Teme


Căderea omului; căderea îngerilor

O, iubiţilor, mâncarea şi neînfrânarea l-au scos pe omul Adam din Eden. Mâncarea şi neascultarea şi desfrânarea vor umple iadul.


***

... Vine ziua când pentru o mâncare să rămâneţi afară din grădină, că Adam pentru o mâncare a fost scos afară.


***

Iată, Eva numai a gândit: „Oare, de ce a zis să nu mâncăm din pomul oprit?“, iar diavolul a auzit şi a zis că nu e păcat. Iată, şi la voi este îndoială.


***

... Veniţi la Mine, creştinilor! Vino, fiule, la Mine, că Dumnezeu te-a chemat acum şi vrea să nu mai ai sfârşit niciodată în calea ta, căci pe Adam când l-am zidit, l-am făcut să nu mai aibă sfârşit în toată calea sa, dar dacă a păcătuit, a murit.


***

Pe pământul acesta se aduce cuvântul lui Dumnezeu, dar nimeni nu-l ascultă, şi nici cei care-l iubesc, că pe urmă îl şterg. O, nu-l şterge, tată. Uită-te la strămoşul tău, Adam, ce a făcut când Eu i-am spus şi n-a ascultat.


***

... Creştine, ai călcat în urma lui Adam şi Eva, şi de aceea îndrăzneşti să săvârşeşti urgii, dar Adam a avut mântuire. Pentru tine altă mântuire nu va mai fi.


***

Dar îngerii cei făcuţi pentru slava Noastră, pentru lucrarea Noastră nu au putut fi decât slavă până ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi pe toate cele văzute şi pe cele nevăzute, şi pe om luat din pământ. Şi iată, făptura cea făcută de Noi din pământ şi căreia am suflat Noi duh de viaţă, făptura aceea a stârnit tulburare în lumea îngerilor cei făcuţi prin cuvânt aşa cum toate s-au făcut prin cuvânt; toate, în afară de om. Toate oştirile îngereşti formau slava lui Dumnezeu ascultând lucrarea slavei. Dar după ce Noi l-am făcut pe om, am zis omului să asculte de cuvântul cel rostit, pentru ca să fie ascultat cuvântul, pentru ca să se împlinească el. Dar cuvântul rostit peste om nu s-a împlinit, tată. De ce, tată, nu s-a împlinit? De ce s-a călcat peste cuvânt, şi cum s-a putut întâmpla aceasta? S-a semeţit omul, tată. îngerii erau duhuri, şi duhurile nu fac nici o lucrare fără trupuri, fără să aibă locaş trupuri. Şi dacă l-am făcut pe om cu trup şi dacă am suflat duh de viaţă peste el şi dacă apoi M-am odihnit în el, M-am odihnit cu tot cerul în el, în pământul pe care l-am lucrat, căci după ce l-am lucrat şi l-am terminat M-am odihnit în el, M-am odihnit în lucrarea Mea, tată, a Mea şi a Fiului Meu, întru Duh dumnezeiesc.


***

Puţin de tot M-am putut odihni în lucrarea mâinilor Mele, căci în vremea odihnei Mele în om, omul s-a bucurat de toată slava lui Dumnezeu care mişca în Eden, care plutea în Eden, purtată de om, de trupul omului şi de mişcarea trupului omului, care purta în ea slava Mea.

Am făcut om din om ca să nu fie omul singur, ca să fie mare slava Mea întru lucrarea omului. îngerii erau cu Mine şi cu slava Mea în om, şi omul era atunci purtător de Dumnezeu, locaş al slavei lui Dumnezeu. Toate cetele de arhangheli şi de îngeri îşi găsiseră odihna în om, căci făceau parte din slava Mea, şi omul era slujit de îngeri, precum Dumnezeu. Şi l-am iubit pe om şi l-am pus împărat în Eden, căci i-am făcut o grădină de Eden peste care să fie omul împărat. Şi dacă l-am pus împărat peste Eden, a folosit gând ascuns, care a fost slujit de îngeri, şi acest gând ascuns a primit slujirea îngerilor prin căpetenia îngerilor.

Omul era pus împărat, şi apoi s-a semeţit şi a spus: «Pune-voi scaunul meu şi îl voi aşeza deasupra norilor; peste Cel Preaînalt îl voi pune». Şi iată, acest gând ascuns al omului, care ar fi fost să primească slujirea îngerilor, a cutremurat Edenul şi cerul cel de deasupra, căci omul cel din pământ făcut a tânjit să se înalţe deasupra Creatorului său. Şi cum a început îngerul cel întâi peste cetele îngerilor, cum a început să cugete a sluji gândului cel ascuns al omului, s-a zdrobit de muntele semeţiei care crescuse în om, şi Domnul nu a mai simţit odihna în om, şi îngerii au început să cadă de la faţa lui Dumnezeu, din cinstea în care erau. Şi pe când îngerii cădeau, Domnul a trezit pe Mihail şi a strigat prin el: «Să stăm bine şi să luăm aminte cu frică!». Şi când a zis „cu frică”, s-a oprit căderea îngerilor, din pricina cuvântului de supunere.

Iată, tată, ce a făcut omul! S-a făcut prilej şi locaş de cădere a îngerilor. Ca fulgerul de repede s-a produs această cădere a omului, ca gândul de repede, căci când omul a gândit, au căzut îngerii şi s-au făcut satane. Şi ce înseamnă satană? Satană înseamnă schimbarea binelui în rău, şi când binele se transformă în rău, începe o luptă de vrăjmăşie împotriva binelui, şi se naşte o putere care se numeşte rău, puterea răului împotriva puterii binelui, a lui Dumnezeu. Şi iată, aşa s-a format atunci satana, născând putere vrăjmaşă, care se duce la Dumnezeu şi învinuieşte pe om în faţa lui Dumnezeu. Ca fulgerul s-a născut această putere potrivnică binelui, şi se numeşte satană această putere rea, dar ea a căzut de la faţa lui Dumnezeu, după cum este scris: «Am văzut pe satana, ca fulgerul căzând din cer».

Şi după ce puterea aceasta a căzut pe pământ, pe care pământ a căzut? A căzut în om, a căzut peste om şi peste înţelepciunea omului, căci satana a luat apoi chip de şarpe, şi a lucrat acest înger căzut, a lucrat prin şarpe şi a rostit cuvânt de ispită îndemnându-l pe om să nu asculte de Dumnezeu ca să cadă şi omul dacă el a căzut cu ceata lui cu tot. Căci Lucifer era cel dintâi înger peste îngeri şi peste cetele de îngeri şi avea ceata cea dintâi, alături de lumina şi de fericirea lui Dumnezeu; adică era primul, el şi ceata lui lângă scaunul lui Dumnezeu, lângă lumină şi fericire, măi tată, şi de aceea i se zicea Lucifer, adică Luceafăr, căci el îşi lua strălucirea din lumina fericirii dumnezeieşti.

S-a supărat Lucifer pe om; a dat vina pe om pentru căderea lui. El era îngerul înţelepciunii lui Dumnezeu, şi când S-a odihnit Domnul în om, s-a odihnit şi el şi ceata sa, dimpreună cu toate oştirile cereşti, şi în om s-a întâmplat căderea lui, căci duhurile îngerilor lucrează prin trupuri lucrarea lor. Şi s-a luptat apoi Lucifer ca să-l cadă şi el pe om din cer, şi a intrat în şarpe şi a ademenit pe om, şi s-a născut de atunci lucrarea vrăjmaşă binelui şi fericirii omului în cer, şi omul a fost dat afară din cer şi a fost pus în locuinţa morţilor.


***

Ce le-am spus Eu apostolilor? Le-am spus aşa: «Nu vă bucuraţi că duhurile rele vi se supun, şi bucuraţi-vă pentru că numele vostru este scris în ceruri». Eu le-am spus că acei ce-i ascultă pe ei Mă ascultă pe Mine, iar acei ce se leapădă de ei se leapădă de Mine, şi ei n-au înţeles ce va să zică această putere care lucra în ei. Am lucrat peste ei, că ei s-au întors bucurându-se şi zicându-Mi că demonii li se supun în numele Meu, iar Eu le-am spus atunci că am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. Fiţi bine atenţi cu Duhul Meu Cel din voi, măi copii, ca să învăţaţi de la Mine, tată. Fiţi atenţi la ce le-am spus Eu lor: «Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer». Nimeni în afară de Mine, Fiul Tatălui, n-a văzut pe satana când a căzut din cer. Eu l-am văzut, şi tot Eu l-am trezit pe Mihail ca să rostească luarea-aminte a îngerilor şi statul lor sub Cel ce i-a creat pe ei. Şi dacă Eu am fost de faţă la această stricăciune care a venit de la bucuria cea semeaţă a omului cel dintru început, iată, de aceea le-am amintit Eu aceasta apostolilor Mei, şi le-am spus că am văzut duhul bucuriei semeţe, care l-a căzut pe om de la viaţa cea întru Duhul Domnului. Le-am spus că Eu le-am dat putere să calce peste puterea vrăjmaşă care a căzut de la cer, şi că nimic nu-i va vătăma pe ei, dar i-am învăţat smerenia duhului lor spunându-le să nu se bucure că li se pleacă lor duhurile rele, ci să se bucure că au numele lor scrise în ceruri.


***

Dar ştiinţa prin care omul a murit a înşelat pe om şi l-a căzut de la Dumnezeu, căci duhul cel potrivnic aşa a spus omului: «Ia şi mănâncă; nu vei muri, ci vei cunoaşte, vei avea ştiinţă», şi aşa a căpătat omul ştiinţă, şi după ce a căpătat ştiinţa, a murit, căci s-a socotit fur, şi s-a împlinit cuvântul care spune: «În ziua când vei mânca, vei muri», şi a murit în ziua aceea, a pierdut raiul în ziua aceea, şi a căzut pe pământ omul. Scris este: «Nu poate omul să vadă faţa lui Dumnezeu şi să fie viu omul», şi omul n-a ascultat, şi a voit să vadă faţa acestei taine dumnezeieşti care spune: «Să nu mănânci din pomul acela». Pomul acela dădea ştiinţă, şi i-a făcut ochi lui Adam şi lui Eva, dar neascultarea l-a căzut pe om, şi de atunci ştiinţa s-a făcut pământ prin neascultare.

Omul era ştiinţa lui Dumnezeu, lucrătura ştiinţei lui Dumnezeu, şi era bine aşa, dar omul n-a ascultat, şi i s-au închis ochii sufletului şi i s-au deschis ochii trupului, şi n-a mai văzut cele ce nu se văd cu trupul, şi iată ce greu mai e să se facă omul om din Eden, cu ochi pentru cele ce nu se văd. Ucenicul proorocului Elisei a văzut o clipă cele ce nu se văd, şi s-a bucurat la vederea aceasta, căci a văzut prin Dumnezeu. Proorocul Elisei a văzut o clipă cele ce nu se văd, căci a văzut răpirea lui Ilie cu car şi cai din cer, din cele ce nu se văd.

Ştiinţa era lucrul lui Dumnezeu, şi omul era lucrul lui Dumnezeu, şi iată, omul a întins mâna şi a luat ştiinţă ca să se îndumnezeiască. Dar nu era lucrat el din dumnezeire, din înţelepciune? O, fericit de omul sărac cu duhul, că acela stă mic şi ascultă de Dumnezeu, dar omul care a furat ştiinţa, acela a murit, nu a înviat. Să nu se mai semeţească omul că ştie, că iată cum ştie şi de ce ştie, şi omul nu e fericit, că în ziua aceea s-a rupt pacea dintre Dumnezeu şi om, căci omul a furat ştiinţa, şi de atunci se zbate să-şi găsească pacea şi nu şi-o mai găseşte. Dar am venit să i-o dau înapoi, căci M-am coborât după om. Am găsit pe Fecioara care era împăcată cu Dumnezeu prin ascultare şi supunere, şi am dat arvuna păcii, şi apoi am ieşit şi am rostit: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia se vor face fii ai lui Dumnezeu».

Măcar tu, Israele, poporul Meu, măcar tu să nu te îngâmfi că ştii. Să nu mai vrei să ştii nimic, că iată ce fac Eu pentru tine: îţi aduc ştiinţă din cer, ca să înveţi în cer, nu pe pământ, şi să nu doreşti ştiinţă de la trup şi de pe pământ şi de la om. Am făcut minune mare de te-am ales ca să-ţi dau din cer şi ca să întocmesc în tine grădină de Eden şi om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Eu am venit ca să te aşez în rai, şi tu să-l lucrezi şi să-l păzeşti şi să mănânci din el, din mâna Mea să mănânci şi să nu asculţi de şarpe aşa cum a făcut omul la început, şi să asculţi de Mine, nu de şarpe, tată. Omul de la început, n-a ascultat de Mine; a ascultat de vrăjmaş, de parcă vrăjmaşul l-ar fi întocmit pe om; şi s-a dat omul rob ascultător altui stăpân, şi atunci l-am scos din Eden, şi am pus pază peste Eden, căci acolo era şi pomul vieţii, şi omul era în neascultare, şi avea ştiinţă, după cum este scris: «Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi». De atunci, omul a luat ştiinţa, dar a pierdut viaţa şi raiul, şi s-a aşezat pe pământ, şi n-a mai mâncat din rai şi n-a mai avut omul putere.

O, şi ce frumos s-au întocmit toate cele ce se văd, şi ce fericit ar fi fost omul!


***

trupul cel făcut de Dumnezeu a fost trup nemuritor când a fost făcut. Era lucrat numai din bine, numai din Dumnezeu, numai de Dumnezeu, şi l-am făcut stăpân pe bine ca să-l moştenească, să moştenească pe Dumnezeu, să nu aibă altă avere, să nu aibă altă întocmire omul. Şi dacă l-am făcut stăpân, Mi-a luat stăpânirea şi a făcut cu ea răul. Răul nu era în om. Răul a fost luat de om, a fost mâncat de om, a fost luat de om în pântece, şi din acest aluat se naşte omul din om. Fructul cel luat de om din pomul cunoştinţei binelui şi răului este aluatul din care se naşte omul. Aluat de neascultare a luat omul în pântece. Acest pom a căzut şi el, şi s-a făcut rău. El a stat atâta timp cât nu i s-a ispitit fructul, şi după aceea s-a făcut păcat şi a căzut din cer odată cu omul.


***

Se întreabă unii oameni care se dau că ştiu despre Dumnezeu şi zic: de ce am lăsat pe om să ia din rodul cunoştinţei dacă nu trebuia să ia?

O, fiilor, şi voi, fii ai oamenilor, Eu n-am făcut omul ca să-l robesc, ci ca să aibă libertate, că voiesc să Mă iubească omul, şi prin iubire să se supună lui Dumnezeu şi nu forţat de Dumnezeu. Voiesc să-Mi fie omul ca un dar al lui. Darul Meu de la om voiesc să fie omul. Darul nu e din datorie, şi e din iubire. Darea e datorie, nu darul. Eu am dat daruri omului ca să Mă poată vedea pe Mine în el cu ele şi ca să Mă iubească în el omul slăvindu-Mă în el prin darurile Mele în el. O, şi omul s-a trufit cu el şi a întins mâna şi a zis că este el. Uitaţi-vă, fiilor, la fiii oamenilor şi credeţi adevărul acesta: omul s-a trufit cu el şi a întins mâna şi a zis că este el. A întins mâna şi a luat din rodul cunoştinţei şi a zis că este el, dar ştiinţa Eu sunt, şi omul M-a dat jos de pe tronul Meu, M-a răsturnat şi s-a aşezat el, prin păcatul trufiei s-a aşezat. L-am făcut pe om să fie liber, să Mi se dea în dar ca să-l am, să am lucrul mâinilor Mele, să am munca Mea şi să Mă bucur de ea, să Mă odihnesc în ea. Eu am zis omului să Mă iubească pe Mine ca pe Dumnezeul său, şi el a întins mâna şi a luat ce este al Meu şi s-a furat pe sine din Mine, s-a smuls din Mine, s-a smuls din rădăcina lui. Eu eram rădăcina omului, şi omul s-a făcut sieşi rădăcină, şi Eu am venit de la Tatăl rădăcină în Fecioară, ca să-l iau pe om în rădăcină, ca să fie Dumnezeu rădăcina omului. Tatăl milei M-a trimis, de mila omului M-a trimis ca să Mă înrădăcinez şi să răsar om nou şi să iau în trupul Meu pe om, ca să crească din Mine omul, trup nou şi duh nou. M-a trimis Tatăl rădăcină în Fecioară.

O, mamă Fecioară, rădăcină a Fiului tău, M-am înrădăcinat în tine de la Tatăl, ca să am rădăcină în om, ca să fiu rădăcina omului, rădăcină din cer, din Tatăl, căci Eu din Tatăl am venit în tine rădăcină, mamă Fecioară, mamă iubită, iubita Mea, mama Mea, Fecioara Mea iubită, Fecioară mireasă! O, cum să te mai cânt ca să ruşinez pe cei ce nu au ascultat cuvântul tău care a spus: «Mă vor ferici toate neamurile»? Tu eşti serbată în Israel. Tu eşti omul în care Eu M-am înrădăcinat ca să răsar om din om, şi aşa l-am făcut din nou pe om, şi omul nu are minte şi nu ştie. Tu eşti împărăţia lui Dumnezeu în om, şi nu ştie omul ce înseamnă împărăţia Mea în el şi cu el. Nici omul bisericii care zice că ştie pe Dumnezeu, nici acela nu ştie nimic, căci omul s-a trufit şi a căzut întinzând mâna să ia ce nu trebuia să ia. A furat şi a căzut furând şi a rămas în sine omul, a rămas stăpân în sine şi aşa stă până azi.


***

iar când l-am scos din rai şi l-am pus pe pământ, aşa i-am spus: «Pentru că n-ai ascultat, blestemat va fi pământul pentru tine şi cu osteneală să te hrăneşti din el, căci spini şi pălămidă îţi va rodi, şi te vei hrăni cu iarba câmpului, şi cu sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, hrana ta, până ce te vei întoarce în pământul din care eşti luat», şi l-am scos din rai ca să lucreze pământul din care fusese luat şi făcut.

Adam a fost făcut din pământ, şi pământul l-a recunoscut de stăpân pe cel făcut de Dumnezeu din pământ. Iar dacă Adam a căzut de la faţa Creatorului său, a căzut şi pământul sub blestem, căci din pământ a fost făcut Adam. Dar nici a doua oară nu s-a supus Adam lui Dumnezeu, că n-a ascultat ca să mănânce ce-i spusese Dumnezeu, şi omul a mâncat fiinţă vie. Omul a omorât fiinţă vie şi a mâncat, şi n-a ascultat ca să mănânce ce a spus Dumnezeu când a spus: «Te vei hrăni cu iarba câmpului, şi prin sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta».

Omul n-a voit să mănânce pâinea Mea, şi a voit să mănânce pâinea sa.


***

Dar ce trebuia să facă omul ca să nu cadă din viaţă? Trebuia să osândească păcatul din trupul său, aşa cum am făcut Eu când M-am întrupat din Fecioară ca Fiu al Tatălui ceresc. Eu ce am făcut? Ce este scris în Scripturi? «El a osândit păcatul în trupul Său şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce». Neascultarea, fiilor, trezeşte răul din om, şi răul nu mai este osândit în om, iar ascultarea de Dumnezeu îl face pe om să osândească răul în el şi să nu-i dea voie să lucreze, aşa cum am făcut Eu. Eu am osândit păcatul în trupul Meu şi apoi l-am nimicit prin cruce, prin moartea Mea pe cruce. Eu l-am făcut pe om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi nu altfel, dar omul n-a osândit răul în trupul său, şi şi-a trezit răul din el prin neascultare de Dumnezeu, prin necunoaşterea Stăpânului şi a feţei Stăpânului său. Iată, omul nu trebuia să-şi uite Stăpânul. Omul trebuia să aibă Stăpân pe Dumnezeu, dar el a ieşit de sub stăpânire şi şi-a folosit libertatea în păcătuire.

Fiilor, fiilor, v-am învăţat ce este diavolul, tată. Diavolul nu trebuia să fie liber în om. Dumnezeu trebuia să fie liber în om. Când unul este liber, celălalt nu mai este stăpân. Când răul este trezit de om înăuntrul său, atunci binele este răstignit în om. Când binele este mereu treaz, mereu stăpân în om, atunci răul este răstignit şi osândit în om. Copilul mic nu cunoaşte nici binele, nici răul, şi de aceea este purtat în braţe de cel mare, iar copilul este în pace şi în linişte şi în braţe mângâietoare. O, ce durere pe Mine când văd pe copii că se fac mari şi nu are cine să-i înveţe ce este binele şi ce este răul, ce este Dumnezeu şi ce este diavolul! Omul este casă binelui şi răului, şi acestea două nu sunt fără om. Când nu era omul, acestea nu lucrau, căci Dumnezeu lucrează cu omul, şi toate pentru om le-a lucrat, precum şi ascultarea a înfiinţat-o după ce omul a fost înfiinţat.


***

Am venit din cer acum două mii de ani, ca să fac rai în om şi să fiu cu omul. Am venit să fac biserică nouă, ca şi raiul cel de la început, dar omul, ca şi omul cel zidit întâi, a făcut din „da“, „nu“. Cine face „nu“ din „da“ şi „da“ din „nu“, acela face voia lui satana şi se face satană pentru Dumnezeu, precum s-a făcut îngerul cel frumos, dimpreună cu ceata lui.

Cine l-a făcut pe satana? Cine a făcut satană din înger? Fiilor, fiilor, fiţi mari cu înţelepciunea şi cu credinţa, căci omul cel întâi zidit a cugetat asupra fiinţei lui Dumnezeu, a ispitit pe cele cu privire la fiinţa lui Dumnezeu, la firea lui Dumnezeu, şi de atunci îngerul care s-a numit apoi satană l-a slujit pe om, şi s-a făcut război în cer, după cum este scris, şi de atunci Adam s-a îmbrăcat cu trupul cel muritor, şi a ieşit din rai prin aceasta.


***

Eu sunt Cel ce pe toate le-am adus din nefiinţă la fiinţă atunci când le-am creat. Nu le-am creat ca să se mănânce unele pe altele. Nu le-am zis să fie carne de mâncat unele pentru altele. Vreau să repar stricăciunea pe care Mi-a făcut-o omul cel întâi zidit, şi după el tot omul cel ieşit din om.


***

Fericit este omul care ascultă de glasul Meu cel din cartea aceasta, căci vremea venirii Mele este aproape. Fericit este omul care-Mi slujeşte Mie în calea venirii Mele, căci sunt aproape întru venirea Mea şi cartea venirii Mele merge peste tot pământul înaintea Mea. Amin, amin, amin.


***

Omul care cunoaşte cele ce sunt în fiinţa lui Dumnezeu, acela ajunge să se semeţească, fiindcă e păcat să treacă omul peste Dumnezeu, iar cel ce trece, acela cade în păcatul desfrânării, căci scris este: «Celor semeţi le stă Domnul împotrivă şi îi dă satanei», iar satană înseamnă desfrânare şi patimi de ocară, plata omului cel semeţ, ca să ştie omul că nu poate fi Dumnezeu, şi să se pocăiască omul şi să caute cu umilinţă după harul Domnului, care este pentru cei supuşi lui Dumnezeu.

Carnea pofteşte, şi se face poftă în trup. Femeia a fost carne din carnea omului cel întâi zidit, şi carnea femeii s-a făcut poftă pentru bărbat, căci femeia a poftit împotriva lui Adam. Dacă Adam nu i-ar fi spus femeii lui cuvântul cel de la Domnul ca să nu ia din pomul cunoaşterii, n-ar fi auzit îngerul cel frumos cuvântul spus femeii, şi dacă l-a auzit, s-a făcut duh rău, supunându-se omului şi nu lui Dumnezeu. Omul era iubit de Dumnezeu şi s-a semeţit şi şi-a făcut înţelepciune în sine, iar îngerul cel frumos lucra prin om, şi omul i-a dat trup prin şarpe. Şarpele s-a încolăcit pe pom, şi aceasta a lucrat în mintea omului, în cugetul omului, asupra rodului cunoaşterii. Femeia s-a atins şi a mâncat şi a luat cunoaştere, şi i s-au deschis ochii pentru bine şi pentru rău, şi a dat şi bărbatului, şi atunci omul s-a îmbrăcat în trup stricăcios, în trup muritor, şi prin om toate fiinţele au luat moartea în carnea lor, în trupul lor.

Fiilor, fiilor, ce este carnea şi cine a făcut-o şi cine o creşte ca să fie? O, fiilor, ce am spus Eu să mănânce omul? Ce am spus Eu să mănânce animalele şi păsările cerului şi vietăţile toate, pe care Eu le-am pus între cer şi pământ ca să trăiască? Eu nimănui nu i-am spus să mănânce carne sau să fie carne de mâncat. Eu i-am dat omului spre hrană iarba care face sămânţă şi tot pomul care are rod cu sămânţă într-însul, iar celorlalte vietăţi le-am dat ca hrană iarba verde. De ce oamenii mănâncă animale şi păsări şi vietăţi? De ce animalele şi păsările şi vietăţile se mănâncă unele pe altele şi pe oameni? De ce nu mănâncă ce le-am dat Eu ca hrană? De ce, oare? Cine poate să-Mi răspundă? O, este, oare, cel ce-Mi va răspunde? Eu, Domnul, îi poruncesc să-Mi răspundă.

Eu sunt Cel ce aud orice glas, aşa cum am auzit glasul lui Abel, care striga la Mine din pământ. Acest copil al lui Adam a vărsat sângele mielului cel adus ca jertfă a inimii lui înaintea lui Dumnezeu. Eu am luat jertfa inimii lui, jertfa iubirii lui către Mine, dar sângele mielului jertfit a făcut miros de sânge pe pământ, şi apoi sângele lui Abel a însemnat pământul cu sânge de om, şi iată, carnea şi sângele nu trag cu moştenirea împărăţiei cerurilor.

Fiilor, fiilor, ce este carnea şi cine a făcut-o şi cine o creşte ca să fie? De ce mănâncă oamenii carne? De ce mănâncă animalele carne? De ce se mănâncă, fiilor, carne? De ce carnea mănâncă carne? De ce nu se mănâncă ce am lăsat Eu spre mâncare? Cine poate să-Mi răspundă? Eu sunt Cel ce aud pe cel ce-Mi răspunde.

O, unde eşti, făptura Mea? Omule cel întâi zidit, răspunde-Mi! Răspunde-Mi, ca să audă tot neamul omenesc că Eu sunt Dumnezeul celor vii şi al celor adormiţi. Răspunde-Mi, tu, cel zidit de mâna Mea din pământ! Amin, amin, amin.

– Iată-mă, Doamne. Cine poate sta împotriva cuvântului Tău? Este, oare, cel ce poate să-Ţi răspundă în afară de mine? Eu sunt omul cel întâi zidit; zidit de mâna Ta şi de iubirea Ta. M-ai zidit din cuvânt şi din iubire şi din pământ, şi m-ai numit om. Nu m-ai numit carne, şi m-ai numit om. Eu sunt cel ce am păcătuit împotriva Ta şi a mea, iar Tu erai Cel Preaînalt. Tu eşti Ziditorul meu şi a toate cele văzute şi nevăzute care înseamnă Dumnezeu, dar eu m-am făcut fur prin nesupunere. Mi-ai dat tot ce ai creat Tu pentru mine, dar eu am râvnit la ale Tale, Doamne. Tu erai Cel Drept şi n-ai ascuns de mine pe cele ale Tale, şi le-ai pus în mijlocul raiului, ca să fie ale Tale, nu ale mele; ca să fie semnul Tău în calea mea, ca să fii Tu cu semn înaintea mea mereu, iar eu să am voie liberă şi cu ea să Te iubesc şi să fiu iubirea Ta, şi Tu să fii iubirea mea în toate ale mele, şi ca să fiu al Tău, şi nu al meu. Dar eu m-am înălţat. O, cum de m-am înălţat? Nu mai era nimeni pe pământ peste care să mă înalţ. M-am înălţat împotriva Ta, Doamne. Am voit să fiu ca Tine şi mai mult ca Tine. M-ai aşezat în raiul cel din Eden şi mi-ai dat mie tot ce ai făcut pentru om, şi eu m-am semeţit cu gândul că sunt mare peste toate şi mi-am zis: „Sunt Dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu“. Din pricina frumuseţii mele inima mea s-a îngâmfat şi prin trufia mea mi-am pierdut ascultarea şi înţelepciunea, după cum este scris în Scripturi despre fapta mea, despre trufia inimii mele în raiul cel din Eden. Tu când ai văzut că mi-am făcut înţelepciunea mea din trufia mea, ai avut grijă de viaţa mea şi mi-ai spus cu poruncă: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca, vei muri negreşit».

Eu am umblat cu semeţie de sine înaintea Ta, Doamne, şi am spus taina Ta femeii pe care am numit-o femeie şi am numit-o carne din carnea mea şi os din oasele mele, şi am zis că este a mea. N-am voit să fiu al Tău cu tot ce este al meu, cu tot ce aveam de la Tine făcut şi dat, şi m-am smuls din Tine şi m-am alipit de femeie cu inima mea. Edenul era grădina Ta, nu era a mea, dar în inima mea s-a încuibat nelegiuirea mea cea din trufia inimii mele născută. Când eu am spus către femeie porunca Ta să nu mâncăm din pom, femeia cea din carnea mea s-a făcut din carne poftă, şi gândul ei a lucrat prin pofta ei, şi îngerul cel frumos a lucrat pentru femeie prin trupul şarpelui care se încolăcise pe pomul cel cu roade oprite pentru mâncat. Acesta a îndemnat pe femeie să mănânce, că nu va muri, ci «li se vor deschide ochii şi vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul». Şarpele s-a făcut semn rău în calea omului prin pofta omului, prin semeţia omului, căci Tu le stai împotrivă celor ce se semeţesc în cugetul inimii lor, Doamne, Creatorule a toate, şi ai pus duşmănie între şarpe şi om, şi iubirea a început să plângă în Eden, şi firea plângea şi ea pentru căderea omului, căci omul s-a făcut carne şi fire stricăcioasă, Doamne, iar carnea la carne trage, şi carnea este pentru moarte, nu pentru Dumnezeu.

Ce este carnea? Iată întrebarea Ta, Doamne. Cine este cel ce a făcut-o? Eu sunt cel ce-Ţi răspund. Eu sunt cel ce am făcut din lucrul mâinilor Tale carne şi fire stricăcioasă, că am greşit înălţându-mă, şi apoi am greşit neascultând porunca Ta să nu mănânc din ce este al Tău şi nu al meu, şi apoi am greşit lăsându-mă supus de femeie, şi apoi am greşit rămânând de partea ei şi nu de partea Ta, Doamne. Eu sunt rădăcina omului cel supus cărnii şi firii stricăcioase, dar Tu eşti din cer rădăcină a omului care voieşte să se nască din moartea şi din învierea Ta dintre cei morţi.

Ai venit din cer acum două mii de ani, ca să lucrezi să-l sui pe om la locul de unde eu am căzut. Ai stat nemâncat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pentru mine, cel care am mâncat fără voia Ta din ale Tale, păcătuind cu semeţia şi cu neascultarea mea de Dumnezeu. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi n-ai mâncat, şi Te-ai lăsat ispitit de duhul cel rău mai mult decât m-am lăsat eu, dar ispita lui a fost biruită în trupul Tău. Ai biruit Tu ce trebuia să biruiesc eu. Eu am înfiinţat pe duhul rău, iar Tu i-ai strivit puterea prin smerenia Ta şi prin ascultarea Ta de Tatăl Tău. Ai plâns cu lacrimă dumnezeiască patruzeci de zile pentru mine, că Tu pe mine mă cauţi de şapte mii de ani. În orice om voieşti să mă afli, că Tu mă voieşti aşa cum am fost mai înainte de semeţia mea. În orice om mă voieşti aşa cum am fost când m-ai aşezat la începutul meu în raiul cel din Eden.

Iată-mă, Doamne, căci pentru învierea mea ai venit între oameni ca să mori ca omul şi să intri după mine în locuinţa morţilor în care am intrat cu lacrimi pe obraz pentru tot ce am făcut împotriva Ta, Doamne. Te-am aşteptat atâta vreme să vii după mine. Şi acum Te aştept să vii pentru tot omul care a murit prin faptele mele cele rele, pe care le-am făcut în raiul cel din Eden. Poporul Tău cel de azi este cărare a venirii Tale, că vei veni curând, curând, şi cu Tine vor veni toţi cei adormiţi întru Tine, întru nădejdea venirii Tale cea de la sfârşitul veacurilor, Doamne şi Răscumpărătorule şi Fiule al Tatălui ceresc.

Iată-mă, Doamne. Sunt în venirea Ta şi îi spun neamului omenesc că nu trebuie să mănânce omul carne, şi nici o vietate nu trebuie să mănânce carne. Eu sunt omul cel întâi zidit şi am greşit pentru tot neamul omenesc care a greşit prin mine.

Mărturisesc păcatele mele cele din Eden. Cunoaşterea este a lui Dumnezeu, nu este a omului, iar eu am greşit atingându-mă prin femeie de cele ale lui Dumnezeu, şi luând şi mâncând prin femeie.

Eu sunt făcut din pământ român, şi sunt român, şi sunt omul cel întâi zidit din pământul cel întâi ivit din apă la facerea cerului şi a pământului.

Doamne, fie voia Ta peste pământul român, precum a fost la începutul pământului. Duhul meu plânge pentru toată stricăciunea care s-a aşezat peste pământ prin neascultarea mea cea de la începutul meu. Duhul meu aşteaptă venirea Ta, Doamne, Fiule al Tatălui şi Fiule al omului, Care vii cu taina nestricăciunii omului, pe care eu am pierdut-o pentru mine şi pentru fiecare om. Dar Tu eşti Răscumpărătorul Care vii, şi nu este om să pătrundă pe Dumnezeu, Cel ce este şi Cel ce vine, Cel ce a murit şi a înviat pentru fiecare om.

Iată-mă, Doamne, că m-ai chemat, şi am venit la cuvântul Tău, că Tu eşti Dumnezeul meu. Fericit este omul care ascultă pe deplin de glasul lui Dumnezeu.

Doamne, curăţă-mă de vina mea, care a căzut peste tot neamul omenesc, că am ieşit cu ea în faţa cerului şi a pământului, ca să vină apoi împlinirea făgăduinţelor venirii Tale pe pământ, în lucrare de cer nou şi de pământ nou pe pământul român pe care Tu stai şi cuvintezi cuvântul venirii Tale, chemând toate neamurile pământului înaintea Ta, pentru ziua cea mare a răscumpărării. Amin, amin, amin.

– O, poporul Meu de azi, omul cel întâi zidit Mi-a răspuns şi a venit când l-am strigat.


***

Atotcunoaşterea este a lui Dumnezeu, nu este a omului, dar omul a cugetat asupra fiinţei lui Dumnezeu, iar duhurile cerului au văzut pe omul cel întâi zidit pe care-l iubea Dumnezeu, au văzut în cugetul omului, căci duhurile îşi au lucrarea lor prin cuget. Cine are cuget? Dumnezeu şi omul. Îngerii slujeau cugetului lui Dumnezeu şi cugetului omului, şi aşa şi-au început ei lucrarea lor în cer. Omul a fost pus de Dumnezeu peste toate cele create de Dumnezeu pentru om, iar în vremea semeţiei omului, în vremea cugetării lui asupra fiinţei şi a firii lui Dumnezeu, a căzut omul, şi cu el au căzut toate fiinţele vii, îmbrăcând ca şi omul trup muritor, şi prin omul cel întâi zidit s-a pângărit şi s-a prăbuşit tot neamul omenesc care avea să iasă din omul cel căzut din rai.


***

Străbat cerurile şi vin de Mă vestesc Judecător pentru nedreptatea pe care Mi-a făcut-o şi Mi-o face omul cel de ieri şi cel de azi, căci omul n-a ascultat de la început, şi a mâncat din pomul morţii, ca şi azi. Eu când am văzut ce a făcut omul l-am luat şi l-am pus afară din grădina vieţii de Eden, ca să nu se atingă de pomul vieţii şi să trăiască veşnic după ce căzuse din veşnicie prin neascultare de Creatorul său. Omul mănâncă şi azi din pomul morţii, care era oprit de Mine, pus deoparte de Mine, pus prin cuvânt deoparte. Iată, omul a stricat cuvântul Meu.

Vai omului care strică cuvintele Mele, că acela are ca hrană pomul morţii, pomul oprit, pomul care opreşte pe om de pe cale cu Dumnezeu, şi rodeşte omul om supus morţii. Omul care rodeşte om din femeie, este om care mănâncă din pomul morţii, aşa cum a făcut omul cel dintâi, pierzând viaţa cea din Eden, viaţa cea fără de păcat. Eu i-am spus omului aşa: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din acesta să nu mănânci, că vei muri când vei mânca». Dar omul a mâncat şi n-a mai avut viaţă veşnică din clipa aceea, şi de atunci, omul cel ieşit din om mănâncă mereu din pomul morţii, şi omul este pom al morţii, rod al pomului oprit, pomul din care i-a zis Dumnezeu omului: «Să nu mănânci!». Dar Eu am zis apostolilor Mei: «Nu toţi pricep taina aceasta, ci numai cei ce le este dat de la Dumnezeu să priceapă».

O, a fugit omul de darul vieţii veşnice, iar Eu am venit acum două mii de ani să-l plătesc înaintea Tatălui ca să-i dau omului viaţă dacă voieşte. Dar tot aşa fuge şi azi omul de acest dar, căci omul iubeşte fructul pomului morţii, omul iubeşte femeia, şi nu iubeşte pe Dumnezeu. Dar cine pricepe aceasta? Cine să le spună la oameni ce mănâncă şi cu ce se hrănesc ei? Cine să le spună de pomul vieţii, care s-a lăsat din cer pe pământ ca să vină omul spre înviere şi apoi spre pomul vieţii veşnice? Omul cel înviat este omul care nu mai păcătuieşte, primind în el pe îngeri. Cuvântul Meu este înger trimis din cer peste oameni ca să le vestească venirea Mea după două mii de ani, după şapte mii de ani.


***

Mă făcusem hrană bună pentru omul cel zidit de mâna Mea, căruia i-am dat toate bunătăţile Mele. Şi dacă el nu M-a ascultat, i-am spus apoi să muncească şi să se ostenească el pentru viaţa lui cea de toate zilele, ca să-i pară rău pentru păcatul despărţirii lui de Mine şi să nu-i mai ardă de păcat în însuşi trupul lui, păcat care-l desparte de Mine, păcatul desfrânării pe care Eu nu l-am pus peste om, ci i-am spus omului: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale, blestemat să fie pământul din pricina ta. Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci buruienile câmpului. Întru sudoarea feţei tale să mănânci pâine până la întoarcerea ta în pământ, că din el ai fost luat, căci pulbere eşti, în pulbere te vei întoarce», şi apoi l-am gonit, şi am pus sabie de foc ca să păzească drumul spre pomul vieţii.


***

Am făcut om ca să Mă odihnesc în el, şi l-am numit ziua Mea de odihnă, dar n-a trecut mult, şi M-a cuprins tristeţea şi neodihna, şi atunci am strigat pe om şi am zis: «Unde eşti?», iar el Mi-a răspuns: «Te-am auzit umblând, Doamne, şi m-am ascuns de faţa Ta printre pomi, căci m-am temut, fiindcă sunt gol». O, aşa a făcut omul. A luat din roadele înţelepciunii şi a mâncat şi i s-au deschis ochii lui, şi în loc să se vadă înţelept, s-a văzut gol şi a dat să-şi acopere goliciunea cu frunze de smochin. De atunci omul caută şi iar caută, că are înţelepciune; caută cu sudoare şi nu mai sfârşeşte, căci înţelepciunea nu are sfârşit. De atunci Eu, Domnul, Mi-am pierdut odihna şi caut ca şi omul, caut mereu şi îl strig pe om şi zic: unde eşti? Unde eşti, făptura Mea? Unde eşti, de nu te găsesc? O, aşa a făcut omul pe care l-am zidit să-Mi fie Mie biserică şi zi de odihnă după facerea a toate câte le-am făcut, şi de atunci mereu îl caut.


***

Tot neamul omenesc a pierdut nestricăciunea şi moare de şapte mii de ani, pentru că omul cel întâi zidit a cugetat asupra lui Dumnezeu şi s-a îndoit de Creatorul său, aşa cum fac şi azi oamenii. S-a îndoit omul cel de la început, şi a intrat atunci în el gândul de a ajunge Dumnezeu, dar când a văzut că-l strig şi că-l întreb de păcat, s-a ascuns. Dar Eu l-am aşezat înaintea Mea şi i-am spus ce a făcut, şi el s-a ascuns în spatele femeii, căutându-şi dezvinovăţire. Atunci el nu M-a mai iubit, şi Eu l-am scos afară din rai prin înger, iar când a văzut că-l dau afară din grădina veşniciei, a văzut că Eu sunt Dumnezeu şi nu s-a mai îndoit de Dumnezeu.

N-a vrut omul să asculte de Cel ce l-a făcut. N-a vrut omul să postească aşa cum i-am spus Eu să postească, ci, din contra, a gândit să se facă el dumnezeu peste tot ce am făcut Eu.


***

Trupul Meu era din veşnicie, căci după Mine l-am făcut pe omul cel zidit de mâna Mea. Taină de necuprins este trupul Meu, şi cu el am venit şi M-am arătat pe pământ. M-am micşorat de am intrat în om ca să-i arăt omului cum trebuia să fie naşterea lui pe care Eu i-am proorocit-o la început când i-am zis: «Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul».

Trupul Meu era din veşnicie, ca şi Duhul Meu cu Care am suflat peste om de i-am dat duh de viaţă, duh de veşnicie. Am voit să-l am mereu pe om şi să Mă mângâi cu el şi să-l înmulţesc şi să fie veşnic ca şi Mine. El însă n-a rămas în trăire cu ascultare aşa cum eram Eu şi cu Tatăl în acelaşi duh, în acelaşi gând, în acelaşi lucru. Omul s-a smuls din Dumnezeu. N-a mai lucrat omul cu ascultare, n-a mai avut omul gândul lui Dumnezeu, şi şi-a făcut gândul lui şi şi-a ascuns gândul, dar Eu am văzut şi l-am strigat ca să-l întreb de ce s-a ascuns, şi aşa l-am întrebat: «Unde eşti?». El dacă a văzut că l-am întrebat, s-a temut şi Mi-a răspuns: «Sunt gol, şi m-am ascuns». Am lucrat cu durere şi cu grijă mare ca să nu-i măresc teama. Am căutat să-l apropii cu cuvântul şi l-am întrebat: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol?». O, cel ce se ascunde iese cu greu ca să fie văzut, că ascunderea aduce temere, aduce ascundere, şi el a dat iar să se ascundă şi a zis: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom, şi eu am mâncat». Şi dacă el s-a ascuns după femeie, M-am purtat după el şi după ea, după cum a fost lucrarea lor, şi i-am zis ei: «Pentru ce ai făcut aceasta?», şi apoi s-a ascuns şi ea dând vina pe şarpe.

Iată, omul s-a ascuns după ce s-a rupt din Dumnezeu, după ce n-a mai avut gândul lui Dumnezeu; şi-a făcut gândul lui şi s-a ascuns cu el, căci simţul vinovăţiei aduce teamă peste om, şi omul dă să fugă de judecată. Dar n-a avut unde să fugă omul, căci Eu sunt veşnic şi nu este nimic ascuns pentru Mine.

Am voit să-l am mereu pe om şi să Mă mângâi cu el şi să-l înmulţesc şi să fie veşnic ca şi Mine şi să stea în trăire cu ascultare. Neascunderea este trăire cu ştire, adică cu ascultare, că iată, vai de omul care-şi ascunde în sine gândul lui! Acela îşi pierde mintea din viaţă dacă dă să se ascundă cu ea.


***

Duhul Sfânt este duh dătător de viaţă. Ce bine i-ar fi fost omului să asculte povaţa Mea! N-ar fi murit omul dacă ar fi rămas sub povaţa Mea care i-a dat lui viaţă. Povaţa Mea a fost Duhul Sfânt, Care i-a spus omului să nu moară. Povaţa Mea este mâncare prin care omul creşte pentru poveţele Mele cele ce dau viaţă. L-am făcut pe om, şi apoi i-am dat din viaţa Mea, i-am dat viaţă fără de moarte şi l-am pus stăpân peste toate câte Eu făcusem pentru el, ca să le cunoască şi să le numească şi să le stăpânească. Dar el nu s-a mulţumit, el nu s-a umilit, ci s-a semeţit şi a căutat asupra Mea, asupra fiinţei Mele, şi a vrut să fie el Dumnezeu, şi a vrut să ştie ca Dumnezeu, binele şi răul, care erau sub stăpânirea Mea. Eu i-am dat omului să cunoască viaţa şi atât. Nu i-am dat să cunoască binele şi răul, nu viaţa şi moartea, ci numai ascultarea pentru viaţa cea veşnică. Una este viaţa, adică binele, şi alta este viaţa cea veşnică, în care era omul până în semeţia lui, iar după ce s-a semeţit, omul a clătinat cerul şi pământul, căci s-a făcut mai greu ca ele, fiindcă s-a vrut el Dumnezeu, fiindcă a vrut să ştie ca Dumnezeu binele şi răul, care erau sub stăpânirea Mea. Eu pusesem sub cheie, pusesem sub cuvânt binele şi răul, dar iată ce repede a stricat omul cuvântul Meu, cheia care-l ţine pe om în rai, în locaşurile raiului!


***

Când i-am dat omului raiul, i l-am dat ca să-l lucreze şi ca să-l păzească, şi cu poruncă i-am dat aceasta, şi aşa am zis lui: «Din toţi pomii grădinii vei mânca, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca din el, vei muri». Omul însă n-a păzit această taină a raiului. Aceasta avea el să lucreze şi să păzească: să mănânce şi să nu mănânce. Când i-am zis: «Din toţi pomii raiului vei mânca», aceasta îi era lucrarea ce i-o dădusem s-o facă. Şi când i-am zis: «dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci», aceasta era lucrarea ce i-o dădusem s-o păzească. îl aşezasem în taina raiului, dar el n-a lucrat-o şi n-a păzit-o.


***

omul cel zidit de mâna Mea nu M-a vrut, şi apoi M-a uitat, şi a rămas numai în sine, şi M-a durut de la el, de atunci şi până azi. L-am făcut cu dor când l-am făcut, ca să Ne mângâiem de la el, Eu şi cu Tatăl şi toţi îngerii. L-am făcut, şi apoi i-am adus din vecii raiul, şi l-am pus înaintea lui pe pământ, gata încărcat, gata împodobit, în ziua când l-am făcut Eu pe om. L-am pus apoi pe om în rai, şi i-am dat lui tot raiul, din care Eu îmi oprisem ce era al Meu şi al Tatălui. El însă n-a ţinut seama de acest semn, şi a călcat peste el, şi apoi Eu n-am mai avut odihnă cu omul, şi dacă n-am mai avut, l-am scos şi pe el din rai.

Am făcut totul în şase zile, şi apoi M-am odihnit o zi, M-am odihnit cu omul, căci în el M-am odihnit. Apoi omul a călcat legea raiului, şi Eu n-am mai ajuns ziua de odihnă, din pricina căderii omului din rai, din legea raiului. A căzut omul nemaiţinând seama de semnul Meu, căci în ziua a şasea a lui el a călcat cuvântul Meu şi a ieşit din rai afară şi a fost aşezat pe pământ ca să lucreze pământul din care fusese el făcut, iar Eu, Domnul, Făcătorul omului, n-am mai apucat ziua de odihnă cu omul, ci ea a fost ziua întristării în care şi azi stau; stau şi pun mereu semne în calea omului ca să-l întorc pe om cu inima spre Mine, ca să-şi aducă aminte omul de Mine, că lesne îi este omului să Mă uite, poporul Meu.


***

Sărbătorim sărbătoare de cuvânt, dar sărbătoare cu durere în ea. Nu mai pot să-l fac pe om să Mă iubească. Nu mai pot să-l fac pe om să facă voia Mea, că omul e născut din omul care a făcut voia lui lepădând din el voia Mea. Duhul voii libere i-a spus lui că nu va muri dacă va face voia lui, ci doar va cunoaşte, dar nu i-a mai spus că aceasta este moartea şi nu viaţa cea fără de moarte în ea. Viaţa cea fără de moarte era aceea pe care i-o dădusem omului s-o aibă în rai, mâncând din roadele ei. Dar ca să-l învăţ pe el dragostea lângă ascultarea pe care i-o dădusem s-o trăiască în rai, i-am dat prilej s-o înveţe şi i-am spus lui: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci cum vei mânca, vei muri negreşit». Din clipa aceea el a avut puterea să-Mi arate dragostea prin ascultare cu iubire în ea. El însă a folosit nemulţumirea. Primise putere să stăpânească peste cele făcute de Mine pentru om până să-l fac pe el, şi, odată cu puterea pe care o luase de la Mine, el s-a semeţit peste Mine cum că este stăpân, aşa cum face omul de atunci şi până azi, fiindcă omul nu Mă vede dacă Eu stau în taină.

Plâng cu voi în braţe, copii de sub povara venirii Mele, că omul cel zidit de mâna Mea a folosit nemulţumirea. N-a găsit pentru el nici o mângâiere din toate fiinţele cu suflet viu, pe care le făcusem cu cuvântul pentru bucuria omului. Când am văzut că el îşi foloseşte puterea şi că e nemulţumit, i-am dat somn greu şi am scos din el pe femeie şi am pus-o înaintea lui, iar el a zis: «Ea este os din oasele mele şi carne din carnea mea», şi numai aşa şi-a găsit el mulţumirea în rai. Eu priveam cu durere mare când el a spus aceasta, şi apoi iarăşi a mai spus: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Atunci omul s-a recunoscut în femeia sa, iar pe Mine M-a lăsat şi a făcut voia ei, că era atrasă de bărbatul ei, bărbatul din care ea a fost luată.

O, tu, cel zidit de mâna Mea din pământ, Eu am scos pe femeie din tine ca să scot răul din tine, dar tu ai luat şi ai mâncat din el, şi apoi M-ai judecat. L-ai judecat în rai pe Dumnezeu după ce ai făcut voia ta, căci Eu te-am întrebat: «Pentru ce ai făcut aceasta?». M-ai judecat că ţi-am dat pe femeie şi Mi-ai spus: «Femeia pe care mi-ai dat-o mi-a spus să mănânc că nu voi muri, ci voi cunoaşte». Ţi-am dat-o, dar nu ţi-am spus s-o asculţi pe ea, ci ţi-am spus să mănânci din toţi pomii raiului şi nu din ea, iar tu trebuia să iei din gura Mea cuvânt, nu din gura ei, iar ea trebuia să-ţi fie supusă, precum tu trebuia să-Mi fii Mie supus dacă Eu te-am creat. Ai avut de la Mine puterea dată ca să-Mi arăţi dragostea prin ascultare cu iubire în ea, dar tu ai prins duh de stăpân peste toate pe pământ şi ai întins mâna să stăpâneşti peste cer şi peste scaunul Meu şi peste statul Meu în tine pe pământ, iar Eu eram Cel Preaînalt şi te priveam cu durere. Dacă Mă ascultai să creşti şi să te înmulţeşti din Mine şi nu din tine, rămâneai stăpân pe tine prin cuvântul de peste tine, dar tu te-ai lăsat de ascultarea de Mine, şi atunci femeia pe care Eu o scosesem afară din trupul tău s-a făcut cuvânt peste tine şi ţi-a spus să mănânci din pomul cunoştinţei, că nu vei muri, ci vei cunoaşte ca Dumnezeu. Când ea a întins mâna să ia şi să mănânce, tu nu numai că nu i-ai spus să nu ia; ba ai luat şi tu din mâna ei şi ai mâncat, şi ai uitat să Mă asculţi, ai uitat să Mă iubeşti după ce ţi-am dat să lucrezi dragostea cea cu iubire în ea. N-ai vrut să cunoşti iubirea, ci ai vrut să cunoşti cunoaşterea, şi să fii apoi ca Dumnezeu, cunoscător a toate, cunoscătorul fiinţei lui Dumnezeu, Care a adus totul din nefiinţă la fiinţă. Iar Eu, Făcătorul a toate, îţi dădusem să mănânci din toţi pomii raiului şi să fii mulţumit şi să fii cuminte şi să iubeşti viaţa şi nu moartea cea de la neascultarea ta.

Acum, după şapte mii de ani de la durerea Mea de la tine, stau de vorbă cu tine în faţa neamului omenesc, iar tu, cel zidit de mâna Mea din pământ, apleacă-te înaintea Ziditorului tău. Amin, amin, amin.

– La ceasul cel din urmă al pocăinţei omului, mă aşezi faţă în faţă cu Tine, o, Creatorule al meu, ca să mă audă tot trupul, de la facerea mea şi până la venirea Ta care lucrează după şapte mii de ani învierea morţilor, de la cel din urmă şi până la cel dintâi, până la mine, Doamne.

Eu sunt omul cel zidit de mâna Ta din pământ, şi suflând peste mine mi-ai dat suflet viu şi mi-ai spus să stăpânesc peste cele ce Tu le-ai scos din pământ, fiinţe vii, după tot soiul lor, şi să mă bucur în mijlocul facerii Tale. Mi-ai făcut casă apoi, ca să am numai bucurii, şi ai numit-o grădina Edenului şi m-ai aşezat în ea şi mi-ai spus să mănânc bunătăţile care creşteau în pomii raiului, Doamne. Dar eu m-am crezut stăpân peste toate, şi în aceasta am greşit Ţie, Stăpânului meu. Mi-ai adus toate fiinţele vii, ca să le pun nume la toate, şi le-am pus, prin înţelepciunea cu care Tu erai în fiinţa mea, dar n-am găsit un ajutor pe potriva mea în toate fiinţele vii. Atunci Tu ai luat din mine şi ai făcut femeia şi ai adus-o la mine, iar eu m-am recunoscut în ea, şi pe ea în mine, şi am zis: «Ea este os din oasele mele şi carne din carnea mea, şi se va numi femeie», şi apoi am zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». Atunci eu Te-am supărat amar, fiindcă Dumnezeu era Tatăl meu şi mama mea, iar duhul răului a prins în mine fiinţă, şi cel viclean m-a auzit şi i-a zis femeii: „Oare, Dumnezeu a zis să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?”. Ea i-a răspuns că putem să mâncăm, dar nu şi din pomul cel din mijlocul raiului, ca să nu murim apoi. Atunci i s-a răspuns: „Nu veţi muri, dar în ziua când veţi mânca din el, veţi cunoaşte ca Dumnezeu”. De atunci femeia a prins dor de mâncat din pom, ca să ia cunoaştere, şi a mâncat şi a cunoscut, şi eu am luat din mâna ei şi am mâncat şi eu, şi a mâncat omul din pomul cunoaşterii, Doamne, şi s-a văzut gol şi s-a ruşinat unul de altul bărbatul şi femeia şi s-au acoperit cu frunze de smochin, şi s-au temut apoi de Dumnezeu pentru neascultarea lor cu care au iscodit firea dumnezeiască, şi au dat să se ascundă cei doi unul de altul şi de Dumnezeu.

Stau înaintea Ta cu păcatul meu, Ziditorul meu. îi spun omului că nu este bine să fie omul singur. îi spun omului aşa cum ai spus Tu, căci cuvântul Tău este bun, iar cuvântul meu este rău; este rău pentru că nu este cuvântul Tău. Mă căiesc de păcatul meu cel din rai, căci am spus cuvântul meu că «va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». Am lăsat ascultarea de Tine, Ziditorul meu, şi am ascultat de femeie şi am mâncat din pomul cunoaşterii şi am cunoscut că sunt gol. M-am sfiit de goliciunea mea, căci duhul meu cunoştea binele şi răul care intraseră în fiinţa mea după ce luasem ştiinţă, şi n-am mai lucrat dragostea, care m-ar fi întors din nou la Tine, care m-ar fi ajutat să mă umilesc înaintea Ta pentru neascultarea mea, iar frica mi-a cuprins atunci fiinţa şi m-a făcut să mă ascund. Şi pentru că am dat să mă ascund, Te-am supărat, Te-am îndurerat pentru viaţa mea care căzuse din raiul ascultării, căci eu nu am dat să Te mai ascult apoi. O, cât de bine mi-ar fi fost mie şi Ţie să mă fi umilit atunci înaintea Ta de greşeala mea, Ziditorul meu! Dar eu eram alipit de femeie şi nu Te-am mai ascultat ca să Te aleg atunci din nou de Tată al meu şi să Te ascult şi să nu moară zidirea Ta. Eu singur mi-am grăbit ieşirea din rai, căci îngâmfarea mea mi-a stat împotrivă şi am pierdut fericirea şi am găsit durerea. Tu însă eşti Cel mângâios, Cel milos, şi îmi dai din nou viaţa, şi ai spus că cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat, Doamne.

I-ai luat pe fiii Tăi cei din urmă ca să le văd eu umilinţa lor cu care s-au aplecat Ţie ca să Te asculte după şapte mii de ani de neascultare a omului, şi prin ei să dai mâna morţilor să se scoale, Doamne. Eu îi privesc şi le spun:

O, fii ai lui Dumnezeu, iată-mă! Stau înaintea Ziditorului meu şi înaintea voastră. Iată-l pe omul care a dat voia lui Dumnezeu pentru voia lui. Plânge Dumnezeu şi zice că nu mai poate să-l facă pe om să facă voia Domnului, căci omul e născut din mine, omul care a făcut voia lui lepădând din el voia lui Dumnezeu. Duhul voii libere este moarte peste om, şi e bătrân cât şapte mii de ani acest duh.

Ascunderea, vreau să spun ce face ea din om. După ce omul se foloseşte de ea, el capătă duhul nemulţumirii, şi cu el caută să se aşeze peste alt om, iar acest păcat îi face pe cei doi să-l ascundă pe el. Dacă Ziditorul omului a văzut acest păcat la om, a stat pe pământ cu cuvântul cunoaşterii Lui, rostindu-l în toată vremea prin proorocii peste care El a pus cuvântul Lui, Duhul Lui, Cel cunoscător a toate, că nu poate fi nimic ascuns de om înaintea lui Dumnezeu, ci totul este prin lumină.

O, fii ai lui Dumnezeu din zilele venirii Lui cu învierea morţilor care vor sta curând, curând înaintea Lui, şi care stau faţă în faţă cu Dumnezeu prin cuvântul Lui de peste voi! îi spun omului să nu mai facă ascundere, să nu mai facă păcat omul, căci păcatul caută ascunziş în om, şi între om şi om. îi spun omului să umble în lumină, căci tot ce dă omul să ascundă este întuneric, iar lumina îl vădeşte pe el. îi spun omului să se umilească şi să iasă la lumină cu toate cele ascunse ale lui. Îi spun omului să nu se semeţească, fiindcă cel ce se semeţeşte, se ascunde apoi, se nemulţumeşte apoi, şi se duce să-şi pună nemulţumirea lui între om şi om, şi apoi cei doi se ascund, şi aceasta înseamnă întuneric peste care Duhul Domnului pluteşte ca să-l scoată pe om din întunericul lui la lumină. Eu, omul cel zidit de Dumnezeu, îi spun omului să nu se ascundă nici în el, nici între om şi om, şi fiecare să-şi scape viaţa sa dându-se lui Dumnezeu, şi să nu-şi caute altă cetate de scăpare, că iată-mă pe mine cum mă scoate Domnul ca să fiu văzut, şi apoi să fiu miluit de Duhul lui Dumnezeu, Care cutreieră lumea şi omul ca să-l scoată din el şi să-l ia în sânul Lui, în sânul lui Dumnezeu să fie omul luat. Amin.

O, fii ai lui Adam, strig şi la voi. Fugiţi de duhul de femeie, şi atunci veţi putea să vă biruiţi trupul şi tot ce este omenesc pe pământ. Fugiţi de desfrânare. Desfrânarea este duh de femeie. «Orice păcat pe care-l săvârşeşte omul, este în afară de trup, dar cine se dedă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său». Alergaţi la acest izvor al învierii morţilor şi faceţi din trupurile voastre temple ale Duhului Sfânt, că plânge Dumnezeu după om. întoarcerea în rai este sfinţenia. Ea face în trupul omului împărăţia lui Dumnezeu. Primiţi îndreptarea din gura lui Dumnezeu, că eu n-am făcut aceasta, şi m-am dezvinovăţit împotriva mea însumi, şi nicicum altfel, chiar dacă m-am supărat pe Dumnezeu şi am crezut că pot da vina pe El că mi-a dat femeia. Când omul greşeşte făcându-şi voia, el se ascunde apoi, se ascunde şi nu se teme, căci ascunderea îl ridică pe om şi îi dă putere pentru ea împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului şi împotriva lui însuşi.

În rai nu e ca pe pământ, iar eu am fost luat din rai şi am văzut apoi aceasta. Când omul se dă lui Dumnezeu, el este luat de pe pământ şi aşezat de Dumnezeu în rai, dar dacă el uită că în rai nu e ca pe pământ, se minte omul aşa cum m-am minţit eu în rai. întoarcerea în rai este sfinţenia, dar ea nu este nimic, nimic fără de ascultare, şi eu am văzut cel dintâi că m-am minţit, şi am văzut că în rai nu e ca pe pământ, ca pe pământul din care eu am fost luat de Dumnezeu când El l-a făcut pe om. Dacă îi era bine omului pe pământ, mă lăsa pe pământ după ce m-a zidit, dar Domnul mi-a făcut grădină de rai, plină cu pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat, şi din roadele acelea trebuia să mănânc, şi nicidecum din pomul care avea în roadele lui binele şi răul, pe care numai Dumnezeu îl stăpânea ca să nu fi fost atins, ca să nu cerceteze omul fiinţa lui Dumnezeu. Eu dacă am mâncat din pomul acela am crescut ca Dumnezeu şi mi s-au deschis ochii şi am văzut ce am făcut, şi apoi m-am temut de fiinţa lui Dumnezeu, căci m-am văzut gol. Când Domnul m-a strigat, eu I-am spus că m-am ascuns că sunt gol. Iar El m-a întrebat: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?». N-am putut, n-am avut cum să mă ascund de Dumnezeu, şi acum spun la tot omul că ascunderea este minciuna care-l minte pe om că se poate ascunde, şi om pe om se ţine rob ascunderilor mari şi mici, şi nu iese omul din această robie nici măcar pentru mântuirea lui.

Îmi pare rău că nu m-am umilit în rai, iar ţie, omule, să-ţi pară rău că nu te-ai umilit şi nu te umileşti pe pământ, ca să te ia Dumnezeu şi să-ţi dea raiul. Umileşte-te, îndreaptă-ţi paşii spre cunoaşterea de Dumnezeu, Care-ţi pune ţie calea sub picioare, sfinţenia raiului, căci Domnul este mult milostiv.

Feriţi-vă de desfrânare, o, fii ai oamenilor, şi luaţi din Dumnezeu putere ca să vă faceţi fii de Dumnezeu, căci mare taină vă spun, şi iată ce vă spun: «Mă îndur de cine voiesc» a spus Domnul Dumnezeu. Dacă omul se face de bunăvoie voia lui Dumnezeu stăruind în ea prin ascultare şi prin mare şi multă lucrare a Sa prin om, atunci Domnul Se îndură şi binevoieşte în om, şi nimeni n-are cum să-l judece pe unul ca acela care face lumină peste lume şi peste om, pentru că fericit este omul căruia nu-i socoteşte Domnul păcatele fiindcă se face voie a Sa. Amin.

O, fii ai lui Dumnezeu, m-a adus Domnul faţă-n faţă cu voi, iar voi sunteţi aşa de miloşi de nu vă poate Domnul pomeni greşalele voastre din viaţa voastră de pe pământ. îmi dă Domnul prin voi iertarea păcatului meu care a apăsat peste tot neamul omenesc, de n-a scăpat nimeni de el, în afară de Omul Cel născut din Fecioară, Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatălui Savaot, Cel Care S-a întrupat pe pământ în Fecioară, şi apoi S-a născut şi a crescut până la vârsta trupului meu cel făcut de El, şi apoi, la plinirea vârstei aceea, El a murit pentru păcatul meu în ceasul cel din ziua în care eu am mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi am cunoscut apoi ca Dumnezeu după ce am călcat porunca Lui care mi-a spus să nu mănânc din roadele pomului stăpânit de Dumnezeu. Sunteţi miloşi ca Domnul. E Duhul Lui în voi din zi în zi mai mult pentru învierea făpturii. Ieşiţi de sub poveri şi suflaţi peste morţi şi peste vii, că tot şi toate îşi aşteaptă răscumpărarea. O, cât sunteţi de firavi, şi ce greu e pe voi! O, cât sunteţi de miloşi!

Ai grijă de ei, Ziditorul meu, căci Tu Te-ai îndurat de ei şi i-ai făcut lumină a lumii şi i-ai făcut sarea pământului, că ei Te au cuvânt peste ei cum Te aveam eu în rai, Ziditorul meu. Am stat un veac pe pământ şi nu m-am băgat sub greul Tău, Ziditorul meu, iar pe ei ai pus şapte veacuri de oameni, şi trupul lor e şubred, şi sarcina de pe ei e grea de tot, iar ei sunt cei miloşi, cei mai mici ai Tăi, prin care Tu scrii cu mâna lor în carnea omului cuvântul Duhului Sfânt, chemarea la înviere pentru toată făptura, Doamne.

O, fii micuţi, v-aş tot privi şi v-aş tot mărturisi neamurilor de pe pământ, că sunteţi atâta de miloşi pentru Dumnezeu şi pentru om! O, cine v-ar mai judeca pe voi că aveţi greşale când voi aveţi o aşa de grea povară de purtat? Povara Domnului, venirea Lui cu sfinţii Lui în zeci de mii de mii. Amin.

Sărut acest pământ în care staţi şi din care eu am fost făcut de Dumnezeu. îi miros mireasma, îi ascult inima cum bate, şi nimeni din jurul lui nu-i ştie taina lui şi taina mea din el, iar voi sunteţi în el cei miloşi ai Domnului, cei frânţi de povara venirii Lui. Fericiţi sunteţi voi, cei frânţi sub această povară, chiar dacă sunteţi mereu, mereu, mereu îndureraţi, şi de mici ce sunteţi, abia, abia mai puteţi prin dureri. Vă plânge Domnul neputinţele şi milă mi-e de voi, şi milă mi-e de Domnul, de pe puntea aceasta dintre cer şi pământ, dintre cele ce se văd şi cele ce nu se văd. îmi umpleţi duhul de milă, după şapte mii de ani de păcat al omului. Curând, curând va da Domnul inimă nouă peste tot omul care este pe pământ, dar toate, toate încep de la voi, copii micuţi, fii ai lui Dumnezeu, aşteptaţi de şapte veacuri de toată făptura care plânge după voi ca să fiţi şi ca să purtaţi greaua povară a venirii Domnului după cele şapte veacuri de plâns al Domnului după om. Puţin, puţin şi nu veţi mai avea dureri, ci numai mângâieri, căci Domnul lucrează acum din durerile de pe voi mângâieri pentru voi, cei atât de miloşi de Dumnezeu şi de om. Vă simt din plin durerea şi suspinul ei cel nevăzut de voi. Purtaţi-L pe Domnul întru venirea Sa, şi toată făptura vă va ferici pe voi curând, curând, curând. îmi aplec fruntea şi vă simt iubirea inimii, şi fericiţi sunt cei ce se vor apleca vouă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Care vine la voi, şi lucrează cu voi Duhul de la Care înviază şi vor învia tot şi toate. Amin, amin, amin.

– Acum grăiesc Eu, Domnul. Eu sunt Cel ce sunt, şi Mă dau celor sfinţi în cer şi pe pământ, căci cine aude acest cuvânt al Meu în cer şi pe pământ, acela se sfinţeşte prin el, căci cuvântul este sfânt, este Domnul. Amin.


***

Voi ierta pe păcătoşi dându-le după faptele lor mai întâi, şi atunci vă voi ascunde pe voi, dar Duhul Meu, Care Se roagă în voi, mai întâi va cere la Tatăl iertarea celor păcătoşi de la Adam şi până acum, căci Adam plânge, fiilor. Plânge omul cel zidit de mâna Mea, plânge pe toţi cei care au păcătuit fără de iertare pe pământ. Plânge în locuinţa morţilor omul cel dintâi, care a trăit pe pământ aproape o mie de ani, şi de atunci el plânge pentru toţi cei care păcătuiesc ca şi el, ca să fie iertaţi de păcatele lor. Amin, amin, amin.

– Plâng, Doamne, din ziua când m-am coborât plângând în locuinţa morţilor şi m-am făcut pământ, şi plâng şi mai cu durere din ziua când Tu mi-ai semnat iertarea prin plânsul şi prin sângele Tău de pe cruce curs pe pământ, căci a curs din coasta Ta apă şi sânge, ca şi din ochii Tăi de pe cruce, Doamne. Locul de pe trupul Tău împuns mai întâi, e locul cel de pe trupul meu din care Tu ai luat răul din mine şi l-ai pus înaintea mea trup de om. M-ai pus faţă în faţă cu trupul meu, şi apoi eu am păcătuit în trupul meu, şi de atunci eu Te-am răstignit pe Tine în trupul meu şi nu Te-am mai lăsat viu în mine şi n-am mai fost locaş al Tău. Dar acum plâng înaintea Ta pentru tot omul cel din mine ieşit, ca să-l ierţi, şi ca să ajungă iertarea Ta la mine şi ca să dăm mâna păcătoşilor să se scoale din morminte şi din moarte, Doamne. Primeşte-mi ruga aceasta, primeşte-mi plânsul meu amar, că am martori între mine şi Tine pe cei prea mici ai Tăi, care trăiesc în Tine şi prin Tine pe pământul venirii Tale.

Nu Tu m-ai izgonit din rai, ci păcatul trupului meu care a poftit împotriva Duhului Tău din mine când eu am murit în cer, şi pe pământ apoi. În cer m-am semeţit, iar pe pământ am murit, după cuvântul Tău cel rostit în rai când mi-ai spus că în ziua când voi lua din roadele pomului oprit de Tine pentru mine, voi muri negreşit. Şi când iarăşi a venit ziua în care Tu m-ai făcut, eu am murit în cer, că nu Te-am ascultat, şi am mâncat din pom, şi apoi m-am temut de Dumnezeu fiindcă murisem, şi aceasta îmi era pedeapsa, căci frica merge alături cu pedeapsa, Doamne, iar eu, în loc să-mi cer iertare atunci pentru fapta mea, m-am ascuns după mine, după trupul meu cu ea, după femeia mea, iar Tu m-ai văzut ascuns şi m-ai coborât pe pământ, aşa cum mi-ai spus la facerea mea când m-ai învăţat să Te şi ascult. Dar eu nu Te-am ascultat, că nu Te vedeam decât în făpturi şi Te auzeam cu glas, şi am murit prin semeţie, Doamne, şi apoi am fost supus de îngeri până ce Tu mi-ai făcut în cer judecata, şi apoi m-ai aşezat pe pământ, iar la intrarea raiului ai aşezat pe îngerul Tău cu sabie de foc.

Îmi amintesc acum de trufia mea din rai şi căreia i-a slujit ceata cea dintâi a îngerilor, în faţă cu Lucifer, căpetenia ei, şi îmi amintesc de arhanghelul Mihail, care m-a supus la porunca Ta ca pe un vinovat al căderii cetei lui Lucifer. El m-a supus cu putere mare şi a strigat către toate cetele îngereşti spunându-le: «Să stăm bine şi cu frică şi cu luare aminte!». Tu ai fost martorul acestora toate şi Te-a durut amar şi ai plâns de căderea mea şi de căderea celor ce au dat să slujească semeţiei mele cea împotriva Ta. Acum două mii de ani Ţi-ai învăţat ucenicii să nu se bucure că li se apleacă duhurile cele căzute din cer, şi le-ai spus cum le-ai văzut căzând atunci când ele s-au aplecat mie, şi apoi i-ai învăţat să se bucure că Tu i-ai ales pentru Cartea Vieţii lor cu Tine.

Îmi amintesc cu suspin şi cu plâns de plânsul meu din ziua când m-am coborât plângând în locuinţa morţilor, şi îţi cer îndurerat iertarea păcătoşilor care au murit prin păcatul meu, Doamne. Nu Tu m-ai izgonit din rai, ci păcatul trupului meu care trebuia să fie sfânt pe veci de veci, că m-ai făcut după chipul Tău, Doamne.

Dar acum, iartă-i pe cei păcătoşi care au fost şi care sunt pe pământ păcătuind păcatul meu, şi eu voi avea apoi bucuria iertării neamului omenesc şi a ridicării lui, şi voi gusta pe deplin din taina răscumpărării care a venit din cer pe pământ cu trupul ca să aducă salvarea celor ce plâng de şapte veacuri după iertarea şi după învierea cea de apoi, după Tine, Cel ce eşti începutul învierii celor adormiţi, Doamne al sfinţilor. Dar nu-i uita pe păcătoşi, că Tu ai spus că n-ai venit să chemi pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă; că n-ai venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi şi fără vindecare; că n-ai venit pe pământ pentru cei vii, ci pentru cei morţi, ca să-i ridici spre viaţă, Doamne. Amin, amin, amin.

– Am venit cu sfinţii în ziua aceasta de pomenire a căderii omului din rai. Am venit cu sfinţii cei mari şi cu sfinţii cei mici ca să scriem pe pământ iertarea celor păcătoşi, şi apoi ispăşirea lor, şi apoi învierea lor, iar cei ce nu se vor pocăi de faptele lor rele vor fi aruncaţi în foc. Amin.


***

O, fiilor, omul cel zidit de mâna Mea din pământ şi din duh, după ce l-am întocmit cu cuvântul Tatălui şi al Meu, n-a voit să rămână ca Dumnezeu, ci M-a îndurerat ispitind fiinţa Mea şi statul Meu între cele ce nu se văd aşa cum dă să facă şi omul din vremea aceasta de cuvânt al Meu peste pământ. Atunci omul şi-a pregătit căderea din Dumnezeu, şi aşa a fost cu omul care L-a ispitit pe Dumnezeu. Eu după ce el şi-a înmulţit trupul şi neamul pe pământ, n-am putut să-l trimit să-l fac răscumpărător al neamului său, fiindcă el a murit şi s-a făcut pământ. Atunci M-am îmbrăcat Eu, Domnul, Eu, Cuvântul Tatălui, Eu, Cel ce l-am făcut pe om, M-am îmbrăcat în trup muritor şi am venit de la Tatăl Răscumpărător al omului care nu s-a mai putut întoarce în cer. Dar mai întâi Mi-am ridicat din neamul omenesc sfinţi credincioşi şi le-am grăit lor ca şi lui Adam în rai, şi Mi-am făcut neamul Meu din neamul omenesc şi i-am numit pe ei neam viu, neamul lui Dumnezeu, şi i-am numit: Avraam, Isaac şi Iacov, şi din acest neam l-am ridicat pe Moise. Amin, amin, amin.


***

O, e rău de omul care nu ascultă cu credinţă şi cu înţelepciunea dragostei de Dumnezeu, că acela Mă părăseşte, şi apoi Mă răstigneşte în el, şi apoi este el, şi este omul care îl trage pe el din Dumnezeu, căci neascultarea de Dumnezeu aceasta aduce peste om. În Mine nu trebuie să creadă omul jucându-se de-a credinţa. În Mine trebuie să creadă veşnic omul, şi tot aşa să şi asculte, că fără ascultare moare omul, ca şi Adam, care atunci când nu a mai ascultat a murit negreşit şi şi-a pierdut din el înţelepciunea Mea şi s-a înălţat, şi aşa a murit el, că nici o moarte mai dureroasă pentru Mine de la om nu este.


***

azi cobor cu dragoste mare în cuvânt, cu hrană tare pentru viaţa cea de veci a omului, şi pe car de heruvimi şi de serafimi Mă port pe deasupra însoţit de îngerul Meu, arhanghelul Mihail, şi lângă el, însoţitorul lui, Gavriil, şi lângă ei, toţi cei ce sunt căpeteniile îngerilor după cele nouă cete de îngeri care Mă slujesc, căci cea dintâi ceată între cele zece cete îngereşti de la început de veşnicie, şi de facere apoi, s-a prăbuşit din cer prin semeţie şi se războieşte cu Dumnezeu pentru căderea ei, pentru semeţia ei care nu o lasă pe ea să-şi ridice peste ea pe Creatorul ei, pe Domnul îngerilor şi a toate stăpâniile şi domniile şi scaunele cele cereşti care-L slujesc pe Dumnezeu purtându-L pe car de îngeri şi de slavă nevăzută, precum îngerii, fără de trup fiind, nu se pot vedea decât de cei cereşti, în cer şi pe pământ cereşti, cu trup şi fără de trup în cer şi pe pământ. Amin.


***

L-am zidit pe om atât de frumos cât şi Eu sunt, căci am voit să fiu Eu cu chipul şi cu asemănarea Mea în el şi să-Mi fie el locaş al slavei Mele. Slava Mea este lucrarea Mea, şi numai atât trebuia să fie omul, iar Dumnezeu să-i fie Stăpân, fiindcă l-a făcut. Omul însă s-a lăsat păcălit prin nesupunere, iar nesupunerea este ca şi necredinţa. Ea îl face pe om să se încreadă în sine dacă Dumnezeu locuieşte în ascuns pentru ca să-l ajute pe om să aibă mereu plata ascultării prin supunere şi prin temere de Dumnezeu, armura care nu-l lasă pe om să piardă fiinţa lui Dumnezeu din locaşul Său. Mă doare durere lungă de şapte mii de ani, de când omul a stricat iubirea Mea în el, care l-ar fi ţinut pe el locaş al slavei Mele, supus iubirii lui Dumnezeu din el. Când omul zdrobeşte în el iubirea Mea, el creşte în sine şi se face păcat împotriva slavei Duhului Sfânt, Care îl face pe om frumos ca şi pe Dumnezeu şi bucurie şi odihnă a Mea în el, căci pentru aceasta l-am creat, şi iubind l-am zidit.

O, poporul Meu, când omul îşi face o păpuşă frumoasă, iubind o face, şi apoi se bucură de ea, iar ea ascultă, fiindcă nimic altceva nu poate face ea pentru stăpânul ei sau împotriva lui. Aşa am lucrat şi Eu pe păpuşa Mea cea din pământ plămădită, şi, uitându-Mă la chipul Meu pe care Tatăl îl iubea, aşa am zidit zidirea Mea. Dar dacă apoi am suflat peste ea ca să pun în ea viaţă, păpuşa Mea nu a ascultat de Mine aşa cum ascultă o păpuşă care nu poate să facă nimic decât ce face stăpânul său cu ea.

O, cât de mult am tânjit să fie omul păpuşă cuminte spre bucuria Mea, spre mângâierea Mea, mai ales că Eu i-am suflat şi viaţă în ea ca să fie păpuşă însufleţită şi să pun în ea iubirea Mea, iubind ea din ea pe stăpânul ei. Am plâns mult pe pământ acum două mii de ani, şi le-am spus la toţi că până nu vor fi ca pruncii, nu vor intra întru împărăţia Mea, întru iubirea Mea, căci iubirea Mea din om îl ţine pe om curat şi ascultător şi iubitor şi sfânt, precum Eu sunt, îl ţine păpuşă dulce spre bucuria Celui ce l-a făcut, aşa cum Eu sunt păpuşa Tatălui Meu Savaot pentru că Îl ascult şi Îl iubesc spre bucuria şi spre mângâierea Lui. Amin.


***

Când l-am zidit pe om, eram pe pământ cu Tatăl, şi M-a învăţat Tatăl lucrarea vieţii, şi apoi vasul vieţii, şi apoi am spus, Eu şi cu Tatăl: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră». Şi după ce l-am făcut pe om din pământ aşa cum face olarul un vas din lut ca să-l aibă de trebuinţă, l-am îmbrăcat pe om în bucurie şi i-am arătat facerea cerului şi a pământului, de care să se bucure omul, şi să trăiască veşnic în bucuria aceasta, zidită pentru om mai înainte de facerea lui. Dar dacă omul, după ce am pus viaţa Noastră în el, duhul de viaţă din Noi, dacă el nu a învăţat din această taină a vieţii, el a făcut apoi greşeala de a nu sta sub ocrotirea lui Dumnezeu, şi şi-a pierdut mai întâi frica. Cine pierde frica de Dumnezeu Făcătorul, pierde viaţa şi nu ştie să şi-o mai găsească nici prin bucurie, nici prin durere, căci frica de Dumnezeu este înţelepciunea vieţii, este darul pe care i l-a dăruit Dumnezeu omului ca să-l ia şi să se folosească de el pentru viaţa lui Dumnezeu în el, nu pentru viaţa lui în el. N-a mai ştiut omul calea spre Dumnezeu apoi, căci greşeala, dacă nu te întoarce la Dumnezeu, la frica de Dumnezeu, se face viaţă a omului greşeala, şi stă omul în ea, şi nu mai stă în Dumnezeu, căci ca să stai în Dumnezeu, trebuie să semeni cu El, să iubeşti suferinţa, care nu te lasă să mori, şi care te întoarce la Tatăl, aşa cum pe Mine M-a întors la Tatăl crucea suferinţei Mele de la omul cel necredincios, cel fără frică pentru paza vieţii lui cea de la Dumnezeu.


***

O, minunată şi multă este, iarăşi, lucrarea cuvântului Meu de azi, Ierusalime, poporul Meu, căci tu ai crezut că Eu sunt Cel ce grăiesc cu putere, ca un Dumnezeu, şi iată, te cuprind mereu în cuvânt, iar taina Mea cu tine e mare, căci aşa este la sfârşit ca să pot Eu lucra cu înţelepciunea Mea facerea lumii, căci toate s-au stricat şi sunt supuse stricăciunii după ce le-am făcut şi după ce trufia a intrat în om şi l-a smuls din braţul Meu. N-a fost însă să Mă las biruit şi să nu am om cu credinţă în Mine din vreme în vreme, ca să-i arăt adesea omului că Eu sunt Dumnezeu adevărat şi minunat şi că omul este om şi nu poate peste Dumnezeu, oricât de mult l-ar sluji duhul trufiei lui, duh care a căzut din cer peste om când omul a zguduit prin trufia lui lumea îngerilor şi când îngerul cel mare a slujit trufiei din om pierzându-şi întâietatea şi ascultarea de Dumnezeu Făcătorul.


***

Îmi amintesc cu durere şi cu lacrimi în mijlocul tău ziua când l-am pierdut pe om şi când el a pierdut grădina raiului în care Eu l-am aşezat după ce l-am zidit. L-am zidit ca să am mângâiere de la el, aşa cum un părinte îşi face un copil ca să se mângâie cu el şi de la el. Omul însă s-a depărtat de Tatăl său şi de mama sa şi s-a alipit cu femeia sa şi s-a despărţit de Cel ce l-a făcut pe el.


***

Eu sunt Dumnezeu tainic, iar dacă M-am arătat acum două mii de ani cu chipul Meu luat din om, am făcut aceasta spre judecata omului care nu voieşte să se facă chip al Meu şi împărăţie a Mea pe pământ. Dacă Eu l-am făcut la început pe om, pentru asta l-am făcut, împărăţie a Mea am voit să fac în el, dar el M-a lăsat cu nemângâierea şi s-a făcut pe sine dumnezeu al lui şi n-a mai văzut şi n-a mai auzit de la Mine, şi pe toate le-a făcut de la el şi a pierdut Dumnezeu împărăţia Sa din om, şi de şapte mii de ani îşi pierd părinţii pe copii aşa cum Eu l-am pierdut pe om şi plâng nemângâiat, şi tot aşa şi omul plânge, şi nu-şi va găsi omul mângâierea şi odihna până ce Eu, Domnul, nu voi fi odihnit şi mângâiat de el aşa cum Eu l-am făcut pe om să fie. Amin.


***

O, scumpul Meu popor, îţi spun, tată, azi, o rană de-a Mea. Acum şapte mii de ani, după ce omului întâi zidit i-am spus greşeala, el s-a supărat pe Mine şi nu M-a mai iubit, şi am rămas de atunci cu rană grea, şi de atunci l-am tot aşteptat pe om să se întoarcă la Mine şi să-Mi vindece rana, şi Eu să i-o vindec pe-a lui şi să-l aşez pe el în iubirea din care a căzut şi să-i dau lui minte şi inimă din cer, iubire din cer să-i dau, căci iubirea cea care vine de la trup, iubirea cea zămislită de om cu inima din el, nu este iubirea cea din Dumnezeu, ci este iubirea care l-a despărţit pe om de Mine, şi este rana Mea cea grea iubirea omului. O, sufăr cu suspin şi Mă doare rana cea de la început şi cea de la sfârşit, căci omul M-a lăsat fără casă, poporul Meu, iar azi îţi spun ţie rana Mea, rană nevindecată, tată. Acum două mii de ani am spus suspinând, am spus că vulpile au vizuine, că păsările au cuiburi şi câinii au ungherul lor, dar Eu n-am casă şi n-am unde să-Mi plec capul şi să Mă odihnesc, şi sunt Cel scump, sunt Cel dulce, sunt Cel blând, şi voiesc să locuiesc în om cu toată podoaba fiinţei Mele şi să fac din om palat ceresc şi să petrec în el cu sfinţii şi cu îngerii şi să-l fac pe om să trăiască pe pământ viaţa veacului ce va să fie şi să-l ştiu al Meu pe om, dar dacă omul nu poate aşa pe pământ, el vede numai după trecerea lui truda Mea în urma lui, aşteptarea Mea după el, şi îşi ia apoi sarcina cu suspin şi şi-o duce apoi cu el, şi şi-o duce cu greu, şi numai aşa şi numai atunci Îmi vede şi Îmi crede el Mie rana Mea cea de la el, neputinţa pe care Eu am purtat-o de la el, nedându-se el Mie casă pe pământ, şi iată, Dumnezeu nu are unde să-Şi plece capul pe pământ aşa cum are omul, şi zadarnic dă omul să Mă înşele şi să-Mi tot facă el case în care să stau, o, în zadar, căci Eu nu pot cum poate omul care Mă înşeală ca să stau tot fără el în casa pe care Mi-o face el să stau, şi iată, nu am unde să-Mi plec capul pe pământ şi să simt odihnă şi alifie pentru rana Mea cea de la depărtarea de Mine a omului, căci pe Mine nu Mă mângâie temple făcute de mâini, ci omul în care pot să locuiesc Eu cu iubirea Mea, rămânând el în ea şi dându-se el locaş al Duhului Sfânt şi făcându-se împărţitor de slavă netrecătoare şi nepieritoare prin lucrarea ei.


***

Şi acum grăiesc cu tine, popor hrănit de Mine pe vatra neamului român. O, greu Mi s-a făcut lucrul Meu peste om, greu, tată, greu. Dacă îi spun omului păcatul, el se încruntă şi păcătuieşte şi mai rău, fiindcă omul este neprimitor şi neumilit. Aşa am păţit Eu încă de la început cu omul; el n-a ascultat de Mine, Făcătorul lui, şi s-a supărat când i-am arătat că ştiu păcatul lui cel ascuns în el, şi s-a supărat pe Mine omul cel zidit de mâna Mea din pământ, şi dacă s-a supărat, s-a smuls din Mine şi nu M-a mai primit să-i spun păcatul şi să-l îndrept pe el; şi dacă a făcut aşa, a căzut păcatul lui pe toţi urmaşii lui până azi şi până mâine, tată.


***

Eu când am făcut om din om, aşa cum ar fi fost să se înmulţească omul, am lucrat altfel, am lucrat ca Dumnezeu, şi am luat din bărbat pe femeie pe când bărbatul dormea adânc, şi am umplut locul înapoi cu carne şi am făcut om din carnea luată din om. Am făcut aşa fiindcă atunci când l-am zidit pe om, l-am zidit să fie bărbat şi femeie, şi apoi am arătat că aşa l-am zidit. Pe când cei doi erau un singur trup, nu era păcatul cel doborâtor în trupul omului, dar când am făcut două trupuri din trupul cel unul, atunci omul L-a depărtat pe Dumnezeu pentru trupul său şi s-a făcut pe sine dumnezeu peste sine, iar Eu de atunci plâng doborât de om, plâng fără casă şi plâng de şapte mii de ani, şi am spus că vulpile au vizuine, iar păsările, cuiburi, dar Eu n-am unde să-Mi plec capul şi să Mă odihnesc, căci omul M-a pedepsit la neodihnă şi la plâns, poporul Meu.


***

răul îl face pe om să se ascundă în el, aşa cum Adam s-a ascuns, şi apoi s-a îmbrăcat în haina stricăciunii de trup, el şi toţi urmaşii lui. Eu însă am venit cu acest cuvânt de înviere pe pământ şi îl învăţ pe om şi îi spun că haina nestricăciunii este lumina care îl îmbracă în ea pe om, ca să-l găsesc pe el la venirea Mea îmbrăcat în lumină, îmbrăcat şi nu gol, poporul Meu. Când Eu l-am zidit pe om, omul era îmbrăcat în lumină şi nu-i trebuia haină ca să-l acopere, şi era omul frumos ca Dumnezeu, şi Se vedea Dumnezeu în el, dar când el s-a făcut fiul neascultării de Dumnezeu, el a rămas fără Dumnezeu şi a văzut că este gol, că este descoperit, şi a dat să se ascundă în el, dar Eu M-am dus sfios spre el şi l-am vădit pe el înaintea lui, şi nu s-a ales cu nimic omul, decât cu haina stricăciunii lui, care îl ţine pe el rob luişi.


***

M-am dus sfios către Adam când el a făcut ascundere de Dumnezeu, dar el nu M-a mai lăsat să-l înviez din păcat, iar Eu i-am făcut haină de piele şi l-am îmbrăcat cu ea şi l-am aşezat pe pământ, căci prin neascultarea lui, omul şi-a făcut rost de haină stricăcioasă, haină care-l ascunde pe om sub ea, şi apoi omul a zămislit unul în altul, unul din altul păcatul şi a născut din el fiu după asemănarea lui, şi care s-a ascuns şi el de Dumnezeu când a făcut păcat.


***

O, nu ştie omul de ce ai spus Tu că milă, şi nu jertfă voieşti de la cel ce dă să Te urmeze pe calea durerii Tale, durere lungă cât toate veacurile omului, Fiul meu zdrobit de la nezdrobirea omului despărţit de Tine prin păcat, prin neascultare, Doamne, căci neascultarea este păcat, şi atrage păcatul în om, şi Tu stai la uşă şi baţi, stai duios la uşa celui ce Te goneşte din el, căci el se ascunde să nu-l vezi şi să nu Te vadă, Doamne milos, Dumnezeule sfios, căci sfios Te-ai dus către Adam când el a făcut în rai ascundere de Dumnezeu, şi sfios ai bătut apoi ca să-Ţi deschidă el!

O, popor al învăţăturii Fiului meu, Iisus Hristos! Ascunderea de Dumnezeu s-a născut în rai, pe când omul era încă gol. Neascultând de cuvântul lui Dumnezeu, omul a făcut apoi ascundere de Dumnezeu, şi înăuntrul trupului lui a făcut aceasta, iar în afara lui el a fost vădit chiar de el însuşi, căci s-a văzut apoi gol, gol de Dumnezeu. Cel gol de Dumnezeu îşi vede goliciunea aceasta şi dă să se ascundă de Dumnezeu în el însuşi, dar în afara lui omul se cunoaşte că se ascunde în el, fiindcă neascultarea de Dumnezeu este păcatul care atrage păcatul în om, şi păcatul îl vădeşte pe om.


***

păcatul invidiei, păcat făcut cu duhul, cu mintea cea pământească a omului, îl ţine mare peste Mine pe om şi nu pot lui să-i fiu Dumnezeu, aşa cum lui Adam n-am putut să-i mai fiu Dumnezeu după ce el M-a invidiat ca să Mă întreacă apoi în mărire şi să fie mai mare decât Mine, şi a fost, căci M-a dat de peste el şi şi-a căpătat libertatea sa, tată, şi prin ea a făcut păcat împotriva Mea şi n-a mai vrut cu Mine Adam.


***

Când Domnul i-a spus lui Adam păcatul necredinţei lui prin care n-a ascultat de cuvântul Făcătorului său, s-a supărat Adam pe Domnul şi nu L-a mai urmat, şi apoi L-a dispreţuit, iar pricina despărţirii lui de Dumnezeu a fost păcatul său.


***

I-am dat omului în rai viaţă şi i-am spus apoi să mănânce din rai toate cele ce erau pentru el făcute, iar pe cele ale lui Dumnezeu să nu le ia, căci sunt ale lui Dumnezeu. El însă a uitat de Mine când i-a fost încercată ascultarea, şi apoi s-a temut de glasul Meu, care-l căuta ca să-l întrebe de Mine, fiindcă Eu îi grăiam lui. Când l-am aşezat pe el în rai după facerea lui şi i-am spus ce este al lui şi ce este al Meu în rai, numai Eu am grăit cu el atunci, iar el cu Mine nu, iar când l-am întrebat pe el după ce l-am văzut furişat înăuntrul lui şi printre pomii grădinii, atunci a grăit şi el cu Mine şi Mi-a spus: «Auzit-am paşii Tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sunt gol şi m-am ascuns». O, n-a putut Adam să se ascundă printre pomii grădinii, n-a putut să-şi furişeze ruşinea şi păcatul sub pestelcuţa făcută de el din frunzele grădinii. Eu, Domnul, am voit să-l îmbiu pe el atunci spre luminarea faptelor lui şi spre pocăinţă şi să-i fac bine apoi, dar el n-a căutat să-şi moaie învârtoşarea, ci şi-a căutat dezvinovăţirea înaintea Mea cum că Eu i-am dat femeia care l-a tras pe el spre fapta lui şi a ei. O, dacă el n-ar fi uitat de Dumnezeu n-ar fi greşit.


***

Când l-am zidit pe om, omul se vedea bine cu toate cele zidite în el, aşa cum se vede azi omul care se aşează la rază, şi apoi omul a păcătuit prin nesupunere şi s-au făcut urâte cele din trupul lui, şi apoi omul s-a despărţit de Mine prin ascundere, şi atunci Eu l-am îmbrăcat pe el pe dinafară cu haină de piele, căci el singur şi-a ales ascunderea. O, poporul Meu, lasă, tată, să cadă dintre Mine şi tine această perdea! Stai în lumină, ca să te vezi, tată, aşa cum era omul zidit la început! Oul când se face în pasăre, se vede în el până ce creşte groasă coaja lui şi acoperă pe cele dinăuntru ale lui. Aşa era şi omul când l-am zidit, şi apoi el s-a semeţit şi a căzut în ascundere şi şi-a făcut loc de despărţitură între Mine şi el. Nici un întuneric nu este mai mare decât întunericul dintre Mine şi om, dintre om şi om. Nimic mai mult şi mai bine n-a putut învăţa omul ca şi ascunderea în el însuşi şi între om şi om, şi apoi păcatul dezvinovăţirii, păcatul învinuirii asupra Mea şi asupra aproapelui său.


***

O, smerenia Mea M-a ţinut mereu supus omului şi firii lui, şi am făcut aceasta ca să poată omul cu Dumnezeu, căci omul stă atât de mare, şi este mult omul, şi nu poate fi mic, prin firea lui nu poate, căci a zis când Eu l-am zidit din pământ şi i-am dat duh de viaţă: «pune-voi scaunul meu deasupra norilor; peste Cel preaînalt îl voi pune», şi a căzut omul când s-a suit zicând aşa, şi a căzut în semeţie, şi de atunci smerenia Mea M-a ţinut mereu supus omului şi firii lui căzute, căci mărirea Mea nu este să-l supun pe om sub supunerea Mea, ci este să-l ridic pe el spre smerenia Mea şi să înveţe el smerenia din care a căzut după ce Eu l-am zidit şi l-am aşezat în rai şi l-am învăţat smerenia, şi l-am învăţat să fie asemenea Mie, dar el n-a rămas aşa cum Eu l-am învăţat să stea, ci, din contra, s-a înălţat cu mintea lui spre cele ce sunt şi nu se văd, şi pe care le-a dorit sub el să stea.


***

Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului şi a pământului am făcut apoi pe om din pământ şi am pus din Mine duh de viaţă în el, şi după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit. Şi după ce el s-a smuls din Mine ca să fie de sine, Eu şi cu Tatăl am plâns cu plâns dumnezeiesc după om cinci mii de ani şi mai bine, şi apoi Tatăl M-a trimis pe pământ ca să întocmească prin Mine întoarcerea omului la Tatăl. Toată sarcina păcatelor omului am purtat-o pe pământ, şi apoi le-am pironit pe cruce împreună cu Mine, şi apoi am înviat pentru om şi l-am luat şi M-am dus cu el la Tatăl cu lucrarea salvării lui întocmită şi I-am spus Tatălui: Tată, iată Omul! Aşa am lucrat Eu atunci salvarea omului pierdut din rai, iar acum Mă fac cuvânt peste pământ şi vin din Tatăl pe calea aceasta şi îl învăţ mult pe om, îl învăţ să treacă din trup în duh, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la păcat la sfinţenie, căci voia Mea aceasta este: sfinţirea omului. Amin. O, şi de ce sfinţirea omului? De ce aceasta, o, Tată al Meu?

– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, şi din pământ l-ai plămădit pe om şi apoi ai suflat peste el şi ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu. L-ai despărţit apoi în două şi l-ai numit bărbat şi femeie, aşa precum l-ai zidit, şi ai făcut aşa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semeţit şi mai mult dacă nu s-a mai simţit singur, s-a semeţit mai mult ca atunci când şi-a zis în sinea lui că el este mare şi când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălţarea omului care a căzut prin înălţare, şi atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu şi să ia aminte la El şi nu la om.

O, omul s-a semeţit şi mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălţat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană şi a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, şi martor eşti şi de atunci până azi, căci îngerii căzuţi prin înălţarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei şi-au pierdut statul şi slava din care au căzut. O, câtă durere pe Noi de atunci şi până azi, Fiule Unule al Meu! De atunci s-a înfiinţat timpul, tată, şi de atunci Noi suferim în timp, şi tot aşa şi omul, tată.


***

După ce Eu l-am zidit pe om şi am pus în el duh de viaţă, el numaidecât s-a înălţat, s-a semeţit, şi apoi s-a ascuns numaidecât de Dumnezeu, a simţit în trupul lui să facă acest păcat, şi aceasta a fost despărţirea lui de Dumnezeu, pe Care-L simţea duşman apoi. O, iată ce îl învaţă pe om păcatul! Păcatul are cea mai ascunsă faţă şi poartă în el văzutele şi nevăzutele lui. Vreau să-l deprind pe om să se lase făcut de Dumnezeu, să se facă Dumnezeu prin har ca să nu mai fie duşmănie între el şi Dumnezeu din pricina păcatului cel ascuns în el, şi pe care nu şi-l poate ascunde de Dumnezeu.

Voi, cei care veniţi la izvorul înţelepciunii tainelor lui Dumnezeu, văzutelor şi nevăzutelor lui Dumnezeu, învăţaţi de la Mine că omul are în facerea pe care o face el văzutele şi nevăzutele cele lucrate de el, şi pe care Dumnezeu le cunoaşte în tot cuprinsul lor. Omul îşi este unul altuia duşman şi făcător de moarte, şi vreau să-l deprind pe om să înţeleagă aceasta ce nu înţelege el prin toate câte face el. Omul are în el firea lui cea căzută, ascunderea de Dumnezeu, nu ascunderea de om, căci dacă n-ar avea în el ascunderea de Dumnezeu el n-ar avea nici ascunderea de om. Ascunderea dintre om şi om este duşmănie între unul şi altul, nu este altceva, iar Eu am venit pe pământ acum două mii de ani să-l învăţ pe om lumina, că mare suferinţă e pe om şi în om din pricina ascunderii de Dumnezeu şi de om. Omul care se ascunde cu nevăzutele lucrate de el înaintea lui Dumnezeu şi a omului este cuprins apoi de teama cea de la ascundere, şi această suferinţă a fost născută de om în rai, căci omul a fost aşezat în rai cu trupul lui cel dintâi şi peste care trebuia să-L aibă pe Dumnezeu, Care a ştiut cum l-a făcut pe el şi Care şi ştia să-l păzească şi să-l lucreze mereu ca să-l aibă Domnul pe om şi să nu se aibă omul pe el, ci Domnul să-l aibă dacă l-a făcut să-l aibă. înţelepciunea aceasta însă l-a părăsit pe om încă de la început, şi aceasta s-a întâmplat pentru că omul i-a deschis duhului cel străin, cel necunoscut de el, iar cel necunoscut nu-i poate face decât rău omului, aşa cum s-a şi întâmplat încă de la începutul omului, şi atunci Eu, Dumnezeu-Cuvântul, am rostit cuvânt şi am zis duhului cel potrivnic voii Mele în om: «Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei, şi aceasta îţi va zdrobi ţie capul, iar tu îi vei împunge ei călcâiul». Iată, înţelepciunea cea părăsită de om în rai a făcut ca omul să se facă duşman lui Dumnezeu, duşman prin ascundere, duşman care n-a căpătat decât suferinţă peste trup şi blestem peste pământ, care avea să-i fie omului mamă hrănitoare şi dăruitoare de hrană dacă omul ar fi rămas în ascultare şi în neascundere de Dumnezeu. Când Eu, Domnul, am rostit aceasta peste om i-am fost şi nu i-am fost duşman omului, dar omul şi-L face singur duşman pe Dumnezeu atunci când se ascunde de El ca de un duşman, şi şi-l face singur duşman pe om atunci când el se ascunde de om ca de un duşman.


***

În duh de Bobotează te cuprind şi în ziua aceasta, poporul Meu. Mă mângâi în sărbători când grăiesc cu tine. E mare mângâiere pentru Dumnezeu când are cu cine să grăiască pe pământ. Tot omul Mă crede fericit lângă Tatăl, dar munca Mea cea de la Tatăl dată în ascultarea Mea a fost şi este omul. Mă mângâi când pot să fac ceva pentru om, şi puţin ajutor am de la om. Când am făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute, pentru om le-am făcut. O, nu ştie omul durerea pe care Mi-a făcut-o că s-a smuls din Mine şi s-a tras în sine şi Mi-a răpit fericirea, căci omul avea să fie fericirea lui Dumnezeu.

Mă mângâi cu tine, poporul Meu. E mare mângâiere când cineva îndurerat şi rănit adânc de durere are cum să-şi spună rana sa. Rana Mea este omul. Am suflat peste el cu gura duh din Duhul Meu când l-am plămădit din pământ după chipul Meu, şi am în el din Mine şi Mă doare rana în om şi nu ştie omul cum vine aceasta. O, dacă un părinte suferă atât de greu de la copilul lui cel căzut de la el prin neascultare, o, câtă suferinţă a rămas pe Dumnezeu după ce omul s-a smuls din El şi s-a tras în sine!


***

Cobor cu mult suspin şi cu mare zdrobire de duh şi de trup, cobor la poporul cuvântului Meu care crede venirea Mea răbdând îndelung lângă durerile Mele şi cerând de la Mine puteri şi mângâieri şi venirea Mea la el mereu ca să-l mângâi pe el mereu în răbdare şi în rane, căci Eu sunt mila cea fără de sfârşit şi veghez cu mare milă pentru cei ce gem şi plâng sub toate câte se izbesc în ei din pizma diavolului vrăjmaş, care l-a slujit pe om în clipa cea mai îndurerată pentru Dumnezeu, căci omul cel pus de Mine în rai a făcut neascultare lui Dumnezeu şi a ascultat de sine, şi îngerii i-au slujit lui ca şi Mie, şi de atunci omul îmi face rău. De atunci sunt şi îngeri negri, care îl scot pe om de la Mine dacă omul le-a înlesnit lor căderea lor din lumină, din slujba pe care ei o închinau Mie mai aproape decât toate cetele îngereşti, şi iată, cei ce Mi-au fost cei mai aproape slujitori Mi-au dat cea mai mare durere şi apoi M-au vrăjmăşit, căci au căzut în slujba omului, care M-a pedepsit apoi prin căderea lui din rai, căci voia de sine l-a scos pe om din braţul Meu şi l-a aruncat pe pământ.


***

O, n-a ascultat omul ca să nu se atingă de cele ce erau ale lui Dumnezeu, de cele ce numai Dumnezeu trebuia să le ştie şi să le ţină sub pază şi să-l păzească pe om să ispitească pe Dumnezeu, dar omul a dorit să ispitească fiinţa lui Dumnezeu, şi aşa a făcut, şi apoi şi-a văzut căderea şi s-a temut de Dumnezeu şi a dat să se ascundă. Eu însă eram cu pasul şi cu glasul peste el, iar când l-am strigat să-Mi răspundă unde este ascuns, murise, murise faţă de Mine, căci cine cunoaşte ca Dumnezeu, se doreşte pe sine apoi, nu-L mai doreşte pe Dumnezeu şi nu-L mai are pe Dumnezeu mare peste el, căci se ascunde de El, aşa cum s-a ascuns Adam. Cel ce se ascunde, din pricina răului din el se ascunde, şi omul dă vina unul pe altul din unul în altul înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a fost la început, după ce răul a fost cunoscut de om, făcându-se păcat în om, moartea lui Dumnezeu în om.


***

Avea trup nemuritor Adam, dar neascultarea l-a îmbrăcat în trup muritor, în care locuieşte pofta şi păcatul, şi s-a luat pe sine în gând Adam şi L-a dat din el pe Dumnezeu. O, nu este bine să stea omul cu el în gând, ci cu Mine în gândul lui să stea, căci cine stă cu el însuşi în gând, acela nu-L mai are pe Dumnezeu în el, în gândul lui, decât pentru teamă, iar teama îl oboseşte pe om şi îl face să se ascundă ca Adam. L-am povăţuit pe om să caute să scape de păcatul ispitirii lui Dumnezeu şi al omului şi să nu mai facă neascultare spre păcatul acesta, căci Adam dacă a dat de la el ascultarea de Dumnezeu s-a pus să-L ispitească pe Dumnezeu şi lucrarea Sa şi fiinţa Sa şi înţelepciunea Sa, că poate, poate ar fi să ajungă el mai deasupra lui Dumnezeu, dar trupul lui s-a făcut în clipa aceea trup muritor, căci Eu i-am spus că în ziua când va călca porunca Mea va muri, şi a trebuit să cadă Adam din rai apoi, ca unul care va muri cu trupul, şi a făcut el suferinţa aceasta pentru tot neamul omenesc cel de după el.

O, iată cât strică un om care păcătuieşte! În loc să fie cuminte, în loc să asculte, în loc să postească, aşa cum Eu i-am spus, Adam s-a voit deasupra lui Dumnezeu şi s-a pus să ispitească fiinţa lui Dumnezeu şi lucrarea Sa, prin care toate s-au făcut. Nu Mă vedea Adam, şi Îmi auzea numai mersul şi glasul, şi sfios l-am întrebat când el s-a ascuns: «Nu cumva ai călcat cuvântul Meu?».

Se întreabă omul cum de nu l-am oprit la timp pe Adam şi de ce i-am spus numai după ce a păcătuit împotriva Mea şi a lui? O, Eu ştiu ce am făcut. Eu l-am făcut din iubire pe om şi l-am vrut să Mă iubească, dar dacă el n-a vrut, iubirea nu trebuie împinsă din spate, ci trebuie liber să facă omul aceasta, că altfel iubirea nu mai este ea. Chiar şi când l-am întrebat de neascultarea lui, tot cu sfială l-am întrebat, căci eram Cel ce trebuia să fie iubit de cel zidit de Mine pentru iubirea dintre Mine şi el apoi. Iubirea nu pedepseşte când este în om, iar Eu eram Iubirea, şi am lucrat cu sfială înaintea celui ce a călcat peste iubire, căci aşa lucrează iubirea. Cine nu are iubire, nu are, dar cine o are pe ea, iubirea se face durere în cel ce nu are cum s-o odihnească pe ea.


***

Încă de la începutul lui cel din Eden omul a zis el şi nu a zis ca Dumnezeu, Care l-a făcut pe el. Păcatul nerecunoştinţei s-a încuibat în om încă din rai, şi din această pricină a pierdut omul raiul, iar raiul l-a pierdut pe om, pe cel pentru care raiul a fost făcut de Dumnezeu, şi iată, «boul îşi cunoaşte ieslea sa şi pe stăpânul său, dar omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu», aşa cum este scris în prooroci.


***

Eram uitându-Mă peste omul aşezat de Mine în rai ca să-l păzească şi să-l lucreze şi grăiam cu omul, şi el cu Mine grăia, chiar dacă el nu Mă vedea, dar Mă auzea omul în rai grăind cu el şi Mă auzea mergând în jurul lui şi prin rai, iar dacă a călcat porunca dată lui de Mine, el s-a ascuns apoi de teamă, dar Eu l-am strigat să iasă de unde s-a ascuns şi să se arate şi să grăiască cu Mine şi să-Mi răspundă la întrebare, şi n-a putut el să scape de Dumnezeu aşa cum ar fi voit, şi Mi-a răspuns apoi plin de teamă şi şi-a arătat vinovăţia şi în acelaşi timp scuturându-se de ea, căci aşa păţeşte cel semeţ, se scutură de vina pe care o are şi o dă pe altul, căci este fricos cel semeţ, fiindcă semeţia nu-i dă omului putere, ci îi aduce teamă apoi, teamă de Dumnezeu şi de om prin lucrarea ei ascunsă sub masca făţărniciei, păcat întunecat peste mintea omului.


***

O, fiule, Adam n-a vrut, săracul, să se hrănească cu minunea frumuseţii raiului în care Eu l-am aşezat, ci s-a hrănit unul cu altul cei doi şi n-a mai văzut decât atât, şi s-au făcut pământ frumuseţile raiului pentru cei doi, dintr-un singur trup împărţit în două de mâna Mea, după ce Adam n-a găsit între toate fiinţele cu suflet viu în ele ajutor pentru el pe pământ. O, iată cum a furat omul de la Dumnezeu, din nevăzutele lui Dumnezeu şi le-a aşezat pe pământ apoi ca să se fălească el cu ele!


***

O, poporul Meu, am pus în sufletul tău credinţă, tată, iar tu trebuie s-o lucrezi şi s-o păstrezi, căci cine nu ascultă aşa, tăgăduieşte cuvântul Meu, aşa cum l-a tăgăduit Adam în rai de a călcat peste cuvântul Meu, şi s-a supărat apoi pe Mine omul cel zidit de mâna Mea şi şi-a cules plată dureroasă, lacrimi şi suspin. S-au smuls din Dumnezeu unul pe altul, Adam şi femeia sa, căci n-au vegheat să nu calce ei peste cuvântul Meu.


***

Voiesc să iau de pe om acest păcat, această vină, că nu omul a făcut pământul, ci Dumnezeu l-a făcut. I-am spus omului să stăpânească pe pământ după ce l-am făcut pe el om din pământ, dar i-am spus aceasta înainte să-şi lucreze el căderea din Dumnezeu prin neascultare. Omul cel ieşit din om este al duhului neascultării omului şi al voii libere din om, şi nu este al lui Dumnezeu omul cel ieşit din om. Trebuia să vin să-i spun omului aceasta şi am venit şi vin şi-i spun, iar lui îi este greu să se plece şi să creadă şi să cunoască pe Cel ce vine şi grăieşte cu el din cer aşa cum grăia Dumnezeu la început cu omul, şi omul cu Dumnezeu. O, n-am grăit Eu cu omul după ce l-am zidit? Nu i-am spus Eu lui ce să facă şi cum să asculte? El însă n-a împlinit cuvântul Meu şi M-a înlocuit cu voia sa şi M-a înşelat, căci lui nu i-a plăcut cum am voit Eu şi a schimbat încă de pe atunci voia Mea cu voia sa şi s-a făcut potrivnicul lui Dumnezeu omul cel făcut de Dumnezeu.

O, trebuie să fie prea deştept omul ca să aleagă pentru el binele lui, ca să aleagă pe Dumnezeu şi ascultarea de Dumnezeu peste el. Tot de la Mine vine şi aceasta ca să poată omul aşa, căci la om am aşteptat zadarnic, că el Mi-a făcut numai dureri. Acum două mii de ani am spus că fericit este cel ce nu se sminteşte întru Mine, şi cu durere mare am spus acest adânc cuvânt, căci acum şapte mii de ani Mi-a dat omul cu gura sa peste obraz că i-am dat femeia, care l-a smintit pe el, şi de-atunci a ales să se smintească aşa omul şi să se ascundă după Mine în fel şi chip, până ce a trebuit să îl las aşa pe om.


***

Sunt Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu şi nu mai am alt dor între pământ şi cer decât să fac pe pământ împărăţia cerurilor, petrecerea Mea cu omul, pe care am pierdut-o în rai când omul s-a ascuns de Mine şi M-a lăsat fără de el şi s-a dat diavolului în ascultare, căci mintea omului îl trage în jos pe om, şi aşa se naşte diavolul între pământ şi cer, vrăjmaş lui Dumnezeu şi omului însuşi, şi omul Îi face rău lui Dumnezeu înăuntrul său şi în afara sa din pricina dorului de sine împotriva Mea în el, iar Eu am spus acum două mii de ani, părăsit de om cum eram de la început şi până atunci, şi am spus ca să se audă: «Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi, purtându-şi crucea, să urmeze Mie», să nu-şi mai urmeze sieşi omul, ci Mie, dacă voieşte cu Mine, căci acum şapte mii de ani şi-a urmat sieşi şi M-a părăsit, şi iată, aşa nu are omul pe Dumnezeu peste el, căci omul îşi urmează minţii lui chiar şi când vede unde cade când el face aşa.

E bătrână căderea omului şi s-a învăţat aşa cu ea omul şi şi-a luat-o de viaţă, dar e vremelnică o aşa viaţă.


***

duhul lumii e străin de Duhul lui Dumnezeu, şi tot ce nu este cu Dumnezeu se strică, se stâlceşte de tot şi nu mai are nici un chip, şi asta a făcut duhul lumii cu făptura cea omenească, şi trebuie să-i grăiesc omului aceasta literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, ca să-Mi fie dreaptă apoi judecata lucrurilor toate, după cartea facerii cea din cer între pământ şi cer, căci este acum altă facere între pământ şi cer, este facerea pe care a făcut-o şi o tot face omul, căci el şi-a zis: «Pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri şi peste Cel Preaînalt îl voi pune!». O, numai îngerii Mei ştiau slava domniei Mele, slava Celui Preaînalt, iar omul a născut în el gând ascuns după ce i-am dat să stăpânească lucrarea Mea cea pentru el şi să-L recunoască de Stăpân peste el pe Făcătorul lui şi a toate cele făcute de Dumnezeu, văzute şi nevăzute, după lucrarea lor.

O, poporul Meu, e nevoie de adâncă smerenie în om pentru slujire a sa înaintea lui Dumnezeu sau înaintea omului. O, poporul Meu, duhul rău stă bine ascuns de şapte mii de ani ca să facă el în fiecare om ceea ce a făcut atunci omul cel zidit de Dumnezeu şi care s-a semeţit după ce îngerii lui Dumnezeu slujeau lui cu bucurie şi cu iubirea cea de sus. O, fiilor, nu s-a născut în oameni până azi înţelepciunea care-i trebuie omului ca să se uite el bine cât strică, cât bine striveşte semeţia în om, căci omul cel întâi zidit, semeţindu-se după ce i-am supus lui toate spre slava Mea şi spre bucuria lui cu Mine, Mi-a strivit el apoi şi slava îngerilor, iar îngerii Mei cei întâi, slujitori omului după ce l-am zidit şi i-am dat lui Edenul de casă, şi-au pierdut slujirea lor cea pentru Mine, căci s-au plecat omului, dar omul era semeţ acum, căci s-a văzut mare şi puternic prin ceea ce Eu i-am dat, şi a stricat atunci omul în cer şi pe pământ locul lui, şi locul Meu din el l-a stricat atunci şi a adus durere şi cădere pentru îngerii care ştiau bine scaunul Meu de domnie şi slava lui, unde ei Îmi slujeau.


***

nu ştiu oamenii, nu ştiu nici cei ce zic că ştiu despre Tine şi de la Tine, nu ştiu aceştia cum a fost căderea îngerilor, nu ştiu că nu îngerii, ci numai omul a întins mâna peste Tine şi s-a făcut el atunci cădere peste îngerii slujitori tronului Tău slăvit! Spune-le oamenilor, că nu ştiu oamenii ceea ce numai Tu ai văzut şi ştii, căci eşti Fiul Tatălui, Cel mai înainte de vecii născut din Tatăl, eşti Cel ce este, Fiule scump! Amin.


***

O, mamă, iată, şi bucuria poate fi semeţie, şi încă ce semeţie, mamă! Ucenicii Mei dădeau să se bucure că li se pleacă duhurile rele, îngerii cei căzuţi prin bucuria omului cel zidit de Dumne­zeu şi care s-a semeţit bucurându-se că l-am pus să stăpânească peste cele făcute de Dumnezeu pentru el, căci când el a văzut că-l slujesc îngerii cei dinaintea tronului slavei Mele s-a semeţit, bietul de el, că a luat stăpânire mare chiar şi peste îngerii tronului Celui Preaînalt, Făcătorul cerului şi al pământului şi al omului apoi. Cine ştie să citească în Scripturi poate să înţeleagă dacă voieşte, căci Eu acum am desluşit păcatul semeţiei omului când îngerii cei dinaintea tronului Meu slujeau lui în rai ca şi Dumnezeu, căci Eu, Domnul, slujesc omului de atunci şi până azi.

Să se smerească omul pentru cât îl miluiesc Eu şi pentru cât îl slujesc, şi nu să se semeţească el că ar merita aceasta, căci Adam a pierdut pacea lui şi a Mea în el dacă s-a crezut vrednic.


***

Te-am arătat pe tine oamenilor acum două mii de ani, mamă, şi le spun acum tuturor că îngerii cei căzuţi, care s-au făcut satane, s-au temut mereu de tine cât ai stat pe pământ şi n-au putut să-ţi facă piedici şi nu s-au apropiat de calea ta cu Dumnezeu, mamă. Stăpânitorul acestei lumi, diavolul, a fost judecat atunci prin venirea Mea pe pământ şi prin moartea şi învierea Mea apoi, şi nici atunci n-a priceput el îndeajuns judecata lui, căci acest duh a rămas orb de tot odată cu înfiinţarea lui între cer şi pământ în clipa când îngerii s-au prăvălit din cer prin semeţia omului în rai.


***

s-au întâlnit pe pământ după naşterea Mea cele două puteri, puterea lui Dumnezeu şi puterea lui satana, cel întâi între cetele îngereşti şi care s-a făcut Mie potrivnic pe când omul cel zidit de mâna Mea şi aşezat în rai s-a împotrivit să asculte pe Făcătorul lui, pe Dumnezeu, şi a tras sub neascultarea lui slujirea cetei cea dintâi a îngerilor lui Dumnezeu, iar neascultarea şi orânduiala clătinată de la locul ei a adus potrivnic Mie pe îngerul cel întâi între cetele îngereşti, pe căpetenia aceasta, şi s-a făcut acesta prin neascultare satană, potrivnic s-a făcut, şi apoi s-a răzbunat şi s-a făcut puterea cea potrivnică lui Dumnezeu, iar omul a rămas cu acest păcat săvârşit împotriva îngerilor lui Dumnezeu, din pricina neascultării lui cea din rai. Atunci puterile cereşti au văzut şi s-au temut, iar Eu, Domnul, Fiul Tatălui Savaot, am văzut pe satana ca fulgerul căzând din cer şi am rostit peste cetele îngereşti prin glasul îngerului Meu Mihail şi am zis: „Să stăm bine şi cu frică şi cu luare-aminte!”, şi s-a făcut linişte puterilor cereşti şi au aşezat în pace lucrarea lor pe mai departe spre slujire lui Dumnezeu şi facerii a toate, slujire mare cum nu se suie la mintea omului, căci dacă n-ar fi puterile cereşti şi lucrarea lor, n-ar mai sta nimic la loc sortit de Dumnezeu prin facerea cerului şi a pământului, pe care Domnul le-a aşezat să fie, şi prin cuvânt le-a aşezat şi sunt.


***

— Cu duh adânc îndurerat şi înlăcrimat pentru durerea Ta cea de la mine îmi las lângă Tine duhul şi cuvântul meu, o, Făcătorul meu, şi le spun oamenilor, ca un martor al Tău, că drumul spre rai nu este altul decât sfinţii Tăi, care Te-au mărturisit cu Duh Sfânt şi cu sânge înaintea domnilor şi a împăraţilor şi a înţelepţilor pământului după ce Tu ai venit pe pământ şi Te-ai făcut temelie bisericii Tale.

Acum şapte mii de ani eu m-am strivit de tot în fapta neascultării mele de Tine, iar după ce s-au dezmorţit de sub lovitura aceasta trupul şi duhul meu, au început durerile mele toate, în mine şi în urmaşii mei până azi. Îi strig eu pe oameni şi mărturisesc lor durerea Ta şi a mea. Durerea Ta sunt eu, durere de şapte mii de ani, şi vreau să n-o mai ai, dar trebuie să repare omul cel de la sfârşit stricăciunea mea din el şi să Te ia pe Tine înăuntrul lui cu toată slava Ta, care trebuia să sălăşluiască în mine la începutul meu dacă Te-aş fi ascultat, o, Doamne! Locul Tău din om este sfinţenia lui cu trupul, cu duhul şi cu sufletul, cu toată fiinţa lui, o, Doamne, căci plata păcatului este pahar amar, neostoit acest amar, şi de care tot omul se teme.

Au aşezat sfinţii şi părinţii bisericii în duminica aceasta ziua când eu am ieşit din rai, izgonit fiind de neascultarea mea de Tine, Doamne. O, e greu de omul care-şi alege carnea, voia lui şi cuvântul lui împotriva cuvântului Tău, Cuvinte Doamne, dar iată cât vii Tu de mult şi de slăvit acum pe pământ cuvânt! O, slavă venirii Tale, Doamne! O, atât de mult iubeşti pe cei pierduţi de Tine ca să-i faci cumva să Te audă şi să se întoarcă!


***

Când Eu am dat să-l întreb pe Adam în rai de ce se ascunde de Mine, el s-a supărat că l-am întrebat şi că am umblat la purtarea lui ascunsă, şi s-a răstit la Mine şi s-a supărat pe Mine, iar cine se ascunde de Mine se supără pe Mine şi Mă ameninţă prin purtarea lui şi prin vorba lui dacă umblu să-l descopăr, şi acela nu mai poate rămâne al Meu şi pleacă şi se ascunde ca să plece şi caută cumva să plece, căci nici dragostea, nici frica de Dumnezeu nu mai rămân cu cel ce se ascunde pentru voia lui, căci dacă măcar frica de i-ar mai rămâne, n-ar pleca, ci s-ar apleca pentru umilinţă, şi iată de ce nu are omul înţelepciune ca să nu păcătuiască şi să-l ajungă apoi despărţirea de Dumnezeu!


***

O, fiilor, o, fiilor, iată ce-a păţit omul în rai! A ascultat de şoapta diavolului şi s-a pus apoi pe lucru şi s-a ascuns apoi de lumină ca să nu-l vadă ea. S-a ascuns omul de Dumnezeu, dar i-am ieşit în cale Eu numaidecât şi i-am cerut răspuns, iar el Mi-a spus ce-a făcut şi Mi-a spus că s-a ascuns între el şi femeia sa, între ei şi diavolul ca să nu spună ceea ce Eu l-am întrebat ca să-Mi spună, şi ca să nu rămână la întuneric fapta lui, şi ca să dau cumva să repar ce mai putea fi reparat din ceea ce omul a stricat. I-am spus omului să-i fac altă femeie dacă ea a căzut spre ascundere prin diavolul invidiei asupra lui Dumnezeu, prin îngerul care a căzut din dregătoria lui de lângă Dumnezeu din pricina trufiei omului făcut de Dumnezeu, care apoi s-a văzut mare peste toate, singur mare, şi s-a dorit el deasupra scaunului lui Dumnezeu cu gândul său, şi, dând îngerii să-l slujească, s-au prăbuşit din cer, şi li s-a făcut oprire prin glas de arhanghel celorlalţi îngeri, şi au rămas îngerii ceilalţi la locurile slujirii lor aşa cum i-a pus Dumnezeu pe ei, şi de atunci îngerul cel căzut şi ceata lui îi învaţă pe oameni să se ascundă de Dumnezeu, şi unii de alţii să se ascundă apoi.

Vă învăţ pe voi, cei de la sfârşit de timp, şi vin pe pământ la voi şi vă învăţ cereşte. O, nu căutaţi să vă îndeletniciţi să aveţi ascunderi unii faţă de alţii şi să vă pitiţi cu ele apoi, iar dacă aveţi, părăsiţi lucrarea lor, fiilor, părăsiţi-o azi, ca să nu vă doară şi să plângeţi mâine, şi ca să nu Mă doară pe Mine de la voi şi pentru voi, când diavolul cel căzut din lumină va descoperi întunericul vostru cel pentru ascunderi, căci el vă învaţă, şi tot el vă descoperă apoi, şi aşa îşi bate el joc de om după ce s-a prăbuşit din cer din pricina dorinţei de mărire a omului zidit de Dumnezeu la începutul cel sfânt al facerii omului.


***

— O, ce greu, Doamne Mieluţ, ce greu îşi închipuie oamenii cerul şi pe cei din cer! Le spun eu lor acum că de la pământ în sus este cerul, nu în altă parte este el, şi tot aşa sunt şi cei din cer, şi toţi trăiesc în el, în cer. Este trasă însă perdeaua cea de taină între cei din cer şi cei de pe pământ, şi din această pricină oamenii se despart de Dumnezeu ca şi Adam când vieţuia în rai sub taina cea dintre Dumnezeu şi om. Tainici suntem, Doamne, noi, cei din cer, căci aşa ai zidit Tu, Ziditorule a toate. Ai zidit văzutele şi nevăzutele, şi ai lucrat aşa ca să nu le strice pe toate omul cel stricător. Un fruct a luat el din pomul cunoştinţei, din care nu trebuia să ia, şi iată cât a stricat el prin aceasta şi cât a zguduit aceasta în nevăzutele lui Dumnezeu! O, să mai fi putut el umbla şi peste cele nevăzute ale facerii Tale cu privirea lui, ar fi stricat şi mai mult, dar prin îndărătnicia lui s-au clătinat şi cele nevăzute şi a atras spre cădere de la locul lor îngerii cei mai apropiaţi ai Tăi, Doamne, iar Tu ai văzut şi ai poruncit spre bine şi spre frică şi spre luare-aminte peste toţi cei din cer, peste toţi îngerii Tăi, Doamne, şi ai oprit atunci stricăciunea cea de la fapta neascultării omului. O, cât Te-a durut, o, cât ai suferit atunci! A trebuit să cobori Tu Însuţi acum două mii de ani, şi de atunci lucrezi mult, mult, şi plin de durere lucrezi, şi iată cât lucrezi de mult acum, cât cuvânt, câtă strigare, câtă rugă, câtă povaţă şi câtă aşteptare, Doamne Mieluţ!


***

Eu sunt Cel ce sunt. Sunt Cel ce am făcut cerul și pământul și pe om, și toate pentru om din cele ce s-au făcut, ca să aibă omul bucurie multă de la toa­tă fa­ce­rea lui Dumnezeu, căci Eu bucurie am voit să fie toate, iar omul să se bucure și să-L bucure pe Domnul Făcătorul și pe toate să le bucure, pe toate cele văzute și nevăzute ale facerii lui Dumnezeu. Mai înainte de a zidi prin cuvânt pe cele vă­zute le-am zidit pe cele ne­vă­zute, și cu ele am lucrat de le-am zidit pe cele văzute, iar apoi l-am zidit pe om în chip mi­nunat, ca să poa­tă vedea pe cele ce pentru ochii lui le-am zidit ca să fie, ca să-i slu­jească și ca să le vadă o­mul.

O, e zi de duminică, și pace ție, popor al cuvântului Meu, și ce bucurie pe Mine că te am la izvorul gurii Mele, care izvorăște cuvânt pentru tine și pentru toată suflarea și pentru toate cele văzute și nevăzute ale lui Dumnezeu, măi poporul Meu! Te-am zidit din cuvânt, te-am zidit ca să te bucuri de Dumnezeu și să Se bucure Domnul de tine, căci Eu bucurie aș vrea să fie toate și peste toate, iar omul să se bucure și să-L bucure pe Dom­nul Făcătorul și pe toate să le bucure. O, așa aș vrea, că mare durere și suspin s-a pus peste Mine și peste toată facerea că n-a voit o­mul cel zidit de mâ­na Mea, o, n-a voit să se fa­că el bucurie pentru Domnul, căci s-a iubit pe sine și nu și-a mai iubit obâr­șia lui și a făcut despărțire de Dumnezeu, și totul din trufie, iar trufia vine de la iubirea de si­ne, și nu mai ascultă omul de Dumnezeu și de cele de la Dumnezeu descoperite lui și de cele care slujesc lui, ca apoi omul să le poată mulțumi, dar dacă el n-a ascultat de nimic și de nimeni, o, a pierdut iubirea, căci iubirea este Dumnezeu, și tot ceea ce este împotriva ei este păcat.

O, nu poate omul să rămână de partea iubirii. Oricât l-ar îmbia și l-ar chema iubirea, el tot pe sine se alege și nu are teamă. Nici Adam n-a avut teamă când s-a ales pe sine și s-a tras dinaintea Mea și s-a tot îngâmfat apoi pentru el însuși, și tot omul ca­re nu ascultă pe Dumnezeu este îngâmfat, și am spus aceasta deslușit acum ca să știe omul ce lucrare are el când se desparte de Dumnezeu prin neascultare de cuvântul Său, iar îngâmfarea este de la diavolul, care l-a înșelat pe om, pe cel ce s-a lăsat înșelat.

O, în tot chipul am căutat de atunci și până azi să-l întorc pe om cu iubirea spre Mine ca să aibă el iubire. Păcatul însă a prins putere ma­re și îl biruie pe om, pe cel ce se lasă biruit. O, ce drept, ce minunat ar fi fost să se lase omul biruit de Dumnezeu încă de la începutul său cel de la Dumnezeu! N-ar mai fi luat ființă diavolul, care să-l despartă pe om de Făcătorul lui. Trage mereu cu păcatul bietul om, și din aceasta se naște. Și-a făcut diavolul împărăție cu ajutorul omului încă de la cel dintâi om, omul cel zidit de Dumnezeu. Da­că omul ar fi ars în el de iubire pentru Dumnezeu, n-ar mai fi ars apoi în el puterea păcatului, care îl desparte de Domnul pe om, și nu s-ar mai fi zidit atâta iad, atâta foc, atâta păcat, iar iadul înseamnă foc mistuitor, în care se mistuie omul pic cu pic, pas cu pas, păcat cu păcat.

O, fiilor, am luptat și am lucrat mult apoi cu îngerii Mei și i-am ales pe cei iubitori și doritori de Dumnezeu și le-am dat daruri și sfințenie le-am dat și M-am des­coperit lor ca să lucrez prin ei întoarcerea omului cu fața la Dumnezeu, calea înapoi, o, și au așe­zat părinții sfinți semne pe cale și le-au arătat pe ele ca să-l ajute pe om spre Domnul. Așa au pus ei la locul lor aceste semne și au făcut che­mare spre ele peste oameni, și așa este și această duminică așezată în calendar, și se cheamă ea duminica izgonirii lui Adam din rai, iar omul să audă și să-l doară și să caute calea pierdută acum șapte mii de ani și să se lase purtat pe ea pâ­nă înaintea Mea ca să-l curăț și ca să-l iert și ca să-i dau bucurie apoi în locașurile Mele.


***

O, fiilor, cine cade, din pricina neascultării cade din bărcuța Mea cu voi, nu de altceva cade, chiar dacă el aruncă vină înapoi, căci Adam s-a supărat pe Dum­nezeu după ce a pierduit lo­cul său din rai, și s-a pus înger de pază în fața raiului pentru păzirea pomului vieții, și pentru ca să nu lo­vească omul pe Dumnezeu mai înainte de coborârea Sa din cer pe pământ după om ca să Se facă pen­tru om Pom al vieții, Pom Ca­re nu trebuie jefuit.


***

Iubire cu credincioșie este iubirea care se cuvine lui Dumnezeu din partea celor credincioși, și greu mai poate omul aceasta. Jalea Mea e lungă de șapte mii de ani, de când l-am zidit pe om și l-am așezat în rai și l-am voit fericit pe el. El însă Mi-a nimicit bucuria cea pentru el și nu Mi-a dăruit credincioșie, și apoi ne-am despărțit. Am plâns apoi cu Tatăl pentru necredincioșia omului, am plâns cu jale și am tot plâns, și ne-am mângâiat apoi târziu, târziu, de la credincioșia lui Avraam, primul om sfânt cu iubirea cea pentru Dumnezeu, și pe care l-am binecuvântat pentru seminția cea nouă a fiilor credinței, credință ca a lui Avraam, nu altfel credință, iar până la el n-a fost să se păstreze vreun nume de sfânt ca să-l ia sfinții bisericii Mele născută acum două mii de ani și să-l pună în calendarul celor sfinți ai Mei. O, n-a fost Adam om sfânt și trecut între cei sfinți, n-a fost. Omul cel zidit de mâna Mea n-a voit să fie sfânt. M-a durut adânc că n-a fost sfânt omul cel zidit de mâna Mea. O, câtă mângâiere am de la cei sfinți, și mai ales de la sfinții cei duioși cu Mine, așa cum a fost Ilie, proorocul Meu cel mare și plin de putere de sus din pricina credincioșiei lui pentru Mine.


***

O, ce minune de slavă văzută ar fi fost mereu pe pământ dacă omul n-ar fi căzut din slava sa cea de la Dumnezeu! Nu-și poate omul închipui din ce fericire a căzut atunci când s-a încumetat să se folosească de duhul geloziei față de Dumnezeu, Făcătorul său, și s-a vrut mai mare, s-a visat mai mare să fie după ce l-am zidit și l-am pus să aibă stăpânire și să pună nume la toate cele, sus și jos, la toată facerea lui Dumnezeu, iar când el a văzut-o în toată mărirea sa s-a visat atunci stăpân peste ea și deasupra ei, deasupra norilor slavei Domnului s-a visat omul, deasupra lui Dumnezeu, măi fiilor, și uitați-vă voi la purtarea omului față de viața sa și înțelegeți ceea ce vă spun, că a stat el de atunci și până azi deasupra voii lui Dumnezeu și calcă peste ea pentru voia sa zi de zi, clipă de clipă, iar Eu, Domnul, Mă aplec și-i ies în cale ca să-l aplec spre voia Mea cea plină de viață din cer peste om, numai că el este mort de tot față de dragoste, căci dragostea este Dumnezeu, și nicidecum dragostea omului, prin care omul L-a pierdut pe Domnul, murind față de dragostea cea veșnică, cea care nu cade în păcat pe om, ci îl ține smerit și ascultător înaintea fiecărei probe asupra ființei sale omenești.


***

O, numai bine ar fi fost să fie între cer și pământ apoi, dar s-au împlinit cele ale omului zidit de Dumnezeu și s-a dorit omul mai sus ca Făcătorul lui și toate s-au strâmtorat apoi pentru el. N-a avut omul credincioșie, n-a avut ascultare și supunere înaintea Făcătorului a toate, ci îndrăzneală a avut, și n-a mai putut rămâne lângă Dumnezeu cu îndrăzneala lui, cu depărtarea lui de duhul credincioșiei, căci a făcut ascundere de Dumnezeu și a pierdut el atunci grădina cea dulce făcută de cuvântul Meu pentru om, și a fost apoi omul așezat pe pământul cu spini și cu pălămidă, precum este scris, și a trecut la lucrul său omul și n-a rămas el pentru lucrul cel cu Dumnezeu, și s-a arătat pe pământ lumea oamenilor, lumea care s-a smuls din mâna lui Dumnezeu cu lucrarea ei, cu obiceiurile ei, cu dragostea ei, căci omul nu M-a iubit încă de la început, și Mi-a făcut dureri mereu, mereu.


***

Eu sunt Cel ce sunt, și sunt trimisul Tatălui Savaot pe pămānt cuvānt. Grăiesc cu omul pe pămānt așa cum am grăit cu Adam īn rai, cu omul cel zidit de māna Mea din țărāna pămāntului și din suflare de viață apoi peste el suflată, căci am suflat peste omul cel plămădit din pămānt și a prins el suflare de viață ca a lui Dumnezeu și s-a făcut om cu suflet viu, cu mișcare, cu vedere, cu auz, cu simțire a toate cāte īl īnconjurau și īl vedeau, și se bucurau tot și toate cānd īl vedeau, toate cāte erau īn rai, și care s-au īnființat cānd a fost zidită grădina Raiului, căci Dumnezeu a zis să se facă grădină de rai pentru om după ce l-a zidit, și apoi a dat-o omului de locuință, de casă și de grădină și de frumusețe de nespus, ca să aibă omul grijă, și de lucru īn rai, căci vai celui fără de lucru dat de Dumnezeu și fără de ascultare pentru tot lucrul cel de lucrat!

O, așa s-a īntāmplat cu omul cel zidit de Dumnezeu și așezat īn grădina raiului, și care n-a dat să asculte de legile grădinii, căci Dumnezeu i-a dat lui poruncă ce să mănānce și ce să nu mănānce, dar neascultarea omului de porunca lui Dumnezeu l-a scos afară din grădină și a căzut Adam din rai, din pricina neascultării a căzut.


***

— O, cum, Doamne, cum, Făcătorule al meu, cum să nu Te aud și să nu-Ți răspund ca să-Ți văd durerea pe care Ți-am făcut-o eu Ție, și pe care Ți-o fac toți oamenii care fac ca mine, că tare Te-am īndurerat īn rai, Doamne, și n-am dat să iau seama ce primejdie ridic eu asupra facerii Tale și cātă durere se naște de la neascultarea mea de Tine, Domnul meu milos, o, că n-am dat să īnțeleg mila Ta de mine cānd Ți-am greșit cu neascultarea mea de porunca Ta īn rai.

Mi-a fost teamă dacă am greșit, și am dat să mă ascund. O, ce frumos ar fi fost să mă fi temut mai īnainte de greșeală, ca să nu fi săvārșit călcarea poruncii Tale, Domnul meu milos, și mi-ai ieșit apoi īnainte ca să mă īndrepți și să mă ajuți să-mi curăț greșeala. Eu īnsă, m-am ascuns pentru ea și Te-am īnvinuit pe Tine și am īnvinuit pe femeie, iar ea a īnvinuit șarpele, și nicidecum nu ne-am căit că n-am ascultat de cuvāntul Tău. O, așa fac toți cei ce-Ți greșesc. Se ascund și īnvinuiesc dacă au īn ei duhul trufiei și al măririi de sine, că mă fac tot ochi și urechi auzind graiul Tău din ziua aceasta de pomenire a mea cānd am pierdut raiul, Doamne, și văd cum Te doare de cei ce Te-au părăsit după ce au venit și Te-au īnsoțit cu dragostea lor pe calea cuvāntului Tău, și s-au dus apoi din nou pe calea lumii, și cum Te doare de la ei văd, Doamne.


***

O, s-a semețit omul și s-a vrut mai sus ca Dumnezeu și a pornit atunci luptă pentru locul cel de sus, de deasupra norilor. Numai că omul a fost zidit de Dumnezeu ca să stea jos, nu sus, căci sus stă Domnul și Se poartă pe nori. O, n-avea cum să ajungă sus omul, dar el a cugetat aceasta, și s-a născut atunci duhul satanei, duhul împotrivirii asupra lui Dumnezeu, și prin care în rai mintea omului a căzut și s-a născut atunci în om păcatul care se cheamă înălțarea minții, păcat pe care îl face omul prin dorință, căci femeia în rai a dorit, și a dorit prin duhul satanei, care a lucrat prin șarpe, și prin care mintea omului a căzut atunci din Dumnezeu și a fost omul biruit prin dorință.


***

O, ne-am hrănit la masa Ta de azi aici cu noi și cu ei, cu cei de azi ucenici și sprijin al Tău în mijlocul fiilor oamenilor. O, câtă pace lucrează între cei din cer lucrarea cuvântului Tău când îl reverși peste pământ, Doamne! O, câtă pace ar fi să fie pe pământ după atât râu de cuvânt de dragoste în revărsare peste pământ și peste cei de pe pământ, Doamne! Pomii și florile după felul lor, păsările și animalele după felul lor, peștii și tot ce este viu în ape, munții și văile, dealurile și câmpiile și tot veșmântul lor măreț, tot și toate cele numite de noi acum, toate aud glasul Tău și se mângâie ca și în rai, când Tu Te purtai și bucurai facerea toată, și când numai omul nu s-a bucurat de Tine nici măcar în rai, Doamne, și toată facerea știe pentru ce s-a despărțit de Tine omul, care a lăsat peste urmașii lui păcatul lui, dragostea de trup și de desfătare a trupului, care a înlocuit în om fiorul dragostei de Domnul, de Tine, Doamne Făcător, că ai venit pe pământ acum două mii de ani ca să-l faci din nou pe om, ca să-i dai un nou început de facere, tot Tu să-i dai, dar n-a mai scăpat omul de trupul său, Doamne, și Te-a părăsit și atunci, iar și iar Te-a părăsit pentru trupul său, o, Doamne, pentru ca să fie el, iar Tu să nu fii, să nu mai fii. Tu însă ai avut putere de Dumnezeu și ai biruit omul și moartea lui, că moartea Ta era moartea lui, nu a Ta


***

L-am iubit pe om cu atâta iubire, și a fost apoi să Mă dovedesc Dumnezeu și Făcător al său, și să aibă el apoi recunoștință și iubire pentru Cel ce l-a zidit pe el după chipul Său, căci frumos ca și pe Mine l-am făcut la înfățișare. Am lucrat apoi cu cuvântul un loc dulce de tot, și frumos foarte și plin de cântec de păsărele și plin de flori fel de fel, și l-am așezat pe om în mijlocul frumuseții de rai. I-am spus apoi ce să facă, i-am spus să mănânce și ce să mănânce și ce să lucreze și cât să știe din cele ale lui Dumnezeu. O, fiilor, omul însă a prins cheag și s-a vrut împărat peste pământ și peste cer și peste Dumnezeu, căci s-a trufit, și dacă a cugetat așa, s-a zdruncinat alcătuirea cerului și s-a clătinat de la locul ei ceata îngerilor cea slujitoare înaintea tronului Domnului și a rămas ceata aceasta fărâmițată de atunci și până azi, și s-a făcut răzvrătitoare pe Dumnezeu și pe om dacă și-a pierdut întâietatea și locul cel de dinaintea slavei Domnului.

O, n-a voit omul să stea sub cuvântul Meu, și a ieșit de sub el și a fost prins de ceata cea căzută a îngerilor lui Dumnezeu, care l-a vrut și pe om apoi căzut, o, și neascultarea omului l-a făcut și pe el însuși să cadă, și a căzut omul din rai prin călcarea legii raiului, și de atunci ascultă omul ceea ce nu a ascultat în rai, căci a lucrat apoi pământul, care dădea din el buruieni cu țepi, totul pentru păcatul omului, iar el a trudit cu sudori să-și scoată hrana cea pentru trup, pâinea cea de toate zilele, o, și a tot greșit omul apoi în fel și chip pe pământ, ca unul care nu are povățuitor și veghetor aproape, ca unul care nu-L iubește pe Făcătorul său și nu-L cinstește după cuviință și cu recunoștință.

Am fost de la început îndurerat de la om și pentru om. A trecut vreme după vreme și n-a dat omul să-și întoarcă fața spre Stăpânul său și al cerului și al pământului, iar trufia este viermele pe care-l crește omul în mintea sa ca rod al despărțirii lui de Dumnezeu, o, și n-ar avea omul de ce să se trufească, dar asta face, și de asta amețește și-și tot face rost de nepăsare de suflet și de Dumnezeu. O, omule, trufia îți hrănește sufletul și cazi apoi prin ea și ești biruit și rușinat de însăși fapta ta.


***

O, fiilor, încă din rai a fost acest început rău al omului, care a dat de la el voia lui Dumnezeu și a luat voia sa s-o facă. Nu i s-a părut omului cine știe ce primejdie să calce peste cuvântul Meu pus peste el să-l urmeze întocmai, dar când a văzut ce s-a întâmplat în cele nevăzute ale Domnului din pricina celor văzute și lucrate de el, s-a speriat omul, s-a temut de Dumnezeu și de cele ce au ieșit, și a dat să se ascundă, o, și de atunci tot omul face ascundere, se tot ascunde om după om, om de om, și se ascunde de Dumnezeu și crede ca și Cain că Domnul este departe, că nu vede și că se poate ascunde de El, o, și așa se alege omul cu voia sa, cu ascunderea, nu cu lumina, nu cu adevărul, iar adevărul este Dumnezeu și de la Dumnezeu, precum este scris.


***

N-am avut și n-am cum să stau de veghe pentru cel ascuns de Dumnezeu și de cei din fața mersului Meu cu poporul Meu de azi. Nu-l pot veghea, nu-l pot ocroti de răul ce și-l face cel ascuns cu lucrările sale, căci se supără, se asprește, se închide în el, se caină în părți, își face întărituri, zice el, se teme, iar teama îl mână la luptă ca să nu fie știute lucrările sale. O, Eu nici pe Adam n-am izbutit să-l ajut ca să-l ridic din pedeapsa greșelii lui. I-am arătat greșeala făcându-l să recunoască singur și să se căiască, dar el a dat vina sa mai departe, și unul pe altul s-au învinuit în rai, de frică au făcut așa, căci păcatul aduce frica cu el, iar apoi Adam s-a supărat pe Dumnezeu, s-a supărat de tot, că n-avea cum să iasă altfel, iar fără iubire pentru Dumnezeu în el n-a mai putut cu raiul și s-au pierdut spre păcat, el și femeia lui, și s-au supărat pe ei îngerii care și-au pierdut locul de lângă Dumnezeu și le-au devenit potrivnici.


***