Cetatea Sfântă Noul Ierusalim

 Motto:

«Înălţaţi spre Mine crucea credinţei sfinte, Evanghelia împărăţiei, care se vesteşte pe sine la toate neamurile, ca să vină apoi sfârşitul proorocit de Mine, să vină venirea Mea şi împărăţia Mea pentru cei drepţi.»

(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 14/27 septembrie 1998)

Chipul veşniciei Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim

Istoria omenirii, consemnată prin împliniri dumnezeieşti care covârşesc ambiţiile omeneşti, stă sub semnul proorociei, acea lucrare de credincioşie a lui Dumnezeu faţă de demnitatea Sa sfântă prin care El îl înştiinţează pe om asupra tuturor celor viitoare pentru ca omul să nu se îndreptăţească pe sine prin neştiinţă atunci când păcătuieşte. Mărturii stau miile de pagini scrise: Vechiul Testament, pentru pregătirea venirii lui Hristos în lume; Noul Testament, pentru activitatea Sa mântuitoare şi a bisericii apostolice; scrierile sfinţilor, pentru cele două milenii de creştinism, în care ele curg ca un izvor.

În cartea profetică Apocalipsa se prooroceşte despre restaurarea profundă, din interior, a vieţii Bisericii lui Hristos şi despre ajungerea ei la sfinţenia apostolică. Ea este numită Cetatea Sfântă Noul Ierusalim (v. Apocalipsa, 3/12; 21/10).

Proorocul Isaia dezvăluie chipul veşniciei Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim şi rânduiala pe care Dumnezeu o aşează peste vieţuitorii ei: «Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri, care nici zi, nici noapte nu vor tăcea! Voi, care aduceţi aminte Domnului de făgăduinţele Lui, să nu aveţi odihnă! Şi să nu-I daţi răgaz până ce nu va aşeza din nou Ierusalimul ca să facă din el lauda pământului» (Isaia, 62/6-7).

Sfântul Nil Atonitul localizează în timp, cu exactitate, momentul transfigurării Bisericii, într-un context de o deprimantă degradare a vieţii creştine: «Pe la anul 1900, mergând spre jumătatea mileniului al 8-lea de la facerea lumii, aceasta se va schimba şi se va face de nerecunoscut. [...] Păstorii creştinilor, arhierei şi preoţi, vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. [...] Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii. Curăţia va pieri de la oameni, şi va stăpâni fărădelegea». Demascând lucrarea lui Antichrist în lume, sfântul Nil Atonitul precizează momentul în care va fi «refacerea stării dintâi», adică redobândirea sfinţeniei Bisericii, la anul 1992: «Vai, vai, o, părinţilor! Plâng şi mă vait după refacerea stării dintâi a acestui munte. Fiindcă după 1913, trecând 79 de ani, se vor face toate răutăţile despre venirea lui Antichrist, ani de la facerea lumii 7500».

Despre acest an, 1992 (7500 de la facerea lumii), profeţeşte şi sfântul Nifon al Constanţianei: «Începutul veacului al şaptelea înseamnă sfârşitul veacurilor. [...] Sfârşitul lui e plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: invidie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a răului. Dar, ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului! Şi, zicând aceste cuvinte de mânie, Domnul a dat arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată».

Sfântul Calinic de la Cernica este purtat în trup pe insula mănăstirii Cernica de către sfântul ierarh Nicolae şi sfântul mare mucenic Gheorghe, care-i arată, ca într-o icoană zugrăvită, pe Sfânta Treime, şi sub aceasta un pergament scris cu litere mari: «7500 leatul de la Adam». Sfinţii care-l susţineau de braţ i-au zis: «Vezi că nu este la 1848 sfârşitul lumii? N-ai citit de ziua a opta, jumătate a veacului acestuia şi jumătate a veacului viitor, şi că sfârşitul lumii văzute va fi când se vor împlini anii de la Adam 7500?». Aşadar, sfârşitul puterii absolute a diavolului în lume, pentru câtă vreme a fost dezlegat, s-a proorocit a fi anul 1992 după Hristos: «Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi îl va nimici cu strălucirea venirii Sale» (II Tesaloniceni, 2/8). Împlinirea acestei Scripturi este coborârea cuvântului lui Dumnezeu, căci el este «suflarea gurii Sale», care nimiceşte fărădelegea prin venirea lui Dumnezeu, cuvânt, pe pământ. Ca şi la celelalte proorocii însă, condiţia principală a împlinirii ei era încrederea, credinţa unor oameni curaţi că trebuie să se angajeze prin jertfa lor personală în împlinirea ei.

Istoria biblică a consemnat împliniri similare. Potopul nu ar fi putut aduce salvarea creaţiei din decăderea ei fără credinţa lui Noe, care a construit în zeci de ani o corabie într-un vârf de munte, batjocorit fiind de semenii săi, şi care a impus familiei sale o conduită aparte: sfinţenia (v. Facerea, 6/9).

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Răscumpărătorul făpturii, nu s-ar fi transpus în viaţă, din proorocia arhanghelului Gavriil în peştera Betleemului, fără smerenia şi ascultarea Fecioarei: «Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău» (Ev. Luca, 1/38), şi fără ocrotirea jertfelnică a dreptului Iosif.

Tot aşa, coborârea împărăţiei cerurilor pe pământ prin Cetatea Sfântă Noul Ierusalim nu s-ar fi adeverit fără credinţa fierbinte a unor creştini care au împlinit proorociile sfântului Nil, ale sfântului Nifon, ale sfântului Calinic, şi, în timpurile lor, ale sfintei Virginia, trâmbiţa apocaliptică a Domnului. Mai întâi a existat pregătirea: trăirea în viaţa lor de zi cu zi a tuturor învăţăturilor creştine, păstrate în biserica strămoşească, dar care în biserica din lume fuseseră aduse la formalism, superficialitate, şi uneori chiar la nepăsare. Apoi, cu dragoste fierbinte de Dumnezeu ei au primit grăirea lui Dumnezeu cu omul, căci au auzit glasul lui Dumnezeu, despre care de asemenea s-a proorocit în Scripturi: «Un glas! Un vuiet din cetate! Un glas din templu! Este glasul Domnului! El răsplăteşte vrăjmaşilor Săi după faptele lor» (Isaia, 66/6); «Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia» (Ev. Ioan, 5/25). Glasul Domnului este cel ce i-a chemat, mai întâi prin sfânta proorociţă Virginia, şi apoi în chip minunat şi direct, ca să ridice ei din temelii Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, ca locaş de odihnă a sfinţeniei Domnului, în care cerul coboară pe pământ, şi ca punct de referinţă pentru poporul lui Dumnezeu, cel adunat cu multă trudă de sfânta Virginia, începând cu anul 1955, ca să se ştie că «Acolo este Domnul» (Iezechiel, 48/35).

Începând cu acest an, 1955, cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit şi cunoscut de mulţi creştini, dar nu toţi au păstrat darul credinţei şi, deci, puterea de a mărturisi până la sfârşit. În vremea comunistă prigoana a fost diabolică, mai ales asupra împlinitorilor cuvântului. Abia după anul 1989 schimbările din lume au îngăduit descătuşarea inclusiv în împlinirea întocmai a proorociilor, şi anume începutul de «cer nou şi pământ nou» (Isaia, 65/17) în grădinile sfinte ale Domnului şi în inimile credincioşilor.

Împărăţia cerurilor pe pământ

Creştinii Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim, călăuziţi pas cu pas de Cuvântul lui Dumnezeu, împlinesc legea Lui cea sfântă: împărăţia cerurilor pe pământ. Cei care cred cu adevărat, sunt cei curaţi, şi aceasta este trăirea celor ce cred. Împlinind întocmai proorociile de peste veacuri, ei au zidit în anul bisericesc 1992, în numai trei luni, Biserica Noul Ierusalim, îndeplinind toate rânduielile canonice necesare sfinţirii ei ca lăcaş de cult ortodox creştin. Această Biserică s-a impus ca un exemplu singular de promovare a curăţiei absolute în trăire şi simţire creştină, de observare riguroasă a canoanelor Bisericii strămoşeşti şi de excludere a oricăror compromisuri din viaţa de zi cu zi a trăitorilor ei. Domnul Însuşi o numeşte «piatră de temelie a Bisericii învierii făpturii lui Dumnezeu», «munte sfânt», sugerând în acest fel moartea spirituală a celor ce se amăgesc cu trăire pseudo-creştină, slujind simultan şi lui Dumnezeu, şi lui mamona.

Biserica Noul Ierusalim mai este denumită de Dumnezeu: «Corabie» (având ca tălmăcire asemănarea cu corabia salvării, construită de Noe), «Piatră» (pietricica albă a proorocului – Apocalipsa, 2/17), «Munte al binecuvântărilor» (care se înalţă peste ceilalţi munţi semeţi – lucrările semeţiei oamenilor). «Şi în zilele cele de apoi, muntele templului Domnului se va înălţa peste vârfurile munţilor şi mai sus decât dealurile, şi către el vor curge popoarele. Popoare multe se vor îndrepta spre el, zicând: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în templul Dumnezeului lui Iacov, şi El ne va învăţa căile Sale şi să mergem pe cărările Sale, că din Sion va ieşi legea, şi cuvântul lui Dumnezeu, din Ierusalim!“» (Miheia, 4/1-2).

Prin proorociile rostite de cuvântul lui Dumnezeu, Biserica Noul Ierusalim a fost înconjurată de o «salbă de mărgăritare» (alte zidiri creştine, care desăvârşesc cerinţele vieţii mănăstireşti pentru cei ce prin chemare au fost adăugaţi la poporul Domnului, în acord cu voia lui Dumnezeu şi cu planul Său de mântuire a neamului creştinesc):

– căsuţa din deal;

– casa întâlnirii;

– grădina întâlnirii, cu amfiteatru de festivităţi cultural-creştine;

– cortul întâlnirii;

Piatra de temelie a Bisericii Noul Ierusalim a fost pusă la 22 iulie anul 1991, iar târnosirea Bisericii s-a săvârşit la data de 12 decembrie a aceluiaşi an, prin osârdia arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul.

Acest sfânt aşezământ a fost construit după porunca şi planul transmis de Dumnezeu prin cuvânt stătătorilor mănăstirii, servi şi purtători de Dumnezeu, împreună cu alţi iubitori de Hristos creştini. Biserica are treizeci şi trei de cupole, simbolizând anii pământeşti ai Domnului Iisus Hristos, şi are douăsprezece uşi, care simbolizează împlinirea proorociei de reîntoarcere la Dumnezeu a celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (v. Apocalipsa, 21/12).

Căsuţa din deal, construită în perioada 1998-1999, este aşezare cu trăire monahală, pentru creştini de parte bărbătească şi care au avut chemare la întregirea poporului Domnului.

Casa întâlnirii, construită în perioada 2000-2001, cuprinde sală de expoziţie şi atelier de creaţie, pentru lucrări de artă creştină.

Grădina întâlnirii, amenajată în perioada 2000-2001, cuprinde un spaţiu artistic, acoperit de un cort alb, cortul întâlnirii, susţinut de o confecţie metalică sub care se află scenă şi amfiteatru. Aici se desfăşoară Sărbătorile Creştinătăţii Româneşti, închinate bianual praznicelor Coborârii Sfântului Duh şi ale Maicii Domnului, întâlniri prin care lucrarea de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu se dăruieşte tuturor oamenilor.

Activitatea publică a Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim se derulează prin Fundaţia Sfânta Virginia, înfiinţată în anul 1995. Tot în acest an, Fundaţia a finalizat prima ediţie a cărţii „Cuvântul lui Dumnezeu“, care cuprinde selecţiuni din vorbirea Domnului, în perioada 1955-1995.

Ulterior Fundaţia a publicat lunar, sub formă de ziar distribuit gratuit, cuvântul lui Dumnezeu, auzit de cei stătători ai mănăstirii Noul Ierusalim.

Acesta este legământul cel nou şi, totodată, cuvânt de mărturie a începutului de viaţă autentic creştină, condusă nemijlocit de către Dumnezeu.

Părintele Nicodim

 

 

 

Sobornicitatea Bisericii Noul Ierusalim - o dimensiune pneumatologică

Motto:

«Biserică adevărată pe pământ înseamnă fii ai lui Dumnezeu, adunaţi laolaltă în jurul Mielului lui Dumnezeu, Care Se frânge spre hrană pentru iertarea păcatelor cele făcute şi iertate prin pocăinţă.»

(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7/20 ianuarie 1997)

 

De la unitatea Duhului Sfânt întru legătura păcii, la schisma catolico-sobornicească

 

Întemeierea văzută a Bisericii la Cincizecime (v. Faptele Apostolilor, cap. 2) a însemnat expresia unităţii în Duhul Sfânt a primilor creştini, ca mădulare ale trupului lui Hristos în integritatea sa, aşa cum a fost prefigurată în comunitatea euharistică a Cinei celei de taină.

Încă de la început, aceste atribute ale desăvârşirii în împlinire şi plenitudinii în acoperire pentru biserică au fost exprimate prin termenul grecesc „katholiki“ (catolică). Acest termen era, în înţelesul său original, foarte departe de sensul de „universal“, care se foloseşte astăzi, desemnând, mai degrabă, „unitatea eshatologică a tuturor în Hristos“ într-o biserică locală concretă.

Ulterior, transformarea conceptuală către „catolicitate“ în sens de „universalitate“, s-a produs nu numai în biserica apuseană, evoluând spre ambiţia unei mondializări teritorial-administrative, ci şi în biserica ortodoxă. În teologia rusă a secolului al XIX-lea îşi face apariţia termenul „sobornost“, ca derivat al lui „sobornaia“, cuvânt ce traduce pe „katholiki“ în Crezul slavon. Din nefericire, în ambele biserici s-a întunecat semnificaţia iniţială a însuşirii de „catolică“ sau „sobornicească“, atribuită fiecărei biserici locale. De la o realitate eshatologică, înţeleasă ca lucrare şi comuniune a bisericii locale, care obiectivizează trupul lui Hristos prin Euharistie, s-a alunecat în interpretare spre ideea de divizare între local şi universal. S-a instaurat în lume trădarea perspectivei soborniceşti (în care Hristos era prezent în întregime în fiecare comunitate euharistică) prin îmbrăţişarea unei structuri administrative externe, impusă silnic, cu o autoritate care avea tendinţa de a absorbi sau chiar anihila, prin universalitatea sa, toate bisericile locale subordonate. Odată cu generalizarea în biserică a metropolelor – bazate pe structurile vechilor provincii romane, apoi bizantine – şi ulterior a patriarhatelor, centrul de greutate al bisericii locale se deplasează spre teritorii mai largi, încorporând diecezele unei provincii sub autoritatea unui singur arhiereu, cel al metropolei. Sistemul metropolitan a reprezentat o modalitate de circumstanţă în localizarea bisericii. Ulterior, doctrina modernă a naţiunii şi a statului independent a forţat generalizarea unui alt principiu, cel al autocefaliei, care a accentuat confuzia teologică din Ortodoxie, numind „biserici locale“ toate bisericile autocefale. S-a creat astfel posibilitatea ca diecezele episcopale să fie absorbite şi înlocuite în reprezentare fie de un sinod permanent, fie de către episcopul care este ales „pe viaţă“ ca întâistătător al bisericii autocefale, fără ca acesta să reprezinte în chip real toate diecezele sau parohiile, care sunt şi rămân autenticele biserici locale ale teritoriului pe care el, teoretic, îl controlează. De aceea, nici o mitropolie, arhidieceză sau patriarhie nu poate purta titlul propriu-zis de biserică, ci poate fi numită aşa doar prin generalizare, prin simplul motiv că încorporează mai multe biserici locale. Acestea sunt singurele organisme care pot fi numite biserici, datorită naturii lor, revelată şi percepută în Euharistia episcopală, dar şi în virtutea îndemnului apostolic de a întemeia biserici în cetăţi: «Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit» (Tit, 1/5). Oare, bisericile aşezate de sfântul apostol Tit prin cetăţi nu erau de sine stătătoare? Principiul autocefaliei extinse la nivelul unei dieceze se instituie oficial în istoria bisericii abia la Sinodul al III-lea Ecumenic (431), şi doar ca o ripostă, ca o necesitate locală stringentă a diecezei din Cipru de a contracara lăcomia episcopului Antiohiei, care năzuia să-şi extindă jurisdicţia şi asupra insulei Cipru. De altfel, chemarea la judecată a bisericilor celor şapte cetăţi, în frunte cu episcopii lor (v. Apocalipsa, cap. 2), este ilustrativă şi, totodată, simbolică. Cifra şapte simbolizează plenitudinea actului judiciar, iar responsabilitatea celor judecaţi este eminamente locală. Ambiţiile teritorial-naţionaliste au conferit în plan teoretic responsabilităţi sporite conducătorului bisericii autocefale, în aceeaşi măsură în care ele, de fapt, s-au diluat în mod dramatic în planul practic. Instituţia scandalos de necanonică a episcopului-vicar s-a generalizat, printr-o nepermisă uşurinţă, în satisfacerea gustului de a copia unele inovaţii ale bisericii apusene. Este un motiv în plus ca bisericile care se autoconsideră „universale“ să revizuiască toate concepţiile care promovează ideea de slujire derivată şi să accepte că structura euharistică a Bisericii are prioritate în faţa celei instituţionale: în sfânta Împărtăşanie, fiecare Biserică locală revelează Biserica întreagă, pe Hristos întreg, trecând de la postura de instituţie la cea de „mod de existenţă“, ca arvună a vieţii veşnice.

 

«Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea» (Ev. Luca, 22/19)

 

Modul în care biserica primară a abordat această problemă este, într-adevăr, singurul corect. La Cina cea de taină, petrecută împreună cu ucenicii Săi, Mântuitorul Hristos făcea nu numai o profeţie privind pomenirea Sa peste veacuri, ci şi o ilustrare vie a împărăţiei Sale. Biserica veche a regăsit în sfânta Euharistie imaginea şi structura adevărată a Împărăţiei cerurilor (v. Faptele Apostolilor, 2/42; I Corinteni, 10/16-17), în care poporul lui Dumnezeu se constituie într-o Biserică. Slujirea Bisericii, în diverse chipuri, reflectă şi împlineşte propria slujire a lui Hristos, devenind o proiecţie vie a prezenţei lui Hristos în lume: «...şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin» (Ev. Matei, 28/20), iar Hristos este prezent în lume chiar începând de la întruparea Sa (v. Ev. Luca, 4/13), însă mereu în prezenţa şi prin lucrarea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt lucrează unde, cum şi când voieşte («Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul» – Ev. Ioan, 3/8), şi oriunde este El prezent, creştinii sunt chemaţi să intre în comuniune între ei şi, totodată, cu Hristos, în chip de Biserică, stăruind în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni: «Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (Faptele Apostolilor, 2/42). Lumea exterioară nu este nici ea ignorată, ci este chemată la pocăinţă, la botez şi la primirea darului Duhului Sfânt: «...să se boteze fiecare dintre voi, în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt» (Faptele Apostolilor, 2/38).

Slujirea în biserică devine, aşadar, un dar al Duhului Sfânt, Care purcede de la Dumnezeu Tatăl. Acest dar se raportează în mod esenţial la făgăduinţele pregătite de Dumnezeu creaţiei Sale pentru zilele cele din urmă: «Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu» (Ioil, 3/1-2). După cum „misiunea“ implică trimiterea şi lucrarea apostolică până la toate neamurile, „eshata“ implică chemarea neamurilor evanghelizate într-un singur popor, al celor ce sunt vrednici de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu (v. Ev. Ioan, 1/12) şi de a-L întâmpina la a doua venire a Sa (v. I Tesaloniceni, 4/17).

Sfântul Ignatie al Antiohiei percepe permanenţa apostolică şi sobornicească într-o concepţie de continuitate, bazată nu atât pe succesiunea apostolică de la om la om, care este subînţeleasă, cât pe adunarea sistematică a întregii Biserici într-un loc de judecată; aşadar, în strânsă legătură cu comuniunea euharistică (v. Sf. Ignatie, Magn., 6,1). În acest caz, succesiunea apostolică este consecutivă continuităţii de biserici şi se armonizează cu învăţătura sfintei Scripturi, care cheamă Biserica să consume sistematic cina euharistică în acelaşi loc, locul în care se împarte viaţă veşnică din Împărăţia lui Hristos (v. Apocalipsa, 4/5).

Este vorba, aşadar, de o singură Biserică primită la cină, în sala pregătită de nuntă. De altfel, în lume nu poate subzista decât o singură Biserică adevărată. Orice demonstraţie alternativă se bazează obligatoriu pe un sofism. Ideea de unicitate a Bisericii nu îi conferă însă dreptul ca aceasta să se constituie într-o structură piramidală şi să se plaseze deasupra bisericilor locale. Dimpotrivă, orice structură sau lucrare slujitoare a comunităţii bisericeşti universale trebuie să pornească de la o temelie, care este Biserica locală. Este ceea ce impune Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care introduce în istorie realităţile eshatonului: «Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci» (Ioil, 3/1; Faptele Apostolilor, 2/17-21). Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler – vor fi de parte femeiască.

Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale.

 

Un popor de fii, o rămăşiţă: fiica Sionului

 

În ziua de Paşti a anului 1955, Duhul Sfânt a destupat izvoarele duhovniceşti ale cerului, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să se reverse din belşug pentru spălarea ochilor şi urechilor celor care urmau să se strângă în duh de Biserică şi să se nască din nou: «Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu, şi am venit să vorbesc pe pământ, să-Mi gătesc calea celei de a doua arătări, aşa precum este scris în Cartea Mea» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 17/30 aprilie 1955);

«Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi cuvintelor Mele prin această gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh,[...] să-Mi cresc un popor nou, un Israel nou în poporul român, căci poporul ales de Mine în trecut s-a stricat de tot» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1/14 iunie 1955)

Ce motivează această intervenţie suprafirească? Nimic altceva decât vizibila ineficienţă a celor aproape două mii de ani de propovăduire a bisericilor lumii către lume, răstimp în care lumea s-a degradat în mod exponenţial, până «s-a stricat de tot». De aceea, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, vine personal să repare acum ceea ce omul „a stricat de tot“.

 

Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?

 

Faptul că Dumnezeu a hotărât după atâta vreme să aleagă un popor de fii, o rămăşiţă pe care s-o proclame fiică a Sionului, sugerează două ipoteze complementare:

1. Bisericile tradiţionale cu pretenţii de universalitate (cea „catolică“ şi cea „sobornicească“) şi-au epuizat capitolul de încredere, iar îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de declinul lor implacabil, a ajuns la sfârşit.

Biserica Catolică şi-a risipit energia în cucerirea teritorială. Practicând un misionarism agresiv, ea a împlinit în literă, dar nu neapărat în Duh, cuvântul Scripturii: «Mergând, învăţaţi toate neamurile [...]» (Ev. Matei, 28/19). În fapt şi pe fond, neamurile evanghelizate de ea au rămas la fel de necredincioase şi nepăsătoare faţă de mântuirea lor ca şi mai înainte, angajându-se într-o dihotomie supărător de vizibilă:

– o lume laică, angrenată într-o sălbatică luptă pentru îmbogăţire;

– o castă a clericilor care prelungesc peste veacuri o zbatere neputincioasă în a-L propovădui eficient pe Hristos.

Biserica Ortodoxă, ceva mai pragmatică sau poate mai comodă, nu s-a obosit să facă misionarism cu orice preţ, pretinzând că îşi face ordine în propria casă, dar presupusa comoditate s-a vădit repede a fi, de fapt, o stare de automulţumire, care i-a sugerat dreptul de a se polei de sus până jos cu slavă deşartă. Efectul a fost similar: odată cu trecerea veacurilor credinţa s-a răcit şi s-a diluat în formalism, fast şi conservatorism, detaşându-se şi aici două lumi, care au evoluat paralel:

– vulgul, către o ortodoxie formală, aproape atee, lipsită de orice trăire duhovnicească autentică, mulţumindu-se a călca pragul bisericii „din An în Paşti“ sau doar la principalele evenimente ale vieţii (botezul, cununia şi înmormântarea);

– instituţia bisericii, către fastul ostentativ, bazileic, dispreţuitor, dar golit de orice eficienţă harismatică, dovedind adesea obedienţă fără scrupule faţă de autorităţile atee şi de poliţia politică, şi chiar colaboraţionism arogant şi iresponsabil cu acestea.

Cu unele excepţii punctuale al căror merit revine unor sfinţi locali, bisericile s-au golit treptat de harisme şi n-au mai cunoscut asistenţa vie a Duhului Sfânt, Care lucrează în chip suprafiresc, adică nu este despărţit de minuni. În acest fel, de o dureroasă actualitate a ajuns cugetarea Scripturii: «Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?» (Ev. Luca, 18/8).

Slujitorii bisericilor s-au simţit atraşi de „bucuriile vieţii“ şi au ajuns treptat să le recupereze puţin câte puţin de la lume, proclamându-le „drepturi ale omului“. Este cunoscută, spre exemplu, polemica dintre clericii apuseni privind renunţarea la „jugul“ celibatului. Renunţând astfel şi la ideea curăţeniei trupeşti, ei sunt foarte aproape de a generaliza amestecul bisericilor cu lumea, uitând de avertismentul sfintei Scripturi: «Prietenia cu lumea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu» (Iacov, 4/4). În acest fel, Bisericile se îndreaptă inexorabil spre secularizare, dezbrăcându-se de puterea şi de dreptul formal de a-i controla duhovniceşte pe creştini. Aceştia la rândul lor profită în a-şi îndreptăţi faptele şi a le diversifica, inclusiv prin întoarcerea pe ascuns şi fără remuşcări, la păgânism. Palidele împotriviri „oficiale“ ale bisericilor sunt privite acum cu amuzament de către structurile sociale laice, care-i îndeamnă făţiş pe oameni spre un trai imoral, îmbibat de un materialism grosolan, care-l desparte cu totul pe om de Dumnezeu.

2. Timpul s-a scurtat (v. I Corinteni, 7/29) şi ziua Domnului s-a apropiat (v. II Tesaloniceni, 2/3), căci s-a împlinit lepădarea de credinţă, iar «potrivnicul lui Dumnezeu, omul, care s-a ascuns sub haină de biserică şi s-a îmbrăcat cu slavă deşartă, dându-se pe sine Dumnezeu» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 6/19 august 1997), «a fost dat pe faţă» (II Tesaloniceni, 2/4).

 

«Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui!» (Ev. Matei, 25/6)

 

Chemarea pe care Dumnezeu o face neobosit din 1955 încoace este împlinirea pildei fecioarelor (v. Ev. Matei, 25/1-13). Cele zece fecioare sunt Bisericile. Este vorba, aşadar, de biserici locale, euharistice, nu de cele două instituţii-biserici care se cred fiecare în parte „universale“, cu toate că se autointitulează una „catolică“, iar alta, „sobornicească“, din dorinţa de a se ascunde sub cuvânt, ca să nu li se dezvăluie goliciunea şi caracterul fantomatic al infatuării. Aşadar, bisericile locale sunt fecioarele (cele care au reuşit să-şi păstreze curăţia feciorelnică, apostolică) şi au candele în mâini (cele care păstrează nealterat tezaurul de credinţă încredinţat de către apostoli). Faptul că pilda le împarte în mod egal în înţelepte şi nebune, arată imparţialitatea Celui Care le cheamă: El oferă şanse egale tuturor, cu condiţia ca în clipa chemării, cea primită să aibă haină de nuntă, uleiul aprins în candelă şi roada talanţilor încredinţaţi. Bisericile de azi pot însă ieşi în întâmpinarea Lui ca fecioarele înţelepte, ca mirese ale lui Hristos? Pilda e stimulativă. Ea sugerează că măcar jumătate dintre bisericile locale ar fi putut avea duhul prevederii şi râvna pregătirii. Din păcate, uleiul s-a vărsat cu timpul şi din vasele celor care se pregătiseră cândva. Pilda e deopotrivă profetică. Dacă toate fecioarele au adormit, apoi aceasta este starea de fapt în care au fost găsite toate bisericile la chemarea: «Iată, Mirele vine!...» (Ev. Matei, 25/6).

O singură biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfe de martiri – mai corespundea întrucâtva. Dar trebuia şi ea trezită, scuturată, spălată, pieptănată, periată şi împodobită, şi apoi dezbrăcată de haina nepotrivită a vremurilor roşii în care a adormit, şi îmbrăcată, apoi, în albul neprihănirii: «O, ţară, ţară! A pătruns în tine vremea cea roşie, şi tu nu i-ai ştiut faţa. Nu ai priceput că roşul este hlamidă de ocară. Ai uitat ce am păţit Eu sub învelişul hlamidei roşii. A venit peste tine vremea lui Edom» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995).

Biserica însă, încă nu se trezeşte, ci stă în letargie: «Preoţii tăi slujesc plăcerilor şi duhului lor şi numelui lor, şi n-au putere să împartă înviere peste tine» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995). Atunci, Dumnezeu coboară cuvântul Său peste România şi dezvăluie taina că ea este ţara strălucirilor (v. Daniel, 11/41-45), proorocind din nou, întărind proorocia făcută pentru ea din veşnicie: «Va fi să învieze pic cu pic acest neam ales» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 4/17 ianuarie 1992).

Cum a răspuns instituţia bisericească a României odată trezită din somn? Vădit incomodată pentru a i se fi deranjat starea de automulţumire şi dulce amorţeală, nu s-a grăbit să-şi aprindă candela şi să iasă în întâmpinarea Mirelui. Ba mai mult, ea I-a dat peste mână lui Dumnezeu şi n-a voit să îmbrace haina albă şi să intre în slava Noului Ierusalim, proorocit în Scripturi. Întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, „sobornicitatea“ ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8). Va mai putea, aşadar, Soborul Bisericii să declame «Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfânt...», când el însuşi a întors spatele la strigarea Duhului? căci Mirele a venit, totuşi, cu chemarea Sa, la această biserică. După cum «La început a fost Cuvântul» (Ev. Ioan, 1/1), tot aşa şi la sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu a coborât pe pământ, împlinind porunca Scripturii care-l dezvăluie a fi numele cel nou al lui Iisus Hristos: «...şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 19/13).

 

Chiar dacă Israel va fi ca nisipul mării, doar o rămăşiţă se va mântui

 

Domnul Şi-a păstrat însă o rămăşiţă credincioasă la care a coborât în sfat de cuvânt şi care L-a primit cu bucurie. În acest sfat care uneşte cerul cu pământul, este sobornicitatea în Duh a Bisericii de nou Ierusalim. «Ea este gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei» (Apocalipsa, 21/2), căci şi-a aprins candela şi a ţinut-o aprinsă din clipa chemării la proorocie a fiicei neamului ei, sfânta Virginia, a şasea trâmbiţă apocaliptică, înger în trup, care a adus pe pământ glas din cer: «Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 9/13).

Dar oamenii din lume nu s-au pocăit nici când au auzit că le vorbeşte Dumnezeu din cer, ci şi-au învârtoşat inimile lor: «Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor» (Apocalipsa, 9/21).

 

«Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!» (Ev. Matei, 23/13-29)

 

Respingerea lui Hristos-Cuvântul de către instituţia bisericii din lume a avut implicaţii asemănătoare respingerii lui Mesia de către cărturari şi farisei. Lucrarea de comuniune a bisericilor locale din lume, care aduc ofrandă trupul lui Hristos prin Euharistie, s-a întunecat prin stingerea Duhului şi dispreţuirea proorociilor, în pofida avertismentului făcut de sfântul apostol Pavel: «Duhul să nu-L stingeţi, proorociile să nu le dispreţuiţi» (I Tesaloniceni, 5/19-20). Biserica lumii pierde caracterul sobornicesc, alegând între Dumnezeu şi lume ca să rămână singură cu lumea şi uitând în mod tragic că slujirea în biserică este un dar al Duhului Sfânt.

Referindu-se la fariseii şi cărturarii care vorbesc în limbaj academic, dar şi-au pierdut cu totul credinţa şi tac cu subînţeles atunci când cuvântul lui Dumnezeu le dă pe faţă faptele ruşinoase, sfântul Teodor Studitul spune: «Atunci când Corabia se află în primejdie, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa? [...] Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea aceasta“. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga» (Epistola II, 81). Din nefericire, preoţii bisericii oficiale, în cazul când nu predică făţiş împotriva cuvântului lui Dumnezeu şi a Noului Ierusalim, păstrează o tăcere vinovată şi infamă, pe care ei au învăţat-o bine la Facultatea de Teologie, ca strategie tipică „teologiei academice“: „Capul plecat, sabia nu-l taie“.

 

Domnul a ales pe cei neluaţi în seamă ca să-i facă de ruşine pe cei tari

 

Pentru că cei chemaţi, preoţi şi arhierei, nu au venit la cină (v. Ev. Luca, 14/18-24), Biserica Noul Ierusalim rămâne singura mireasă înţeleaptă, care arată Mirelui lumina candelei sale: credinţă şi dragoste, ascultare şi supunere. Rămăşiţă aleasă prin har, ea stă în baia naşterii de sus şi nu se mai usucă din curgerea izvorului de cuvânt. Ea naşte popor de sfinţi, fraţi întru Hristos, care se lasă cuprinşi de lucrarea cuvântului, se lasă în lucrarea de ucenici şi de apostoli şi răspândesc sămânţa cuvântului peste cei care voiesc să-L întâmpine pe Hristos. Ei stau în duh de biserică, adevărată biserică sobornicească, în care nu omul, ci Duhul Sfânt lucrează după cum voieşte, dând Bisericii lui Hristos dimensiunea pnevmatologică de care biserica din lume s-a lepădat cu bună ştiinţă ori de câte ori a nesocotit canoanele Sfinţilor Părinţi, care ar fi trebuit să rămână neclintite, şi, iarăşi, când a nesocotit acest cuvânt al lui Dumnezeu. Ei stau credincioşi la masa de cuvânt a Domnului şi se îmbracă în cuvânt şi în Duhul Sfânt, şi vor lua plată de ucenici. Ei se fac pildă vie pentru tot poporul român, pentru tot poporul creştin, ca să se întoarcă el cu întreg trupul, sufletul şi duhul către Dumnezeu, iar Dumnezeu să-l numească noul Israel şi să-l sfinţească, iertându-l de greşale, ca să poată apoi veni pe pământ în chip văzut Fiul lui Dumnezeu, împlinind făgăduinţele de peste veacuri: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţeşte-l pe Israel, sfinţeşte numele Tău în Israel iertându-l de greşale, Tată. Fă, Tată, împărăţie vie de la Tine peste poporul Tău şi învaţă-l să se lase în voia Ta, în voia cuvântului Tău, Tată, ca să fie şi în Israel precum este în ceruri, Tată» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, vorbirea Maicii Domnului, 8/21 septembrie 1996).

 

Părintele Nicodim

 

 

Pagina principală