul Dumnezeu Cuvântul.

Era primăvara anului 1955. Trecuse postul de patruzeci de zile, pe care Virginia îl postise doar cu agheasmă şi cu anafură.

De Paşti, la miezul nopţii, când clopotele sunau Învierea, au coborât din cer lângă patul ei sfinţii trei ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, îmbrăcaţi în haine albe de arhierei, şi toţi trei atingându-şi crucile de creştetul ei, i-au dat ungere cerească de prooroc, după rânduiala lui Melchisedec, iar ea s-a ridicat şi a primit de la ei sfânta Împărtăşanie, şi a început Domnul Dumnezeu apoi să grăiască prin glasul ei, căci «vrednic este Mielul să ia cartea şi să deschidă peceţile ei» (Apocalipsa, 5/9), fiindcă «nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea» (Apocalipsa, 5/3). 

Şi aşa a grăit Domnul: «Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu, şi am venit să vorbesc pe pământ, să-Mi pregătesc calea celei de-a doua arătări, aşa cum este scris în cartea Mea. Nu acest trup sunt Eu. Aceasta este o trâmbiţă din care Eu trâmbiţez în vremea aceasta ca să vestesc peste voi toate câte vor fi în zilele ce vin» (17/30 aprilie 1955).

Şi a folosit Domnul pentru binecuvântare arhierei slujitori în Ierusalimul cel ceresc, îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici şi nu şi-au mânjit de fărădelege veşmintele lor (v. Apocalipsa, 3/4). Veşmântul alb e veşmântul patriarhal, curat, aşa cum îl îmbracă şi patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, numai ei între patriarhii lumii, căci şi aceasta este o taină a pământului ales, a neamului român.

An însemnat a fost anul 1955, căci a marcat şi jumătatea săptămânii cea prezisă de proorocul Daniel: «Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul, şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii» (Daniel, 9/27), săptămână a legământului încheiat prin români, care înseamnă şaptezeci de ani (1921-1991), săptămână dumnezeiască, în care răsună cele şapte trâmbiţe apocaliptice, trâmbiţe prin care a suflat Domnul Dumnezeu, începând cu întâia trâmbiţă, preotul Iosif Trifa, părintele Oastei Domnului, apoi Petrache Lupu de la Maglavit, preotul Arsenie Boca, preotul Ioan de la Vladimireşti, maica Veronica de la Vladimireşti, Virginia, trâmbiţa a şasea, şi până la pogorârea din cer, de la Dumnezeu, a cetăţii celei sfinte, Noul Ierusalim, când a trâmbiţat al şaptelea înger, Iisus Hristos Cuvântul.

Şi a fost anul 1955 început de împărăţie a lui Dumnezeu-Cuvântul, căci «numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu» «şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor» (Apocalipsa, 19/13,16).

Atunci, în templu, adică în biserica creştină ortodoxă a rămas urâciunea pustiirii, căci harul a trecut la cei ce au îmbrăţişat Cuvântul. Când Domnul Dumnezeu închide o uşă, deschide alta, şi a însemnat această schimbare cutremur mare, după cum au grăit Scripturile: «„Încă o dată voi clătina nu numai pământul, ci şi cerul“. Iar prin aceea că zice „încă o dată“, arată schimbarea celor clătinate, ca a unor lucruri făcute ca să rămână cele neclintite. De aceea, fiindcă primim o împărăţie neclintită, să fim mulţumitori, şi aşa să-I aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială, căci „Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor“» (Evrei, 12/26-29).

Şi astfel a început vestirea nunţii Fiului de Împărat, Mirele ceresc cu mireasa cea aleasă din români, şi «fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului» (Apocalipsa, 19/9).

Cel ce are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: «Iată că Eu fac un lucru nou; el dă muguri; nu-l vedeţi voi, oare? Croi-voi în deşert o cale, în loc uscat, izvoare de apă» (Isaia, 43/19).

Şi a grăit Domnul Iisus Hristos prin Verginica.

Şi izvorul Cuvântului lui Dumnezeu a tot curs, până s-a făcut râu de cuvânt.

Vestea s-a răspândit grabnic prin împrejurimi, şi erau mulţi cei care veneau să bea din apa vieţii.

Şi celor care primeau Cuvântul cu credinţă, Dumnezeu le dădea putere să se facă ucenici şi fii ai Săi, născuţi de sus, din Cuvântul Său.

Şi a împărţit Domnul daruri ucenicilor. Şi era duhul proorociei împărţit, şi erau prooroci, cu toţii cinci la număr, care întăreau credinţa în Cuvânt.

Dar nu putem vorbi încă despre o biserică cu toate mădularele lui Hristos, precum erau harismele în biserica creştină de la început, fiindcă nu venise Paştele cel nou, preoţia cea nouă, cu ungere după rânduiala lui Melchisedec, căci între cei care se apropiau de trâmbiţă şi de ucenici, erau şi vânzători şi trădători, nori purtaţi de vânt, care nu aveau Duhul şi care răzvrăteau la necredinţă pe cei slabi. Şi unii s-au făcut antihrişti, slujitori „fiarei“ şi „balaurului“, care s-au ridicat din biserică (v. Apocalipsa, 13/4), căci balaurul a început să prigonească femeia şi pe cei din seminţia ei, şi a pândit balaurul gura izvorului vieţii şi pe cei ce veneau spre izvor: «Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne şi, pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti... Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va naşte» (Apocalipsa,12/3,4).

Iar Domnul a împlinit cuvântul cel din Scripturi: «Voi strânge laolaltă această mărturie şi voi sigila această învăţătură pentru ucenicii Mei» (Isaia, 8/16).

Creştinii-ucenici stăruiau în post şi rugăciune şi erau în toată vremea întâii în biserică, mulţumind şi lăudând pe Domnul Cel ce le dăduse un aşa mare dar, să sufere împreună cu El. Şi Îl urmau pe Miel oriunde mergea El, căci erau trimişi prin cetăţi. Şi numărul ucenicilor creştea, iar Domnul îi apăra de prigonitori prin semne şi minuni.

Şi Şi-a scris Domnul Dumnezeu cartea Sa cu poporul creştin cel ce a crezut în venirea Sa.

Şi s-a împlinit Evanghelia care spune: «Când va veni Fiul Omului, va mai găsi, oare, credinţă pe pământ?» (Ev. Luca, 18/8).

Şi ucenicii ascundeau cartea Domnului, căci prigonitorii confiscau scrierile cuvintelor.

«Şi şarpele a aruncat din gura lui după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură» (Apocalipsa, 12/15-16).

Şi, cum spunem creştineşte, Virginia a adormit în anul 1980. «Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui», «unde are loc gătit de Dumnezeu» (Apocalipsa, 12/14,6).

Parte din suferinţele Virginiei şi din celelalte fapte ale trâmbiţării Domnului prin ea, sunt relatate în capitolul „Sfânta Virginia“, la „mărturiile creştinilor“, şi la „viaţa ei“.

Şi a fost sfânta Virginia piatră de temelie pentru biserica mireasă din români.

«Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus» (Apocalipsa, 12/17), căci a continuat Duhul Domnului să grăiască «prin rămurele», (Maria, sora sfintei Virginia), aşa cum a promis prin glasul Virginiei  înainte să treacă ea spre cer:  «Copilaşii Mei, vorbesc prin gura acestei fiinţe. Fiţi treji şi nu-L judecaţi pe Dumnezeu, căci cine judecă, judecat va fi, şi dacă nu va mai fi această fiinţă, Dumnezeu va grăi prin rămurică de copac, va grăi prin piatră, dar nu uita că pământul se vindecă prin suferinţă. Dumnezeu a făcut această lucrare să fie veşnic lângă tine, că mulţi creştini zic: „Dacă Dumnezeu lucrează de atâţia ani de zile prin această fiinţă, de ce mai are suferinţă?“». (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 16/29 august 1979); «Fiţi cuminţi, căci Eu voi fi cu voi până la sfârşit prin lume.» (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 iulie 1965)

Şi a fost vreme de «strâmtorare mare cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi» (Ev. Matei, 24/21), căci era strâmtorare pentru tot poporul Cuvântului Domnului.

Şi cuvintele erau culese de ucenici şi îngropate sub pământ. Şi erau ascunse până şi cărţile de rugăciune, de teama perchezitorilor.

Dar cuvântul Domnului curgea, curgea...

Şi între cei ce au crezut în ascuns în vremea aceasta, s-a numărat şi monahul Irineu, cel care va ajunge mai apoi arhiereul Irineu, martorul cel credincios din Biserica Ortodoxă Română; şi puţin mai târziu, artiştii plastici Victoria şi Marian Zidaru, care s-au alăturat creştinilor ucenici şi care, la vremea potrivită, au slujit vestirii celei mari.

Şi în luna decembrie a anului 1989 a fost Revoluţia Română. «Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui». Şi balaurul «a stat pe nisipul mării» (Apocalipsa, 12/7,18).

Şi a fost biruinţă mare pentru lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci Domnul Dumnezeu a izbăvit pe poporul Său, fiindcă o parte din ucenici urmau să fie închişi şi să pătimească, dar în locul lor au intrat asupritorii lor. Şi a numit Domnul Dumnezeu oraşul Timişoara, oraş martir, şi pe cei căzuţi în Revoluţie, mucenici ai Săi, căci au plătit preţul răscumpărării sângelui pe care urma să-l verse creştinii-ucenici. «...această cetate are trecere la Mine şi iată ce vă spun: vă amintesc de cuvântul Meu adus vouă, că aşa v-am spus; v-am spus să credeţi în Mine şi să nu vă tulburaţi sau să vă speriaţi când vor veni peste voi stăpânii veacului acesta ca să vă piardă dinaintea Mea; şi v-am făgăduit vouă cu puţin înainte că vor veni spre voi, dar Eu voi întoarce armele lor spre ei şi vă voi izbăvi, şi vor pieri ei la vremea hotărâtă de Mine, şi pe care v-am vestit-o vouă până să se împlinească. O, tată, şi iată, această cetate a dat din ea preţul pentru ocrotirea lucrării Cuvântului Meu, şi în clipa cea grea care venise pentru voi, ea a scos foc din mijlocul ei şi i-a doborât pe cei ce se întăriseră peste Dumnezeu, şi Eu v-am izbăvit pe voi, copii ai cuvântului Meu» (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 25 martie/7 aprilie 1994).

De aici începe trâmbiţarea celui de al şaptelea înger, Domnul Iisus Hristos, Cuvântul Său, precum a fost la început, aşa şi la sfârşit, căci la început, în rai, vorbea Domnul Dumnezeu cu Adam  din afara lui: din vânt, din nor, de pretutindeni, în răcoarea serii.

Şi a fost anul 1990 an de trezire a tuturor cetăţilor în care a poposit măcar o dată Domnul Dumnezeu prin Cuvântul Său, începând din anul 1955.

Şi tot sufletul care a auzit Cuvântul Său, a fost chemat; chiar şi cei care s-au răzvrătit şi au fost înghiţiţi de pământ, chiar şi cei care au trădat şi au vândut, cu toată casa lor, cu fii şi fiice, au fost chemaţi să audă îndemnul de pocăinţă şi de trăire în sfinţenie, pentru a se găti ei mireasă şi nuntaşi la nunta Mirelui Ceresc.

Şi ucenicii care însoţeau Cuvântul pretutindeni unde erau trimişi, erau întăriţi de semne şi de minuni, căci pentru mulţi erau necunoscuţi, fiind ei ucenici noi, născuţi pe cale.  Parte din creştinii care au crezut în 1955, au adormit, iar alţii mai vârstnici care au trudit, au dat întâietatea ucenicilor mici să intre în osteneala lor: «alţii au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor» (Ev. Ioan, 4/31).

Şi a fost chemarea făcută prin cetăţi, asemenea pildei nunţii fiului de împărat. «Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei nu au voit să vină... şi, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui... Apoi a zis către slugile sale: „Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi, deci, la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă“» (Ev. Matei, 22/3,5,8,).

Apoi a suflat Domnul Dumnezeu cuvânt de trezire peste România: «Scoală-te, România Mea! Ridică-te, iubito! Scutură-ţi jugul şi vino spre mărire, o, cetatea iubirii Mele!...» (12/25 octombrie 1990), şi Dumnezeu a vestit-o pe ea de la margini la margini (prin Radio „Europa liberă“).

Şi a venit apoi de la Domnul Dumnezeu vestea pentru zidirea bisericii Noul Ierusalim, chivotul Sfintei Sfintelor. Şi cuvântul s-a făcut trup, căci cuvântul a coborât de sus, din cer, de la Dumnezeu, iar ucenicii, prin credinţa lor, i-au dat trup, împlinind Scripturile: «Şi am văzut cer nou şi pământ nou, căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru Mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei“» (Apocalipsa, 21/1-3).

Şi pământul pe care stă biserica-chivot era pământul cel dintâi, din care Domnul Dumnezeu l-a lucrat pe om, pe Adam, la început.

Şi s-a împrejmuit cetatea, şi s-a asezat legea sfinţeniei, legământ nou, coborât de la Dumnezeu şi întărit de mâna arhiereului Irineu, martorul cel credincios din Biserica Ortodoxă Română, căreia Dumnezeu a vrut să-i ierte fărădelegea, întinzându-i mâna prin arhiereul Irineu, pe care l-a numit «îngerul bisericii». «Ştiu faptele tale. Iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit. Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Vin curând. ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta» (Apocalipsa, 3/8-11).

Şi a fost sol trimis către Mihail I, regele tuturor românilor, şi regele a încuviinţat ctitorirea bisericii cu numele său. Şi s-a săpat pe piatră numele regelui, numele marelui voievod Mihail I, alături de numele arhiereului Irineu.

Şi a fost mare ajutor de la Domnul Dumnezeu, căci şi timpul a fost supus. Şi s-a ridicat biserica şi împrejmuirile în numai trei luni. Iar în luna a patra a anului bisericesc, decembrie 1992, s-a sfinţit biserica-chivot, şi s-a aşezat Paştele cel nou, preoţie împărătească după rânduiala lui Melchisedec, căci Duhul a grăit lămurit peste ucenici, să se osebească trei tineri care vor fi unşi slujitori ai lui Dumnezeu în Biserica Noul Ierusalim.

Şi s-au arătat din nou sfinţii trei ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, în veşminte albe de arhierei, şi au uns cu ungere cerească pe cei trei tineri slujitori, şi s-au numit ocrotitori ai lor din cer, de la Dumnezeu, şi au fost de faţă mulţi martori. Şi s-a făcut ungerea cerească semn văzut pe frunţile celor trei slujitori. Şi Cuvântul Domnului a însoţit ungerea cea cerească şi a binecuvântat Paştele cel nou. Şi astfel s-a întregit biserica lucrătoare, cu toate mădularele, precum biserica apostolică de la început. «Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi, şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, -al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu- şi numele Meu cel nou» (Apocalipsa, 3/12).

Şi a fost anul 1992 împlinirea tuturor profeţiilor, căci s-au numărat 7500 de ani de la facerea lumii, şi Domnul Dumnezeu a scris sfârşit timpului omului, căci a început împărăţia Sa pe pământ. «Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti şi Cel ce erai şi Cel ce vii, că ai luat puterea Ta cea mare şi împărăţeşti. Şi neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi, ca să fie judecaţi, şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul. Şi s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, şi s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său, şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare» (Apocalipsa, 11/17-19).

Şi Cuvântul Domnului lucra cu putere mare şi vestea Biserica Noului Ierusalim şi pe poporul român mireasă.

Dar fiara care s-a ridicat din biserică şi care a luat stăpânirea balaurului «şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer» (Apocalipsa, 13/6).

Şi a fost întuneric mare, de trei zile, în Sinodul bisericii împotrivitoare lui Dumnezeu (ianuarie 1993).

Şi a trimis Domnul Dumnezeu carte către Sinod, „veşti din cer“, Cuvântul Său. Dar ei nu au luat aminte la Cuvântul Domnului. Şi după trei zile, arhiereul Irineu s-a lăsat biruit, căci fiarei i s-a dat putere. «Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască, şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în Cartea Vieţii Mielului Celui înjunghiat. Dacă are cineva urechi, să audă! Cine duce în robie, de robie are parte. Cine cu sabia va ucide, trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor» (Apocalipsa, 13/6-10).

Şi s-a împlinit Scriptura: «Vedeţi, îngâmfaţilor, miraţi-vă şi pieriţi, că Eu lucrez un lucru, în zilele voastre, un lucru pe care nu-l veţi crede dacă vă va spune cineva» (Faptele Apostolilor, 13/41).

Şi a fost cutremur mare, căci s-a clătinat credinţa multora care aşteptau să vadă biruinţa arhiereului Irineu alături de numele Noului Ierusalim. Dar Cuvântul Domnului curgea şi  nu s-a plecat, şi a continuat să vestească.

Şi a întărit Domnul Dumnezeu pentru vestire ucenici, între care şi pe artiştii plastici Victoria şi Marian Zidaru. Şi expoziţiile lor de artă, cu lucrări profetice, au străbătut toată ţara şi au ajuns şi în alte ţări, şi duceau peste tot vestea despre ceea ce Dumnezeu lucrează în România. Şi întăreau vestirea prin acţiuni artistice profetice, prin care se anunţa curăţirea României prin pogorârea focului Sfântului Duh, care va arde fărădelegea, iar pe cei ce lucrează sfinţenia îi va întări.

În vremea aceasta, ucenicii au întărit postul şi au păzit cuvântul rostit lui Adam în rai, să se hrănească numai cu roadele pământului.

Şi de Paşti, în anul 1995, «a biruit leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei», căci vrednic era Mielul să ia cartea şi să deschidă peceţile ei (Apocalipsa, 5/5,9). Şi a ieşit de sub tipar Cartea cea mare, Evanghelia celor patruzeci de ani de vestire a lui Dumnezeu Cuvântul, 1955-1995, aşa cum Domnul grăise demult prin glasul trâmbiţei Sale: «Mă voi face carte între cer şi pământ. Va zice lumea: „Ce să fie aceasta?“» (6/19 decembrie 1965); «Puţin mai este, şi vom da mână cu mână şi vom citi cartea proorociei de azi, de la început şi până la sfârşit, în faţa a milioane şi milioane de făpturi.» (3/16 iulie 1966)

De acum înainte a început să se tipărească ziarul-revistă „Cuvântul lui Dumnezeu“. Ziarele au însoţit expoziţiile de artă, sub formă de catalog de artă, purtând şi numele expoziţiei şi al autorului ei, Marian Zidaru. Şi ziarele «sunt frunzele pomului vieţii, care sunt spre tămăduirea neamurilor» (Apocalipsa, 22/2).

Şi în acelaşi an a luat fiinţă Fundaţia „Sfânta Virginia – Cetatea Sfântă Noul Ierusalim“, care va patrona toate manifestările creştineşti şi culturale ale ucenicilor.

Iar în 1997, Domnul Dumnezeu a dezlegat nodul de peste cetatea Târgovişte şi de peste toată România, blestemul sfântului Nifon, care data de peste 490 de ani, adică şaptezeci de săptămâni de ani: «Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul Tău şi pentru cetatea Ta cea sfântă, până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor» (Daniel, 9/24).

Şi a fost zi de Florii, şi a străbătut Domnul Dumnezeu cu poporul Său sărbătoreşte străzile vechii capitale a Ţării Româneşti, de la Poarta cetăţii, pe Calea regală până la ruinele Palatului domnesc şi Turnul Chindiei. Şi a fost aceasta lucrare de profeţie, şi a fost rugăciune făcută de cei trei preoţi slujitori ai Bisericii Noul Ierusalim, şi s-a rostit dezlegarea blestemului chiar de către sfântul Nifon, care a venit prin cuvânt în Cuvântul Domnului, şi a fost dezlegare istorică, rostită de Cuvântul lui Dumnezeu:

«Eu sunt, şi Mă numesc Cuvântul lui Dumnezeu, căci scris este: „El vine cu norii şi cu zeci de mii de sfinţi, şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu“. Amin.

 Eu sunt Cel ce sunt. Vin din cer pe pământ şi Mă fac cuvânt, şi Mă fac Mire, căci a venit nunta Mielului, şi mireasa Lui s-a pregătit. Fericiţi sunt cei chemaţi la cina nunţii Mielului.

Eu sunt Arhiereul Cel mare, Care am străbătut cerurile şi am suferit între oameni şi cu oamenii, ispitit fiind întru toate după asemănarea omului, în afară de păcat. Nu Mi-am luat singur cinstea aceasta, ci Tatăl Mi-a dat-o, după cum este scris: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut. Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec“.

Eu sunt Cel ce sunt, dar poporul prin care am venit din Tatăl nu M-a primit ca pe trimisul Tatălui, şi Eu M-am îndreptat spre neamurile pământului, şi Mi-a dat Tatăl de la naşterea Mea pe România, ca să-Mi fie ţară a întoarcerii Mele cu norii, ţara slavei zilelor cele de apoi, căci aşa precum M-am suit la Tatăl, tot aşa şi vin; vin cu norii şi cu zeci de mii de sfinţi; vin venind. Amin.

 Vin la tine, ţara Mea de nuntă, că de la Tatăl te am dată să fii ţara Mea pentru întoarcerea Mea între oameni. Primeşte-Mă! Eu vin cuvânt la tine, că am în mijlocul tău pe poporul cuvântului Meu, iesle caldă în care Se naşte de sus Cuvântul lui Dumnezeu, Care vine cu norii, ca pasărea care-şi face cuib la streaşina unei case în care-şi aşează puii ca să-i nască şi să-i hrănească străbătând văzduhul şi venind, suindu-se şi coborându-se, coborând şi suind şi iarăşi coborând ca să-şi hrănească puii din cuib şi să-i crească şi să-i înveţe să zboare în văzduh. Eu sunt Cel ce sunt. Vin cu norii la tine, ţara Mea de nuntă, „Vin cu sfinţii, vin pe cal alb, şi oşti din cer vin după Mine, călare pe cai albi, şi din gura Mea iese cuvânt, şi pe coapsele Mele şi pe haina Mea am nume scris: «Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor»“, precum scrie în Scripturi să vin.

Când a trebuit să ridic din nou Ierusalimul, care se stricase pentru păcatele lui, am auzit de pe pământ strigare ca să vin să izbăvesc pe Israel cel apăsat de plata fărădelegilor lui; am auzit pe Daniel, care Mi-a amintit de făgăduinţele Mele pentru Israel, mărturisind înaintea Mea păcatele poporului său şi umilindu-se pentru Israel, şi am coborât la el şi i-am vestit: „Şaptezeci de săptămâni de ani sunt hotărâte pentru Ierusalim până ce fărădelegea va întrece marginile ei, până ce va veni Sfântul Sfinţilor ca să pătimească pentru om, şi va dărâma cetatea, şi până la capăt va fi greu. Dar la capăt voi veni şi voi încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, şi mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, şi cei înţelepţi vor lumina“. Şi Daniel se ruga, zicând: „Stăpâne, când?“. Dar Eu i-am spus: „Daniele, sunt pecetluite toate cuvintele acestea până la sfârşit, iar la sfârşit mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, şi nici unul din cei fără de lege nu va pricepe cuvintele Mele, ci numai cei înţelepţi vor înţelege, căci cei înţelepţi se dau deoparte din calea fărădelegii şi stau cu Duhul Cel Sfânt, Povăţuitorul oamenilor înţelepţi. Iar tu, Daniele, te vei scula, şi vei primi moştenirea ta, în vremea cea de apoi. Amin“.

Am pus pe fiii cuvântului Meu să mijlocească pentru tine, pentru învierea ta, o, ţară Românie, ţara Mea de nuntă, ţară a strălucirii, cea proorocită de proorocul Daniel. Vin la tine cuvânt de Duh Sfânt, vin să închei cu tine act de împăcare cu Mine. Vin din Tatăl, şi am iesle în tine şi Mă nasc cuvânt şi te hrănesc cu tainele Mele cele ascunse, că tu ai fost cea de sub cruce, dar Eu de la naşterea Mea te-am iubit şi te-am ridicat şi te-am ales de ţară a Mea şi te-am născut din Mine, din numele Meu te-am născut şi ţi-am dat numele Meu şi te-am numit creştină, după numele Meu, prin cel trimis la tine cu cămăşuţă de botez, cu apă şi cu Duhul Sfânt (sfântul apostol Andrei-n.r.), şi te-am numit român, popor al ţării Mele. Şi am vegheat peste tine la bucurie şi la durere şi te-am păzit ca să fii şi ca să te am, căci Tatăl te-a dat Mie odată cu naşterea Mea, născându-te din Mine. Povestea ta e frumoasă în cer, şi iată ce fac: vin cuvânt pe pământul tău şi îţi scriu taina ta, şi Mă fac carte în tine şi îţi scriu povestea Mea cu tine şi te vestesc a Mea, ca să audă toate noroadele de pe pământ că tu eşti împlinirea Mea întru venirea Mea. Dar ai peste tine un nod, o, ţara Mea, şi vin să-l iau de peste tine. Ca în Ierusalim intru, pe cal alb intru şi Mă fac cuvânt peste tine, şi prin cuvântul Meu lucrez şi îţi rup legătura de peste tine. Tu, pentru fărădelegile tale ai fost pusă sub lege, căci cel ce păcătuieşte, este pedepsit de lege. Şaptezeci de săptămâni de ani sunt peste tine de când am pus peste tine legătură pentru fărădelegea ta, căci scris este: „Dacă unul din cetate păcătuieşte, toată cetatea suferă fărădelegea“. Iar după 490 de ani, căci asta înseamnă cele scrise în cartea lui Daniel despre cele şaptezeci de săptămâni, am venit la tine şi am rostit peste tine să dezleg nodul cel pus peste tine de atâta timp, şi auzind nu ai auzit, dar Eu am lucrat şi am dezlegat nodul tău. Şi acum vin şi te vestesc ce am făcut Eu pentru tine, ţara Mea, iubita Mea cea de sub cruce. Am zidit o piatră nouă, o vie nouă, o mlădiţă nouă. O pietricică albă ţi-am dat în dar, şi pe ea am scris cu mâna Mea: „Cuvântul lui Dumnezeu“, şi nimeni nu înţelege ce scrie pe ea, „nimeni decât primitorul“, precum scrie în Scripturi; nimeni decât poporul cuvântului Meu, în mijlocul căruia M-am făcut carte pentru tine, ţara Mea, ca să te binecuvintez şi să te ridic pic cu pic din ţărână, după cum este scris că „pe mulţi îi voi scula din ţărâna pământului: pe unii spre viaţă veşnică, şi pe unii spre judecată veşnică“.

Am născut din cuvântul Meu un popor în tine, şi din tine Mi-am ales mireasă, ţara Mea. Mi-am făcut în tine biserică curată, biserică pe voia Mea, nu pe voia omului, că rău Mă apasă fărădelegea din biserică, şi Eu aveam trebuinţă de biserică cu mădulare întregi şi sfinte, cu trup curat, care se cheamă biserică a Mea. Mi-am ridicat în tine popor curat, biserică vie, ca să am cu ce lucra dezlegare peste tine. Şi acum vin în mijlocul mulţimii din tine şi Mă vestesc în mijlocul poporului cuvântului Meu, şi te vestesc pe tine că am venit să te ridic. Scoală-te, îţi zic ţie! Amin, amin, amin.

Eu sunt Cel ce sunt, şi stau în mijlocul tău cu fiii cuvântului Meu, fii unşi de Mine, Arhiereul Tatălui Savaot, aşezat de-a dreapta scaunului măririi în ceruri, căci M-am adus pe Mine Însumi jertfă înaintea Tatălui aşa cum orice arhiereu aduce jertfă pentru păcatele lui şi pentru cele ale poporului. Şi iată, sunt cu fiii cuvântului Meu în mijlocul tău, ţara Mea, şi iată ce grăiesc Eu cu ei:

Fiilor unşi, s-au scurs cei 490 de ani, s-au scurs şaptezeci de săptămâni de ani de când s-a pus legătură peste România şi peste biserica din ea, căci am avut aici arhiereu după chipul şi asemănarea Mea, care a anatemizat fărădelegea pe care a văzut-o făcându-se, şi apoi el a plecat la Mine după ce a fost alungat de pe scaunul bisericii. Scris este: „Cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu, să fie anatema“ . O, fărădelegea a dat peste marginile ei, iar arhiereul Nifon a rostit cuvânt împotriva ei, şi a rămas legătura aceasta. Şi acum Eu vin să rostesc trezire peste ţara Mea şi s-o scot de sub vina aceasta. 

Fiilor unşi, Eu voiesc prin voi să lucrez, că în voi binevoiesc şi vă iubesc, că şi voi Mă iubiti împlinind poruncile Mele, căci scris este: „Cel ce păzeşte poruncile Mele, acela este cel ce Mă iubeşte“. În numele Meu, ridicaţi mâinile spre Tatăl şi rostiţi odată cu Mine, Arhiereul cerului:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, se rupe şi se dezleagă cele legate peste România ca să fie dezlegate şi în cer şi pe pământ. Amin.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, se binecuvintează ţara română cu binecuvântările cerului, cu binecuvântările văzduhului, cu binecuvântările pământului cel ales de Dumnezeu, cu binecuvântările înălţimilor cele veşnice, cu binecuvântările sânurilor cerului. Amin. Eu sunt Cel ce sunt, şi binecuvintez prin cuvânt venit cu norii:

Se binecuvintează ţara română, cu darul credinţei sfinte, şi prin credinţă să se umple de darurile Mele cele veşnice, că vin cu veacul cel nou, cel fără de sfârşit, vin cu cerul şi cu pământul cel nou peste cele vechi, iar fărădelegea să fie aruncată în foc, şi omul să se ridice spre cele binecuvântate ale darurilor cereşti. Amin. Eu sunt Cel ce împac pe Tatăl cu omul. Eu sunt Cel ce împac pe omul cel credincios cu Tatăl. Eu sunt Cel ce sunt. Amin.

Când Moise M-a întrebat ce să-i spună lui Israel când se va duce la el să-l scoată din Egipt cu mâna Mea cea tare, când el Mi-a spus: „Doamne, cine să le spun că eşti Tu?“, Eu  i-am spus să le spună despre Mine că: „Eu sunt Cel ce sunt“. Aşa vă spun şi vouă, fii ai cuvântului Meu: Eu sunt Cel ce sunt, Eu sunt Cel ce vă trimit, iar voi sunteţi trimişii Mei, sunteţi darul Meu peste oamenii care vor crede în Mine prin voi. Amin.

Eu sunt venit cu norii şi cu sfinţii şi am cu Mine pe arhiereul Meu, pe patriarhul Nifon, a toată lumea. Eu sunt în el, şi el este în Mine, şi din Mine rosteşte cuvânt din cuvânt peste tine, ţara Mea:

— O, Doamne, Dumnezeul celor vii, al lui Avraam, Isaac şi Iacov! O, Doamne, Dumnezeul celor vii din neamul român! Eu, român sunt trecut în cer, căci aici am avut ultima chemare, şi Tu m-ai chemat să mă fac român şi să fiu numit sfânt de neamul român şi de toată lumea cea credincioasă.

O, Doamne, Arhiereule, Care stai de-a dreapta scaunului măririi în ceruri! Au trecut peste România şaptezeci de săptămâni de ani până ce s-a împlinit numărul anilor, iar spre sfârşitul acestor ani Tu ai făcut în România popor plăcut Ţie, şi Te-ai făcut cuvânt peste el.

Ai intrat cu praznic de Florii în cetatea de scaun a României, Doamne, şi cu Tine sunt şi eu între zecile de mii de sfinţi cu care vii. Binecuvinteaz-o pe România şi împlineşte cu ea cer nou şi pământ nou şi cuvânt nou şi paşti nou, că ai popor nou în ea. Fiii cuvântului Tău s-au rugat Ţie aşa cum s-a rugat proorocul Daniel pentru Ierusalim. Binecuvintez şi eu, în numele Tău, pe fiii cuvântului Tău, ca să ştie neamul român că ei sunt trimişii Tăi pentru România. Ajut-o pe România şi dă-i darul credinţei sfinte, şi prin credinţă să facă voia Ta şi să împlinească Scripturile Tale cele de apoi, Doamne, că Tu în ea Te împlineşti cu venirea Ta, căci vii venind, şi Te faci cuvânt peste ea şi străluceşti prin cuvânt, şi ea străluceşte sub lumina cuvântului Tău, şi cele profeţite pentru ea vin peste ea.

O, ţară a Domnului, scoală-te şi primeşte slava lui Dumnezeu! Ţie îţi zic: scoală-te şi înviază, că am venit cu Domnul la tine şi mă ating de creştetul tău şi îţi rostesc binecuvântare şi dezleg de peste tine pe cele legate ca să fie dezlegate şi în cer. S-a auzit la cer rugăciunea fiilor din grădina cuvântului Domnului, şi vin cu Domnul şi împlinesc binecuvântare peste tine. Amin.

Iar Tu, Doamne, slăveşte-Te în poporul Tău iubit, întru care ai binevoit. Amin.

— O, arhiereule, ceea ce tu ai legat în numele Meu, legat a fost, şi ceea ce tu dezlegi în numele Meu, Eu dezleg şi pun binecuvântare şi sfinţenie peste cele curăţate prin cuvânt. Amin.

Iar voi, fiilor unşi peste vremea aceasta, ridicaţi încă o dată mâinile şi ziceţi odată cu Mine: „Tată, Îţi mulţumim că ne-ai ascultat“. Amin.

Nu fiţi trişti că nu vă binecuvintează nimeni pe pământ, fiilor, căci voi sunteţi binecuvântaţii Mei şi ai Tatălui Meu Savaot. Nici pe Mine nu M-a binecuvântat pe pământ nimeni. Toţi M-au blestemat şi M-au dat spre suferinţă. Tu să nu aştepţi binecuvântare de la oameni, Israele român, că tu trebuie să semeni cu Mine, fiule mic. Să am şi Eu pe cineva pe pământ care să semene cu Mine, căci oamenii slavei deşarte sunt prea mulţi pe pământ, prea mulţi domni sunt pe pământ, iar Eu, Domnul, sunt micşorat de slava omului.

Israele român, via Mea cea mică, via Mea cea nouă, via Mea cea dulce, tu te-ai lăsat altoită şi M-ai cunoscut de Stăpân când am venit ca să-Mi văd rodul şi să Mi-l culeg. Rodeşte, tată, prin darul credinţei. Binecuvântare din binecuvântare să dai. Ale Mele din ale Mele vă dau, ca să aibă România pe Dumnezeu. Amin.

E zi de praznic de Intrare în Ierusalim. Intru cu Ierusalimul cel ceresc în tine, ţara Mea de nuntă, şi nuntesc nuntă de veac nou în tine cu poporul Meu mireasă, şi tu Îmi eşti nuntaşă, ţara Mea. E zi de praznic de Florii, şi poporul Meu cântă în tine cu ramuri de flori în mâini. Cuprinde-Mi mireasa, ţara Mea, şi primeşte-Mă prin trimişii Mei. Eu sunt în ei, şi ei în Mine. Pace ţie! Pace ţie! Pace ţie! Binecuvântat este Cel ce vine la tine întru numele Domnului!

Pace ţie, cetate a Târgoviştei! Pace ţie, şi te bucură, şi te fă Ierusalim nou înaintea Mea! Ţie îţi zic: scoală-te şi înviază şi te fă iubire înaintea Mea!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Mă scriu cu tine în Cartea Adevărului, ţara Mea, iubita Mea Românie, ţara Mea de nuntă, şi tu vei fi, şi vei străluci de slava Mea, căci Eu sunt Cel ce sunt, şi în tine binevoiesc. Amin, amin, amin».

7/20 aprilie 1997

(Acest cuvânt de dezlegare a blestemului sfântului Nifon s-a citit în întregime la Poarta cetăţii Târgoviştei, înaintea mulţimilor adunate la această sărbătoare mai înainte vestită.)

Însă hula şi minciuna fiarei şi a celor necredincioşi nu a încetat, dar nu a mai avut nici o putere decât peste cei fricoşi şi desfrânaţi şi închinători la idoli, care iubesc minciuna şi ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii.

Şi s-au ridicat în preajma mănăstirii încă alte lucrări de împlinire cerească, între care strălucesc „Casa întâlnirii“ şi „Grădina întâlnirii“, locuri de întâlnire a lui Dumnezeu cu omul, şirag de mărgăritare după cum a cuvântat Domnul «Şi se va aşeza apoi cunună de mărgăritare cereşti în jurul acestei lucrături şi acelea vor lumina peste mulţimi, şi acelea se vor adăpa din acest izvor, şi va fi mângâiere peste Ierusalim» (1/14 octombrie 1991).

Şi tot ce s-a lucrat: casele, grădinile, fântânile şi zidurile, s-au lucrat de mâna ucenicilor.

Şi fiind ucenicii în îngrijorare din pricina înmulţirii pământurilor şi a caselor, a fost cuvântul Domnului: «Nu vă îndoiţi pentru truda Mea cu voi şi peste voi, că Eu aşa v-am spus: „Fac totul nou, fac lucru sfânt“. V-am sfinţit numele şi viaţa şi fapta mâinilor voastre şi fac prin voi lucruri sfinte, căci cel sfânt lucrează sfânt, şi orice lucru făcut de cei sfinţi este lucru pentru Mine, nu pentru ei. V-am sfinţit numele şi viaţa şi fapta şi v-am numit Ierusalim nou, popor nou, cetate de sfinţi, cetăţenie cerească pe pământ, cer nou şi pământ nou, că de şapte veacuri aştept să vină pe pământ împărăţia Mea cu oamenii. Fiţi oameni noi zi şi noapte, fiţi venirea Mea şi împărăţia Mea în toată clipa, şi lumina voastră nu se va stinge în veci. Amin, amin, amin»  (15/28 martie 1999).

Şi văzând Domnul Dumnezeu că tot ce a lucrat prin cuvânt este bun, a vestit zile de sărbătoare, numite „Sărbătorile Creştinătăţii Româneşti“, zile de prăznuire ale cerului pe pământ, zile de nuntă cerească, în care Domnul Dumnezeu Se odihneşte peste mulţimi cu cuvântul Său şi cu poporul mireasă, căci mireasa Mirelui este semnul sfârşitului de veac şi începutul veşniciei.

Şi se împlinesc Scripturile: «Fi-va, în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo. Multe popoare vor veni şi vor zice: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările Sale“; căci din Sion va ieşi legea şi Cuvântul lui Dumnezeu, din Ierusalim» (Isaia, 2/2-3). 

«...căci vremea este aproape», «şi Duhul şi mireasa zic: „Vino!“. Şi cel ce aude, să zică: „Vino!“. Şi cel însetat să vină şi cel care voieşte, să ia în dar apa vieţii» (Apocalipsa, 22/10,17).

Ucenicii