Cuvântul lui Dumnezeu din ziua a doua de Rusalii‚ sărbătoarea Sfintei Treimi şi sărbătoarea naşterii sfintei Virginia



Şi a fost o seară, şi a fost o di­mineaţă, şi iarăşi o seară, şi a intrat în cartea Mea cea de azi ziua întâi a săptămânii, ziua de Rusalii, ziua serbării Sfântului Duh, iar ziua întâi a săptămânii începe odată cu asfinţitul soarelui, odată cu amurgul de sâmbătă şi merge ea cu slava ei până la răsăritul soarelui zilei de luni.

Şi iată, soarele a cuprins acum sub strălucirea lui cortul alb, grădina întâlnirii şi pacea care stă acum cu Domnul şi cu sfinţii Lui peste grădină, şi încununează ea acum toată truda care a fost pentru gătirea serbării Duhului Sfânt, fiilor.

O, pace vouă, măi fiilor! Eu, Domnul, am aşteptat să vă treziţi şi să Mă primiţi şi să-Mi deschideţi cartea ca să intru să Mă aşez în ea cuvânt şi să întregesc aşezarea Mea în carte, căci am spus că vă voi cuprinde iarăşi în cuvânt şi vă voi grăi din gura Mea după ziua de serbare a Duhului Sfânt, care trece acum spre locul ei din cer. Vă mângâi acum trupuşoarele ostenite, şi apoi inimioarele şi cuprinsul lor, şi apoi viaţa voastră cu Mine pe mai departe, fiilor, iar din gura Mea să ia toţi cei care au bătut calea pe sus, nu pe jos, până la locul colinei din deal, colina pe care Eu, Domnul, Mă opresc din mers şi aşez masă de cuvânt pe pământ. Calul alb şi călăreţul lui, taina venirii Mele la voi ca să călătoresc apoi, şi merg de aici peste tot pământul, că nu se suie la mintea omului cum lucrează cuvântul Meu odată rostit, căci după rostirea lui el lucrează, el împlineşte, el străbate şi dezbătătoreşte şi desţeleneşte şi face loc Domnului şi voii Sale sfinte şi cuvântului Său cel împlinit.

A cuprins sub el soarele locul Meu cu voi acum, în zori de zi, şi se desfată din plin uitându-se. Blândeţea lui e fără de margini, căci la facerea lumii am aşezat pe cer soarele şi luna, ochiul Meu de zi şi ochiul Meu de noapte peste pământ, fereastra Mea dintre Mine şi pământ ziua şi noaptea, şi acoperă acestea slava cea de sus a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh şi locaşul Domnului, căruia i se vede doar fereastra ziua şi noaptea.

O, nu fuseseră făcute soarele şi luna când Eu, Domnul, am întocmit facerea cerului şi a pământului. Este scris că mai întâi a zidit Dumnezeu lumina. S-a făcut lumină când Domnul a zis cu cuvântul să fie lumină, căci întuneric era deasupra hăului la început, iar Duhul lui Dumnezeu plutea. A lucrat Dumnezeu în trei zile cerul şi pământul, şi fiecare zi a fost o seară şi o dimineaţă, căci lumina când s-a ivit, a despărţit Dumnezeu cu ea lumina de întuneric, şi a făcut Dumnezeu aceasta în ziua întâi a facerii lumii, şi numai după această zi au fost despărţite apele de ape şi au fost zidite cu cuvântul cerul şi pământul şi mările şi păşunile verzi şi ierburile cu sămânţă în ele şi pomii cu soiurile lor pe pământ, toate acestea în trei zile, iar în a patra zi a zidit Dumnezeu pe cer cei doi luminători, soarele şi luna, şi le-a numit luminătorul cel mai mare care să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic care să stăpânească noaptea, precum şi stelele, aşa cum este scris despre facerea cerului şi a pământului, şi a făcut Dumnezeu acestea în ziua a patra a facerii, şi vai celui ce nu crede ceea ce a lăsat Dumnezeu scris pe pământ despre facerea cerului şi a pământului!

A zidit apoi Domnul cu cuvântul vietăţile toate, şi a luat apoi pământ cu mâna şi l-a întocmit pe om, după chipul şi asemănarea Sa l-a întocmit, şi a fost ziua a cincea şi apoi ziua a şasea, ziua facerii omului, cea mai dulce zi pentru Dumnezeu Făcătorul, şi pe care iarăşi o aşteaptă Domnul, căci omul s-a stricat, şi trebuie zidit din nou.

O, aş sta de vorbă despre facerea cerului şi a pământului, aş sta de vorbă cu tot omul de ştiinţă, cu cel căruia i s-a pus un aşa nume, şi i-aş spune lui că nu ştie nimic, că zadarnic are el nume de om de ştiinţă, că sunt ale Domnului cerul şi pământul, precum este scris, şi numai Făcătorul lor ştie să grăiască despre facerea Sa, despre toată mişcarea ei, căci s-a încurcat cu totul mintea omului mărginit, care se dă mare când el nu este mare, când el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu Făcătorul. Cel ce grăieşte despre soare şi despre lună, despre mişcarea şi nemişcarea lor, să se întrebe acela mai întâi dacă-L recunoaşte pe Dumnezeu, şi numai după aceea să grăiască el despre facerea lui Dumnezeu. Ar fi mult de ajuns să deschidă cartea facerii un astfel de om, care dă să cerceteze el cerul şi pământul, şi ar fi să citească în ea prima filă a cărţii facerii, filă pe care scrie Dumnezeu pe pământ lucrarea Sa de facere a cerului şi a pământului şi a toate câte slujesc această facere.

O, nu soarele şi luna au fost făcute mai întâi, ci lumina a fost mai întâi aşezată de Domnul spre facerea cea de după ea, şi apoi a lucrat Dumnezeu pe lumină cerul şi pământul, căci pe întuneric nu se vede să lucrezi. Iată, lumina zilei nu vine de la soare, ci soarele vine din lumină şi răsare şi străluceşte şi încălzeşte sau dogoreşte pe pământ, şi nu mai are cum să spună drept omul de ştiinţă, că iată, de când s-au ivit pe pământ aceşti uriaşi stricători de minte peste oameni, s-a stins mult credinţa în Dumnezeu a omului şi sfiala lui cea sfântă înaintea Făcătorului cerului şi al pământului. Uriaşii cei din vechime aveau trupul uriaş, iar cei de la sfârşitul omului au prostia uriaşă în ei şi o împart pe tavă la cei proşti, căci cei pătrunşi de Dumnezeu nu întind mâna să ia din această amestecătură ameţitoare, căci îngâmfarea omului s-a întins până la Dumnezeu cu căutarea şi cu vederea, ca să-L poată desfiinţa, zice omul.

O, cât am să-l ruşinez Eu pe omul de ştiinţă! Vai lor, vai celor ce părăsesc trupul şi ajung în faţa lui Dumnezeu Făcătorul ca să le dea El locul pe care şi-l agonisesc pe pământ cu rătăcirea lor de la voia lui Dumnezeu! Vai acestor îngâmfaţi care-şi bagă nasul unde nu le fierbe oala, că nu e treaba lor ceea ce dau ei să facă şi să împartă spre ispitirea celor ce nu iubesc pe Dumnezeu pe pământ cu viaţa lor.

E zi de serbare sfântă această a doua zi a sărbătorii Rusaliilor, şi au scris părinţii cei sfinţi pentru ziua aceasta sărbătoarea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, sărbătoarea Celui ce a făcut cerul şi pământul, căci Unul Dumnezeu sunt Aceştia trei.

Hai, Tatăl Meu, hai să Ne aşezăm în carte, Tată, că e scrisă pentru Noi această zi, şi fiecare sfânt grăieşte în ziua lui de sobor între sfinţi. Amin.

— O, Fiule scump al Meu, umilinţa Noastră Ne-a fost mare încă dinainte de facerea lumii, şi tot aşa Ne este şi acum, la sfârşit, când iarăşi lucrăm început, dacă omul s-a smuls din rai la începutul cel dintâi şi s-a stricat, s-a despărţit de Tatăl şi de Fiul şi de Duhul Sfânt şi s-a stricat, căci s-a voit om de ştiinţă, săracul, şi aceasta este mintea celor ce ispitesc pe Dumnezeu Făcătorul şi Îi întorc spatele şi Îi ascund cuvântul ca să grăiască ei despre cele ce s-au făcut şi sunt.

O, iată umilinţa Ta, dar Tu eşti Sfântul sfinţilor, şi nu grăieşti numai în ziua Noastră de sobor între sfinţi, ci grăieşti de la început şi până la sfârşit, şi iarăşi până la început, căci iarăşi va fi frumos pentru Noi, Cei ce suferim şi Ne umilim atât cât omul Ne umileşte, şi Ne umilim din pricina iubirii din care suntem zidiţi, căci Dumnezeu este iubire, precum este scris, şi este ea fără de început şi fără de sfârşit, ca şi Dumnezeu, în Care este zidită iubirea.

Grăim Unul cu altul în cer şi pe pământ în această zi, iar Duhul Sfânt şi lucrarea Lui, care Ne leagă într-un buchet de Treime, Se face cuvânt din Noi peste pământ, Fiule scump al Meu, şi am stat Noi înfioraţi de dor sub cortul alb cu cei adunaţi la izvor în ziua ce a trecut odată cu ivirea răsăritului de soare al acestei dimineţi. Ziua întâi este cea mai lungă zi a săptămânii şi este ea cuprinsă între asfinţitul soarelui de sâmbătă şi răsăritul soarelui zilei de luni, şi tot omul ar trebui să se dea deoparte cu toate treburile lui şi să-I lase Domnului această zi aşezată de El acum două mii de ani zi de odihnă, zi de înviere, zi de slavă.

O, ce taină mare au cuprinse în ele cele trei zile ale facerii Tale din pământ, Fiule scump! Din ziua a şasea, când Tu Te-ai lăsat pe crucea pe care Ţi-ai dat Duhul, ai luat o fărâmă din ea, iar din ziua a şaptea ai luat toată ziua şi Te-ai odihnit sub pământ în această zi, şi a venit apoi ziua întâi a săptămânii, zi de lucru, Fiule scump, şi Te-ai sculat la lucru mai înainte de ivirea zorilor duminicii, căci Te-ai ridicat din moartea cea prin răstignire pe cruce şi Ne-am ridicat, Fiule scump, la lucrul învierii, la lucrul cel pentru om, şi ai grăit ca Tatăl şi ai spus: «Tatăl Meu lucrează. Şi Eu lucrez dacă Tatăl lucrează», şi am lucrat atunci ziua salvării omului pierdut din cer, pierdut din Noi, ziua învierii, arvună plătită pentru învierea omului, Fiule scump al Meu.

O, cine mai are după adevăr curajul să ispitească taina facerii cerului şi a pământului şi lucrarea lor, şi apoi taina facerii omului nou şi lucrarea lui? Numai nebunul mai are curaj să ispitească şi să grăiască în dreptul lui Dumnezeu Făcătorul, iar omul cel cu mintea în cap nu îndrăzneşte să facă aceasta, şi stă cuminte şi se uită la Domnul şi se umileşte tăcut, că nu are omul priceperea dată pentru descoperirea tainelor Domnului, iar Tu ai spus ucenicilor Tăi, care încercau, bieţii de ei, să Te întrebe despre împărăţia lui Israel, şi le-ai spus: «Nu este lucrul vostru să ştiţi vremurile şi soroacele pe care Domnul le-a pus sub a Sa stăpânire, ci voi veţi lua putere şi veţi purta pe Dumnezeu până la marginile pământului», şi apoi Te-ai ascuns, cu ei de faţă Te-ai ascuns sub norul care Te-a luat din ochii lor şi Te-a ridicat sus de pământ, şi au ridicat ei apoi ochii spre cer, spre Dumnezeu, timp în care au sosit la ei faţă în faţă cu ei cei doi martori, Moise şi Ilie, solii cereşti care i-au vestit pe ei de întoarcerea Ta iarăşi pe pământ, sub taina norului care Te-a ascuns atunci de ochii lor ca să vii lângă Mine, să vii de-a dreapta Mea, la locul Tău de lângă Mine, Fiul Meu moştenitor peste pământ, căci Tu ai biruit şi Te-ai adus Mie înviat din pământ, ca să porţi toată taina facerii omului zidit de Dumnezeu din pământ şi din Duh la început, căci Tu eşti născut din Tatăl Cel fără de început şi eşti fără de început, şi eşti născut din mamă Fecioară acum două mii de ani, şi apoi eşti ieşit din pământ înviat, o, Fiule scump, şi iarăşi vei veni pe pământ, precum este scris.

O, cu cine să grăiesc Eu, Tatăl, acestea toate, dacă nu cu Tine, ca şi la începutul cel dintâi, când nu erau încă cerul şi pământul, ci numai Noi eram, Noi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi Unul Dumnezeu am fost Noi încă din vecii, căci altfel nimic nu se zidea din cele zidite apoi prin cuvânt.

E ziua Noastră de sobor între sfinţi şi Ne privesc cetele toate de sfinţi, Ne privesc umilinţa şi se înfioară cu duhul înaintea umilinţei lui Dumnezeu şi slăvesc ei această slavă, care se naşte din umilinţă şi este. Iată, are de unde să înveţe tot omul, numai să vrea să se uite la Dumnezeu, căci sub acest cuvânt Noi stăm şi suntem şi grăim, şi poate omul să Ne audă dacă deschide şi dacă are urechi de auzit.

Va merge această carte în casele celor ce au fost cu Noi aici în ziua ce a trecut spre locul ei din cer, locul mărturiilor toate, şi se vor mângâia cei ce vor lua acest cuvânt şi vor tresări înaintea gurii Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Duhul Care umblă pe vânt şi aduce cuvânt, aduce glasul Domnului peste pământ. Duhul trebuie să vorbească peste case, peste biserici, precum este scris, ca să audă bisericile ceea ce Duhul grăieşte, dar cine se mai îndură să deschidă Domnului, înaintea Căruia se clatină împărăţiile şi tronurile celor ce le place să împărăţească ei?

Iar acum, Tu eşti cuvântul Meu, Tu eşti odihna Mea, şi Eu a Ta, căci în om nu Ne-am putut afla odihna cea de după osteneală, dar va veni această bucurie, va veni şi vom fi iarăşi ca la facerea cea dintâi a lumii, şi mai mare bucurie va fi când omul se va întoarce şi va fi el aşa cum trebuia să fie, aşa cum a fost zidit să fie, odihna lui Dumnezeu să fie el, Fiule al Meu, întru Care Eu, Tatăl, în chip desăvârşit lucrez şi Mă odihnesc, şi lucrând Mă odihnesc. Amin.

— O, ce frumos, Tată al Meu, ce frumos este Fiul în Tatăl! Ce frumos Tatăl în Fiul, ce frumos! O, câtă desfătare a Duhului Sfânt în Tatăl şi în Fiul, între Tatăl şi Fiul! O, ce frumos! Numai cei din cer pot să se sature deplin de acest frumos sfânt, iar omul să se smerească şi să creadă şi să iubească aşa cum Domnul l-a povăţuit pentru iubire. Să vadă omul ce mare este Dumnezeu întru smerenia Sa, de la care omul să înveţe, căci Domnul este mare prin Treimea Sa şi nu poate omul să-şi înţeleagă neputinţa cea din însăşi fiinţa sa, care nu are în ea pe deplin lumina şi odihna Treimii lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Vai de treimea omului, vai! Ce iese din ea? Iese păcatul, care umple pământul peste tot. Omul nu se uită sfânt unul la altul, nu lucrează sfânt unul cu altul, şi vai de treimea omului, vai! Grăiesc şi spun această durere a Domnului, că doar, doar îl va face pe om să-şi vadă neputinţa şi duhul diavolului, care-l robeşte pe om spre păcat. E zi de serbare a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, dar această durere de la om spre Dumnezeu Făcătorul face parte din Dumnezeu, şi este Dumnezeu iubire şi durere, iubirea Îi este durere, iar durerea Îi este iubire. O, de ar înţelege omul durut câtă înviere îi lucrează durerea, câtă curăţenie, câtă spălare de păcat, câtă pregătire sfântă!

Nu uita, omule, câtă durere faci tu lui Dumnezeu. Poartă şi tu, poartă cu iubire, că Domnul poartă multă durere de la viaţa ta departe de Dumnezeu, departe, omule pribeag de Tatăl tău, Care-ţi aşteaptă întoarcerea şi umilinţa cea pentru ea, că numai ea te poate întoarce. O, nu-ţi mai căuta bucurii, nu mai râde, omule! Încearcă tu ca să vezi cât de dulce, cât de mângâietoare este lacrima umilinţei când Domnul poate să te pătrundă cu lumina Sa şi să facă în tine cerul cel nou şi pământul cel nou, în lumină să le facă, şi să aşeze apoi Domnul pe cerul tău soarele şi luna şi să-şi lucreze ele apoi lucrarea lor, strălucind prin ea.

O, Mi-a fost dulce mângâierea zilei de Rusalii în grădina Mea cu voi şi cu toţi cei adunaţi sub cuvântul Meu, fiilor. Am dat mare bucurie stihiilor, ca să iasă şi să se veselească ele odată cu Noi şi cu voi în văzduhul cel de aici. Glasul lor, zgomotul lor dulce au fost ca un cântec dulce şi sfânt, aşa cum voi folosiţi glas de cântec, de vijelie, de toate ale firii şi ale facerii când aşezaţi înaintea Mea şi a cerului Meu de sfinţi şi de îngeri şi înaintea fraţilor şi surorilor de credinţă, care vin cu dor aici, la întâlnire cerească, şi când voi aşezaţi pilde sfinte, pilde de povaţă şi de vedere cu povaţă a adevărului răului şi al binelui, căci aşa am lucrat şi Eu cât am stat pe pământ, şi am lăsat lucrarea Mea scrisă atât cât a putut condeiul omului să o cuprindă pe ea, şi vederea lui să vadă şi să mărturisească.

Am stat cu Tatăl în cuvânt în ziua aceasta de după sărbătoare, fiilor. Am plâns cu Tatăl aşa cum plânge Dumnezeu. Când Eu plâng pe pământ în cuvânt cu voi, plânge şi Tatăl în cer deodată, şi Una suntem sus şi jos. Şi am luat cu Noi în ziua aceasta trâmbiţa Mea, trâmbiţa din care am cântat pe pământ douăzeci şi cinci de ani prin acest cuvânt la începutul Meu cu Verginica Mea, cu trâmbiţa Mea, măi fiilor, începând din anul 1955 pe vatra neamului român cuvântul venirii Mele acum, la sfârşit de timp. Am luat-o, că este în cer şi la voi serbare pentru ziua cea din cer a naşterii ei pe pământ. Ziua a douăzeci şi şaptea a lunii mai a fost în anul acela ziua ei de naştere, şi are ea şi între sfinţi serbarea ei. O, am luat-o cu Noi şi am venit la voi ca să mângâie ea inimioara cea îndurerată între voi, a cărei rană nu prinde coajă, o, fiilor, căci aşa este iubirea cea adevărată, cea care nu moare niciodată, precum este scris.

Ia glas, Verginico, şi pune tu mângâierea ta peste inimioara cea neştiută în jurul ei cu suspinul din ea, inimioara care te-a condus pe braţe spre Mine când ai venit acasă în cer, în casa sfinţilor Mei, aşa cum şi Eu am venit acasă la Tatăl şi la sfinţi după ce Mi-am sfârşit lucrarea pentru care am venit pe pământ acum două mii de ani. Stăm şi ascultăm grăirea ta, ascultăm, Verginico. Amin.

— Mai întâi ascultă ruga mea, Bunule Doamne. E dulce durerea iubirii, dar lacrimile trebuie mângâiate, Doamne. Pe fiecare lacrimă ascunsă pune Tu alinul Tău, pune-l şi leagă rana cu el, că altă legătură nu este pentru această rană vie. Avem nevoie de putere pentru Tine în această inimioară cu rană vie în ea acum, şi trebuie să nu se simtă despărţirea în ea, să nu se simtă singură ea. Se petrece în ea un simţământ de singurătate, din pricina ranei cu care a rămas. Alinul nostru, adus mereu spre ea să-i fie ca o coajă pentru rană, Doamne bun.

O, scumpa mea copilă, de lângă Domnul îţi grăiesc în zi de serbare a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, zi care este şi ziua mea de naştere în acest an.

O, e scumpă durerea din inimioara ta, e scumpă rana din ea. Aţi fost voi doi copii ai Tatălui şi ai Fiului şi ai Sfântului Duh şi a făcut Domnul cu voi începutul Lui cel nou de popor nou. Rana pe care o porţi acum este cerească, este împărţită în două. Unul în gândul celuilalt mereu, aşa lucraţi voi acum, de sus şi de jos deodată pentru ogorul Domnului şi peste ograda Lui de fii, rod al lucrului Domnului cu voi după plecarea mea acasă la Domnul. Despărţirea este şi nu este. Tu eşti în gândul lui în cer, el este în gândul tău pe pământ, şi aşa lucraţi voi acum. Rană are şi el pentru tine, rană ai şi tu pentru el de la această despărţire, care s-a făcut pentru lucrul Domnului de sus şi de jos deodată.

Dar tu plângi cu plâns necunoscut de cei din jurul tău copii ai Domnului. Nu te înduri să îndurerezi pe cineva cu durerea ta, că tu ştii ce este durerea, şi mereu ai ştiut şi mereu ai iubit, prin durere ai iubit ca şi Domnul, căci eşti fără mângâiere ca şi Domnul, dar cei răniţi se mângâie de la rană, se mângâie cu gândul la cei îndureraţi ca şi ei. O, ai rămas cu lacrimă pe pământ, dar îţi cauţi bărbăţie ca să nu faci durere în cer celui ce este al tău la Domnul acum, ca să nu-l doară pe el durerea ta cea de la iubirea dintre voi. El plânge-n cer, tu pe pământ, şi-aveţi voi doi acelaşi gând, să vină Domnul pe pământ cât mai curând, şi, iarăşi, gândind de-al Domnului ogor; aveţi voi doi acelaşi dor, să vină Domnul pe pământ, adus de nor. Tu sus în cer, el pe pământ, unul în altul suspinând, nedespărţiţi sunteţi în cer şi pe pământ.

O, acesta este adevărul cel despre voi acum, dar trebuia să fie şi din cer lucrat lucrul vostru cu Domnul, şi vin să te mângâi dacă poţi tu să te laşi spre mângâiere. O, cât te lupţi să nu-ţi răvăşeşti inimioara, ca nu cumva să faci durere în cer sufleţelului în care plângi, ca nu cumva să te vadă în durere, ci să te vadă că poţi şi că duci cu putere ceea ce ai tu de purtat de la Domnul, căci iubirea lui de Domnul a avut mare grijă pe pământ ca tu să poţi ce are Domnul să poată şi să împartă pentru purtat. O, pune-mă pe rană, că pentru tine grăiesc eu în ziua mea de serbare, şi să ia poporul Domnului grăirea mea de azi cu tine şi să înveţe el iubirea cea din cer, care nu-i desparte pe cei ce se iubesc în Dumnezeu, ci se măreşte ea mai mult când vine o despărţire.

Îţi fac o rugăminte. Goneşte gândul de singurătate, şi-ţi va fi durerea mai blândă în tine. Cei din cer aduc ajutor mare la cei iubiţi ai lor de pe pământ. Gândeşte-te numai la Domnul, Care-i poartă în El pe toţi ai Săi, iar suspinul tău să nască rod mare pentru Domnul, pentru patria Domnului, pentru cele din cer pe pământ, şi suspinândă dacă este lucrarea, vine rodul bucuriei apoi şi nedespărţirea, căci Domnul vine curând, curând cu tot ce are El în cer, şi nu uita cum El a spus: «Vin curând!».

O, popor al Domnului, frumoasă este inima rănită. Învaţă iubirea, fiule, că ai de unde să înveţi. Ea se învaţă de la durere. Deschide-te ca să înveţi, că tu trebuie să fii rodul cel ceresc al celor ce te-au cules floare cu floare ca să-I facă Domnului grădină sfântă şi mult plăcut mirositoare pentru El. Amin.

Îţi dau Ţie, Doamne, iar eu mă aşez ca să-Ţi faci întregirea cuvântului, cuvânt care mângâie pe cei iubiţi ai Tăi. Amin.

— Eu, Verginico, am tăcut în faţa durerii acestei inimioare durute, cu care tu azi ai grăit pentru durerea din ea. Eu nu pot să-i stârnesc rana, că am de putut ceea ce este de lucrat mereu, iar lucrul Meu cel mult ia loc durerii, ajută pe cel durut şi Mi-l poartă, Verginico, îl poartă de mână prin dureri. Tu eşti mamă în cer, cum ai fost şi pe pământ pentru ai Mei iubiţi copii, şi-ţi mulţumesc pentru alinul pus pe rana care plânge pe pământ ca şi în cer acum, aşa cum tu ai spus şi ai desluşit prin grăirea ta.

Eu, fiilor, am grăit cu Tatăl, iar Tatăl a grăit cu Mine şi am slăvit sărbătoarea cea pentru Noi. Cuvânt de facere a înţelepciunii din om este cuvântul lui Dumnezeu între Tatăl şi Fiul. Să-l ia cei plini de dor de locul Meu cu voi aici şi să stea nedespărţiţi cu inima de Noi şi de voi, ca să rămână ei, o, fiilor.

Eu, Domnul, pecetluiesc cu numele Meu cuvântul cel ieşit din gura Mea. Iisus Hristos este acest cuvânt, precum numele Meu cel de azi se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu. Amin, amin, amin.

09-06-2014