6.3. Tainica împărăţie a Domnului cu poporul ales; învăţăturile Sale, în duhul ascultării

O, este nevoie de cuvânt, de mult cuvânt pe pământ. Cuvintele oamenilor sunt multe, dar cuvântul este puțin, și de aceea Eu, Domnul, vin cuvânt pe pământ și dau să-l învăț cu Mine pe om și să fac parte din viața lui mai mult decât vrea el, că mult mai bun, mult mai frumos, mult mai ceresc și mai înțelept ar fi omul dacă el nu s-ar purta ca și cum Eu nu sunt. O, sunt îngeri în cete peste tot, sunt sfinți în cete peste tot, sunt puterile cerești, care poartă și împlinesc tot ce este de lucrat, și e Duhul lui Dumnezeu în tot văzduhul și ochi mulți, iar Eu, Domnul, sunt Cel ce este, Cel ce a fost și Cel ce vine mereu și tot mai mult cu cuvântul Său peste pământ.

O, este nevoie de dragoste pe pământ, de multă dragoste, de mereu dragoste și trebuie lucru mult pentru păstrarea ei, că nu știe omul să se păstreze în dragoste, și chiar dacă știe el uită mereu, uită ce lucrare are, uită și face tot pe cele ale firii lui. Trebuie omul să fie dornic mult să primească dragoste, să primească un sfat, o îndreptare, o mustrare, o întrebare, căci altfel îi dă satana sfat, căci satana stă în mintea omului care nu are peste el pe cineva ca de la Domnul ca să-i dea Domnul prin el viață din viața Lui, toate din ale Lui și multă împlinire pe calea cea spinoasă a vieții pe pământ.

O, întâmpină-Mă cu inima deschisă, fiule al cuvântului Meu, că de pe pământ Mă doare de la omul care fuge de faptele lui rele și nu și le arată ca să le pedepsească pe față și ca să se elibereze de ele apoi și ca să se arate multora pildă de umilință și de învățătură pentru ținere de minte, ca să nu mai săvârșească nimeni răul care doare apoi. O, întâmpină-Mă cu mult cuvânt de bucurie între tine și Mine, că fără de cuvânt sfânt și scump e totul pustiu și rece și greu și dureros, iar Eu v-am învățat pe voi cele două lucrări ale dragostei de Dumnezeu: dorul de Dumnezeu și curățirea greșalelor pentru acest dor, căci cum s-ar putea spune că-i este dor de Dumnezeu celui ce nu-și curăță între el și Domnul greșelile lui? Dorul de Dumnezeu îl mână pe om să se facă curat înaintea Mea și să stea apoi curat. Să știe aceasta omul! Amin.

O, este de lucru mult pentru înnoirea omului puțin cunoscător de Dumnezeu în om, puțin pătruns în duh și în trup de Dumnezeu Făcătorul, căci omul nu știe cum să se așeze înaintea Mea pentru facerea lui, fiindcă știe să se dezvinovățească pentru greșale, când Eu n-am făcut aceasta înaintea omului, care M-a supus voii lui.

Fiilor, fiilor, și voi, fiicelor, niciodată să nu căutați să vă dezvinovățiți înaintea cuiva pe pământ dacă nu puteți să vă dovediți nevinovăția, că nu prin cuvinte se poate face aceasta, o, nu. V-am învățat pe toți, mereu v-am învățat să intrați sub vină când nu puteți dovedi că nu aveți vină, și v-am învățat așa ca să semănați cu Mine, nu cu omul, căci dacă vina nu este, veți ieși de sub ea așa cum Eu am înviat, și iată, vă învăț pe voi adevărata smerenie, adevărata curăție a inimii și a adevărului din ea. Amin.

Așez acum povață pentru toți cei care iau din izvorul Meu învățătură pentru împărăția cerurilor în ei și în jurul lor, și spun: O, temeți-vă de greșale și vegheați și ascultați așa și să nu le săvârșiți, căci aceasta este tot una cu temerea de Dumnezeu și de oameni, temere cu folos, mai înainte să vină dorința cea pentru greșale. Temerea de Dumnezeu îl ajută pe om să nu-și facă rost de pedeapsă pentru greșeală, ci, din contra, să-și facă rost de înțelepciunea cea împotriva greșalelor care ar veni să-l pedepsească pe el apoi, căci sunt potrivnice lui Dumnezeu și omului greșalele din om, așa cum cele din Adam i-au fost lui potrivnice, iar omul, după ce greșește primește greu de tot îndreptarea dacă o mai primește, dacă mai vrea să iasă el de sub pedeapsa neascultării de Dumnezeu, căci s-a deprins omul să nu iubească, să nu-i priască, să nu se bucure de cel care dă să-l îndrepte, ci mai degrabă să se ascundă și chiar să-l urască pe acela, căci putere rea poartă în ea săvârșirea greșalelor. De aceea Mă aplec să vă învăț umilința Mea și să vă învăț să vă temeți de greșale, și mai ales temeți-vă să vă împotriviți vindecării apoi, căci Eu cu duh de Bobotează vă împart acum învățătura cea pentru smerenia inimii și pentru curăția ei, căci altfel nu poate omul pentru cuvântul Meu cel plin de viață în el.

O, învățați taina nașterii Mele în voi! Mama Mea Fecioara M-a primit de la Duhul Sfânt însămânțat în ea, iar Eu am crescut în ea și M-am arătat apoi oamenilor și la toți cei din cer, care M-au așteptat mult timp. În poporul Meu este Domnul însămânțat nu o dată așa cum am fost însămânțat în cea care M-a născut, ci mereu, mereu Mă însămânțez Eu Însumi în fii și în fiice, iar nașterea Mea în voi și între voi și între oameni prin voi trebuie să se împlinească mult și să Mă aibă omul și să Mă crească și să Mă arate așa, căci acesta Mi-a fost dorul, și aici am voit să ajung cu un popor la sfârșit de timp. O, voiesc să Mă văd mult în voi cu toată statura Mea cea din Tatăl hrănită și voiesc să vă am mereu sub veghea Mea, sub lucrarea Mea cea pentru Mine între voi. Toate câte faceți voi să însemne ele cele pentru Mine, nu cele pentru voi, și se poate aceasta numai dacă cel ce Mă alege de viață a sa se face apoi locaș al împărăției Mele și Mă prețuiește pe Mine în el și nu pe el. O, voiesc să vă asemănați cu Mine, iar Eu sunt Cel blând și smerit cu inima. Voiesc să-Mi fiți mireasă, căci Eu sunt Mire. Voiesc să Mă primiți și să Mă păstrați în voi așa cum sunt Eu, dar trebuie înțelepciune, căci Eu nu sunt ca omul, ci sunt ca Dumnezeu, ca Tatăl Meu Savaot. O, fiți ascultătoare mereu. Nu luați de la nimeni nimic. Luați numai de la Mine și de la orânduiala Mea. Nu luați nici una de la alta, căci Eu sunt Împăratul și aveți de unde lua. Luați numai cât Eu vă dau și stați în petrecerea duhului ascultării, căci durerile Mă frâng, Îmi frâng mersul și puterea lui când se ivesc ele pe ici pe colo de la cei pe care îi am purtați din greu pe crucea Mea.

Omul nu trebuie să se judece nici pe sine, căci nu este al său aceasta. Omul nu trebuie să judece nici pe altul cu mintea sa, căci el este deprins, săracul, să tragă pentru sine dreptatea și partea cea bună a ei, și să lase pe celălalt legat sub greu și să-i ceară socoteală.

O, este necredință multă, și aceasta este când omului îi lipsește întregimea credinței, nu numai când nu are deloc credință. E pretențios omul pentru credința lui în Dumnezeu, și, peste asta, credință și în acest cuvânt, care zidește omul. O, e pretențios și Dumnezeu când e vorba de credința în El a omului, iar cei ce au credință așa cum Îi face Domnului bine de la ei, aceia sunt cei ce n-au nevoie să depindă de ceva credința lor, ci numai de nevoia de Dumnezeu cu ei pe pământ și peste pământ și numai pentru ca să aibă cu ce-și hrăni sufletul lor cel credincios, căci sufletul trage cu Dumnezeu, de unde-și are obârșia, trage cu cerul din care este, chiar dacă omul își bate joc de suflet din pricina lipsei minții și a cumințeniei ei, căci mintea n-are astâmpăr și-și face de lucru, săraca, și apoi se alege cu suferință și ea, și trupul care este gazdă sufletului.

Iată, trebuie dragoste de Dumnezeu pentru ca să aibă omul credință, iar fără această dragoste nu este nimic omul, ci este o stârpitură și atât, și vai omului care crede pentru altceva în Dumnezeu! Nu se poate Dumnezeu înțelege cu omul care are nevoie de El pentru socotelile lui, și nu așa cum au avut sfinții cei statornici în iubire și în credință și în credincioșie. Darul frângerii inimii este cel mai lucrător dar pentru nedespărțirea de Dumnezeu a omului, iar cine nu are acest dar, îi lipsește lui părtășia cu Domnul, căci cum ar putea o inimă nesupusă, nedoritoare de Dumnezeul facerii a toate să aibă lucrare și părtășie cu Făcătorul omului?

L-am așezat pe om pe pământ în mijlocul facerii Mele și a lui și dă omul să-i ajungă aceasta, și mintea lui se îngustă și pierde din ea pe Dumnezeu și rupe legătura cu cele de sus, și face omul această dovadă înaintea lui Dumnezeu și înaintea a tot ce este în cer.

O, arhiereule mare, suntem sărbătoriți alături în cer și pe pământ și avem de cuvântat peste oștirea de pe pământ, căci suntem slujitori după rang la altar, și avem de împărțit duhul mărturisirii, pentru care suntem aleși de Tatăl. Împreună vom așeza păstorire peste cei de pe pământ, iar tu intră lângă Mine în lucru, și Tatăl să binecuvinteze intrarea Noastră și să aducă rod prin ea. Amin.

— O, Doamne, darul frângerii inimii este chiar darul recunoștinței înaintea lui Dumnezeu a omului, și darul îl mână pe om spre Făcătorul lui, spre iubirea cu care a făcut Dumnezeu lumea. Ne îndreptăm spre pământ și grăim oamenilor despre credință, căci credinței din om nu-i trebuie dovezi, nu împliniri, și nici răsplată nu-i trebuie, căci noi, cei ce ne-am sfințit pentru Dumnezeu, noi, cei ce toate le-am lucrat și le-am răbdat pentru Domnul, n-am avut credința ajutată de pe pământ, ci am avut darul frângerii inimii care trăiește, căci altfel cum și-ar sfinți inima trăirea ei?

O, noi am fost mereu îndurerați pe pământ și nu ne căutam prin credință fericirea, ci doar nedespărțirea de Tine, Doamne. O, cu greu crede omul pe cele ale lui Dumnezeu cu el, Doamne! O, ce jos sunt oamenii care cad de la credința lor în Dumnezeu, Doamne! O, ce să faci Tu, Doamne, cu așa credință? Tu i-ai mustrat pe ucenici când ai văzut ce așteaptă ei de la credința lor în Tine și i-ai învățat să fie mulțumiți pentru numele lor așezat lângă Tine, în cartea vieții, prin lucrarea Ta cu ei. Nici un sfânt nu s-a lepădat de Tine în încercări, în ispite, în prigoane furtunoase, iar cei ce s-au lepădat și au părăsit părtășia Ta cu ei, aceia n-au fost sfinți, că sfânt nu omul este, ci inima lui cea credincioasă și statornică până dincolo de hotar, spre unde el își călăuzește mereu inima. Nu este sfânt în cer, credincios cu totul Ție și ca să se fi îndoit el pe pământ din pricinile ivite și să-și slăbească credința și alergarea lui spre Tine. Credința este un dar mare, și se dă acest dar celor ce pot pentru el, iar celor ce nu pot pentru el li se ia acest dar și se dă celui ce are încă, și așa este cu taina credinței, dar mintea omului îi orbește viața și mersul și ia omul din ea și se prăbușește prin ea și judecă cu ea după cum este și alege el să fie, căci mintea nu are astâmpăr și pune inima omului în robia ei, săraca, și apoi se alege cu suferință și ea, și trupul inimii care găzduiește sufletul.

O, popor de peste tot, care știi de acest cuvânt al Meu cu care-L zidesc pe Dumnezeu în om, o, fiilor, feriți-vă să vă lăsați umiliți de diavolul înaintea Mea, căci el nu se rușinează să vă umilească pe voi înaintea lui Dumnezeu, dar aceasta nu puteți învăța fără învățător mereu și fără voința de a asculta cu supunere toate povețile sfinte și nu cu duh răzvrătitor sau răstălmăcitor, ci cu credință și cu cumințenie, căci semeția este diavol și se cunoaște rodul lucrării ei în om, și nu este ea să nu-l descopere pe omul care stă sub jugul ei cel încâlcit pentru mintea omului puțin veghetor împotriva diavolului viclean.

O, nu mai știu oamenii, nu mai știu nici creștinii care-și greșesc unul altuia, nu mai știu să ierte greșeala unul altuia zicând «Tată, iartă!», ci mai degrabă își cer socoteală și sunt reci pentru această iubire și-și vor dreptate unul împotriva celuilalt și nu învață de la sfinți cum trebuie să fie un creștin pe pământ.

O, te învăț în ziua aceasta taina unui dar frumos și s-o lucrezi tu pe ea spre bogăția ta cea din cer. Ai grijă de lucrarea recunoștinței, fiule. Păstrează-te într-o ascultare cu mare iubire, cu mare recunoștință pentru cei care te ajută și-ți îngrijesc duhul și lucrul tău cel pentru Mine, și care se adună în cer ca avuție a ta, unde molia și viermele n-o strică, nu ajung să aibă viață și să strice în cer. Trebuie să știi cu ce se lucrează taina recunoștinței, căci dacă nu știi n-o lucrezi, n-o iubești și nu te faci prin ea scump la Dumnezeu, de preț înaintea Sa, așa cum sfinții au preț la Dumnezeu.

O, e mare frumusețe să văd Eu pe pământ recunoștință în lucrarea omului! N-ați fi putut singuri să fiți ceea ce sunteți și trebuie să fiți voi, dacă n-ați fi fost sprijiniți și mult ajutați și învățați de cineva care vă dă din cer. Sunt mulți pe pământ care-și dovedesc recunoștința față de cineva care-i ajută din cer, cu cele din cer, că e mult cer pe pământ care se poate împărți oamenilor cu bogăția harurilor lui dacă are cine să împartă celor ce stau departe de Dumnezeu Vistierul, și sunt mulți care se întorc să aducă mulțumire și care se aduc ei înșiși până la locul de unde le-a venit lor ajutorul.

O, vai de părinții care nu-și învață copiii să slujească în casă mai mult decât părinții, căci aceia n-au de unde să învețe lucrarea recunoștinței față de cei ce le-au dat lor viață și îngrijire lor! Vai de aceștia, vai și de părinți, și de copii, că iată, aceasta este fața acestei lumi stricate din creștet până în tălpi și care-și dărâmă unii altora toate întăriturile, căci sunt zidite pe nisip, precum este scris de cei ce se zidesc pe nisip.

O, feriți-vă ca de moarte de bucuria cea de la dragostea cea din jur pentru voi, căci omul pe pământ nu merită nimic, decât pe Dumnezeu pentru iertarea de la El peste om, căci omul este păcătos și are nevoie de recunoștință față de Dumnezeu și de pocăință mereu înaintea Sa. Cel ce nu dovedește recunoștință mare față de Dumnezeu și de semenii săi și mai ales față de cei ce îi călăuzesc pașii și viața, acela iubește păcatul și stă în păcatul nerecunoștinței și stă nepăsător în acest păcat.

Când omul se duce la racla sau la mormântul unui sfânt, el își dovedește recunoștința față de binefăcătorul lui, care l-a scos pe el din întuneric și din boli și din multe necazuri și griji și se duce și se apleacă și crede ceea ce face, și dorește el după binefăcătorul său. O, iată pildă pentru învățat de la ea! Dar cea mai frumoasă recunoștință o are cel ce lucrează mult lucrarea binefăcătorului său de peste el și care a pus peste el rodul lucrării recunoștinței, rodul ascultării și al jertfei înaintea celui ce i-a dat lui slujire și mântuire prin ea și purtare aleasă în purtarea lui cea plină de rod sfânt, plină de virtutea recunoștinței.

O, fiți plini de recunoștință și de purtare recunoscătoare, că nu puteți fi frumoși fără această minune care-l face pe om fiu al celui ce-l poartă pe el. Nici un fiu statornic nu poruncește, nu schimbă povața de peste el, nu-și scoate înțelepciunea sa înaintea celui ce cu înțelepciune îi împarte lui ca să fie el și ca să aibă Dumnezeu peste el pe pământ și în cer.

O, fiilor, nu fiți egipteni, căci Eu, Domnul, Mă folosesc de toate mădularele voastre văzute și nevăzute, de toate simțurile voastre, și nu-i frumos la cer și nici pe pământ cu voi nu e frumos să nu mirosiți cerește și plăcut pentru cei din cer și pentru cei de pe pământ cu voi. O, aveți grijă cu ce vă hrăniți, măi fiilor! Nu mâncați ca egiptenii, cărora le miroase trupul și duhul graiului a ceapă și a usturoi, a iute, a acru, a pipărat, ci îngrijiți-vă să semănați cu miresmele cerului, unde nu mai au putere trupurile și mirosurile care fac trupurile urâte și tot mai urâte și grele la miros, căci Eu, Domnul, am făgăduit că-Mi voi sădi un popor și am scris că voi umple pământul cu mii și milioane de crini și de trandafiri, nu cu ceapă sau cu usturoi, nu cu gusturi lumești pe calea Mea cu omul. O, ascultați de semnalele pe care Eu le strecor între voi așa cum mai pot și Eu să le aduc, și împliniți cerește povața Mea de peste voi, că iată, lumea pune mirosuri peste mirosurile trupurilor lor și face acest păcat, căci miresmele sfinte sunt din cer și vin dinăuntrul omului când ele sunt, nu vin din cele ale științei fățarnice, nu, fiilor, nu.

O, mâncați mâncăruri blânde, măi fiilor, căci voi nu mai sunteți lume ca să căutați gust și miros în fel și chip pentru mâncări, ci sunteți fii ai cerului și trebuie să arătați ca miresme pentru îngeri și pentru sfinți.

O, sunt fericit în durerea Mea cea de la om, sunt fericit că am un popor primitor, la care vin și la care sunt găsit de cei ce Mă află aici. Nu vin mulți aici, căci aici omul trebuie să moară față de sine și să învieze Domnul în el cu pașii Lui, cu viața Lui. Nu vin mulți aici, ci vin cei ce iubesc să fie copii și să aibă Învățător peste ei, căci Eu am spus să vină copiii la Mine și să fie a lor împărăția Mea, și iată adeverirea cuvântului Meu cel de acum două mii de ani, căci cine nu poate să lase pentru Mine mamă și tată nu poate fi copilul Meu, și este el al mamei și al tatălui lui, chiar dacă el crede în Mine și urmează poruncile Mele, dar dacă Eu nu pot să-l am sub crucea Mea pentru alinul Meu sub ea, el nu poate să fie copilul Meu și să aibă el ca dar împărăția Mea lui.

O, nu vin mulți aici așa cum se duc cu mulțimile prin alte locuri știute a avea har, dar unde nimeni nu-i cere omului să se aleagă pentru împărăția Mea, și de aceea sunt fericit și atât de fericit că am un popor primitor la care vin și la care sunt găsit de cei ce Mă află aici în petrecere cerească, după care Mi-e dor.

Vai de cei ce zic că la voi aici este vorbire cu morții, iar Eu, Domnul, le spun lor că aici este vorbirea sfinților, nu a morților, și este vorbirea celor ce înviază întru slavă, așa cum Abimelec cel mic a înviat, după ce mult, mult a dormit, pentru rugăciunea proorocului Ieremia, care a cerut la Domnul să nu vadă acest copil plăpând căderea Ierusalimului. O, nu e vorbire cu morții aici, căci morții nu vorbesc. Numai cei vii vorbesc, numai cei vii umblă cu Domnul, așa cum a umblat mereu cu Domnul Enoh, care n-a mai murit, și s-a mutat sus lângă Mine.

Vă cuprind în îmbrățișarea Mea dumnezeiască, lăsându-Mi brațele desfăcute, și vă rog dumnezeiește, fiți statornici pentru mărirea Mea prin acest cuvânt în care vă cuprind, și nici un pas să nu dați înapoi, căci pasul înapoi este pentru cei trădători, pe care diavolul îi mângâie apoi cu duhul îndoielii, al judecății, al necredinței și al înlumirii lor iarăși apoi, căci ce ar merita cei ce părăsesc pe Domnul pentru voia lor? Voi însă luați de la Mine și dați ca să aveți, ca să agonisiți la Mine după voia Mea, și prin aceasta să vă păstrați statornicia și lucrarea ei cu voi. Statornicia însă nu se poate proba decât dacă omul are deasupra lui o mână tare pentru el, pe cineva mai plin de Dumnezeu, și prin care Domnul să-l poată ține de mânuță și să-i probeze mereu statornicia, căci altă cale pentru cei ce cunosc aici pe Domnul nu mai este apoi, căci s-ar coborî în jos și s-ar scrie părăsire de Dumnezeu orice cale ar lua, și pe nicăieri n-ar mai avea credincioșie cel ce caută altfel de cale pentru pașii lui, după ce el a gustat din atâta bucurie, aplecându-se sub ea cu suflet ars de dor și cu grijă pentru dor ca să nu se stingă el.

Cereți Tatălui un cuget nou, o inimă înnoită mereu, și care să vă ajute pentru duhul statorniciei, duhul cel plin de răbdare și de cununi. Cuvântul Meu se apleacă acum să vă aducă mulțumire, căci bucurie v-ați făcut Domnului în ziua aceasta. Vă îndemn plin de dor, iubiți sfințenia. Ea descoperă orice rău care ar da să vă atingă. Cu ea veți fi poporul Meu, și pentru ea aveți nume ca al îngerului Meu: „Cel ce este ca Dumnezeu”. Amin.

O, fiilor, toate ale minții și ale inimii, și apoi ale limbii omului, toate se strâng în locul de unde vine înapoi la om rodul strânsurii, bun sau rău. O, învățați, fiilor, căci voi sunteți la școala Mea. Fiți ochi și urechi pentru mintea și pentru inima voastră apoi, și mai ales pentru limba cu care grăiți cu gura cuvintele minții și ale inimii voastre, căci toate se strâng și lucrează pentru om binele sau răul, după cum lucrătorii cerești ai cuvintelor oamenilor le strâng și le așează deosebit, după aluatul lor, la locul de unde vine înapoi la om rodul care iese din acestea. O, mulți au căzut loviți crunt de înseși cuvintele limbii lor, căci omul se grăbește, săracul, să-și dea drumul semeției minții și a inimii lui și să se arate cu cele dinăuntru ale lui, care nu stau înăuntru dacă sunt, ci ies și-l arată pe om, și se duc apoi spre sortarea lor prin lucrarea îngerilor în cete-cete lucrători din cer între om și Dumnezeu, și nu este altfel cu cele ieșite din om între om și om, între oameni și oameni, și iată, de aceea vă spun Eu vouă mereu prin cei lucrători din partea Mea pentru voi că e bine să se lucreze numai bisericește cu toate cele ieșite din om fapte și cuvinte, ori spre curățirea trupului bisericii de cele ce sunt rele, ori spre zidirea trupului ei prin cele ce sunt bune de pus la acest zid, căci când cei ce au venit să învețe de la această școală nu știu cum să înțeleagă, ei trebuie atunci să înțeleagă mai întâi lucrarea facerii lor, la care ei au venit, și iată, e dureros, și va fi dureros pentru mulți din cei ce au venit și vin și nu stau să gândească și să învețe ce au mai mult de făcut și de învățat la școala aceasta a mântuirii omului care iubește școala mântuirii.

O, măi fiilor, să știe și să învețe toți cei care aud și iau de la voi cuvântul școlii facerii omului, să știe ei să nu-și facă vrăjmași mântuirii lor mintea lor și grăirea ei cu limba apoi, căci cuvintele gurii sunt ale minții omului și nu se pierd, ci se strâng toate, ori spre mântuirea lui, ori spre osândirea lui, după ce sunt cercetate de îngeri, și iată ce mult face duhul mărturisirii prin biserică a celor învățați de Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină veninoasă să facă lăstari și rod în ei spre paguba vieții lor. Omul trebuie să caute și să-i placă să ia de la altul pentru mintea lui, căci el este deprins cu părtinirea de sine, cu părerea de sine, și pentru care el rănește duhul din jurul lui, și trebuie apoi să dea socoteală. E bună strângerea și lucrarea bisericească pentru toate cele din om, că nimeni nu e sănătos și vindecat cu mintea, ci e mereu de curățat și de sortat și de înviat Duhul Domnului în mintea omului, iar Duhul Domnului lucrează mereu astăzi, căci fiecare zi și stare a omului își au mereu astăzi firea lor, și răspunsul cel pentru ele apoi.

O, cât de mult, cât de adânc trebuie să dea mintea lui de la el omul care vine la Tine să-i dai lui naștere din nou, iarăși naștere, Doamne, și nicidecum să-l naști din cele din el pe el, căci Tu nu pui în burduf vechi pe cele noi ale Tale când dai să-l naști din nou pe om. Numai cei ce se nasc așa, deplin, numai aceia pot da naștere din nou altora, care-L iau pe Domnul din acești înviați, căci nașterea din nou a omului este învierea lui, și trebuie să știe cel ce înviază că a fost mort, și trebuie să nu mai ia de la mort, ci să ia de la Tine, Doamne, căci Tu ești viu în vecii vecilor și lucrezi pentru toți cei ce vor să se desprindă de omul cel vechi și să se îmbrace în omul cel nou și în cămașa de botez, păstrată apoi în viața lui cea nouă. O, mulți sfinți au grăit în fel și chip despre nașterea de sus a omului, dar altceva este să se întâmple această minune fără prea multă vorbă, ci prin Duhul Tău, Doamne, și Care să treacă de la unul la altul prin lucrarea Lui

Toți fiii poporului Tău să-Ți dea putere în ei așa cum eu Ți-am dat, Doamne. Aceasta înseamnă să vină la Tine și să fie cu Tine cei ce vin spre Dumnezeu dinspre veacul și duhul lumii și să-Ți fie ei sălaș lucrător și strălucit Ție în ei, căci cum ar putea cineva mărturisi în alt fel pe Dumnezeu că este Stăpânul lui și că este el al lui Dumnezeu între oameni? O, cât de frumos îl mărturisești Tu al Tău pe poporul care-Ți primește azi cuvântul Tău cel venit la el pe nori și pe vânt și pe taină de îngeri purtători, Doamne! Tot așa să fie de frumoasă și mărturisirea lui cea pentru Tine, căci cum ar dovedi cineva că este al Tău dacă Tu nu Te-ai putea mărturisi prin el? Aluatul Duhului Sfânt să se reverse de pe limba lor și de pe fața lor și din purtarea lor, o, Doamne, căci Tu ești Dumnezeul lor. Să spună cei ce-i văd pe ei, să poată spune cu credință: O, Doamne, Dumnezeule al lor, ajută-ne pe noi să-l biruim pe satana din noi și din jurul nostru și să biruim veacul și duhul lumii, ca să fim ai Tăi cu totul apoi. Amin.

Trebuie credință neclintită în cuvântul Tău de ieri și de azi, Doamne, iar altfel nu se poate naște din nou omul prin acest cuvânt venit de sus ca să pună peste om nașterea cea de sus, învierea dintre morți a omului pierdut în el și pedepsitor de Dumnezeu înăuntrul său. Nimic să nu clatine credința celui ce vine la Tine ca să fie viu. Eu aceasta îi îndemn pe cei ce cred în Tine cu dor, căci moartea credinței lor e mai grea pentru sufletul lor decât moartea trupului lor, căci vai celor ce cad din har după ce Tu le-ai dat lor din destul, căci ești mult dăruitor, o, Doamne, și voiești să vină toți la cunoașterea adevărului, și de aceea mila Ta e multă și ești mult iertător și dai să-l înviezi pe om, o, Doamne. Amin.

Am pus în mijlocul tău învățătură pentru taina rugăciunii, măi poporul Meu, că trebuie să găsească la tine mulți învățătura Mea și s-o știe ei de la Mine, căci am spus: rugându-vă să vă adunați la rugăciune și nu grăind alte grăiri pe cale, și iarăși am spus: aveți grijă mare de lucrarea cea pentru iertarea păcatelor voastre cele de odinioară, rugându-vă din rugăciune în rugăciune pentru aceasta, așa cum se rugau proorocii pentru ei și pentru restul poporului apoi, până să ceară ei de la Domnul pe cele pentru vremea lor și pentru cele venite pe neașteptate în calea lor, de Mă cereau ei de sprijin și de izbândă peste vremea cea rea. Am spus că veghea cea pentru statul în Domnul mereu îl păzește pe om de păcatul cel proaspăt dorit de diavol în om, iar cei slabi în fața păcatului ispititor trebuie și mai mult să vegheze și să rostească rugăciuni și să ceară pe Domnul alături pentru ei, căci sfinții așa lucrau și așa biruiau și așa se biruiau, că mereu trebuie să se biruiască pe sine omul, și aceasta pentru că nu are veghea cea întreagă și cea întărită pentru paza sufletului lui.

O, fii ucenici ai Domnului, Care Se face cuvânt la voi, fiți plini de înțelepciunea Domnului, fiilor! Aplecați-vă prin ea unii în fața celorlalți, căci aceasta face înțelepciunea cea de sus în om. O, învățați să puneți peste voi mereu cuvântul cel împlinitor și împlinit frumos, căci Domnul vă învață, nu omul de pe pământ.

O, fiule, păzește-te de cădere, dar știi cum să te păzești? Iată, păzește-te să nu dorești să fii mai bun decât ceilalți frați ai tăi, dar caută cu toată ființa și dăruirea ta să fie toți mai buni decât tine, și să-i iubești așa să fie, și așa îți vei păstra viața de cădere și umilința vieții, că așa fel de umilință îi trebuie celui ce este fiu al lui Dumnezeu, care-și are grijă de mântuirea sa și de trecere înaintea Domnului, pentru el și pentru mulți apoi. O, să ai silința, să ai dorul nestăvilit și să-ți dai toată vlaga ta să-l faci și să-l știi pe fratele tău mai bun decât pe tine, iar odihnă să nu cauți pentru această lucrare, ci trudă tot mereu pentru ea. Așa sunt cei iubiți de Domnul și mult iubiți de El, așa sunt cei ce seamănă cu El, și scris este despre ei: «Vor fi asemenea Lui, căci Îl vor vedea cum este El», Îl vor vedea în ei, cu asemănarea Lui în ei și-L vor mărturisi pe El, pe Domnul venit în trup și trăind în cei ce se aseamănă Lui.

Iubirea nu rănește, ci se apleacă, iar dacă rănește, nu este ea. Ea poate fi și doctor cu doctorie amară pentru vindecarea omului, dar, oare, toți sunt doctori? O, râvniți la darul dragostei, din care se nasc apostoli și prooroci și tămăduitori și mărturisitori de Dumnezeu, de la Care vine darul. Bucuria că am grăit în cartea Domnului în ziua mea de serbare acum, nu se aseamănă cu altă bucurie de pe pământ pentru cei sfinți.

S-a strâns puhoi lume de pe lume la racla trupului meu în cetatea Moldovei, dar mângâiere n-am avut, căci cerșetori sunt toți și făloși sunt mulți din ei ca să se arate că vin la raclele sfinților, dar mărturisitori aproape că nu găsești între cei ce se strâng, cerând ca să primească. Lumea are multe interese, și pentru acestea vine ea spre sfinți. Cine se gândește la un sfânt în slava lui cerească și lucrătoare din loc în loc, lucrare vie și împărtășitoare între cei credincioși după adevăr și dăruiți Domnului cu viața lor? Această credință nu se poate ușor căpăta de careva, căci pentru ea trebuie să se desprindă omul de pământ și de sine însuși și de toate cele ce se văd, și să-i călătorească apoi dorul spre țara cea de sus, cea nevăzută cu ochiul trupului, dar cea mai vie, cea mai adevărată, și spre care dorul sfinților a tânjit în ei pe pământ.

— O, sfinți iubiți ai Mei, voi sunteți slava Mea, iar Eu slava voastră, căci a sfinților este umilința cea pentru credință, și nu știu creștinii de rând taina umilinței și marea și tainica ei lucrare. O, dacă Eu nu M-aș fi umilit în toată vremea, n-ar mai fi Dumnezeu între pământ și cer, n-ar mai fi! O, iată de ce nu este omul. El n-are umilință, săracul, el nu pricepe ființa lui Dumnezeu, Care Se umilește ascunzându-Și ființa sub vălul umilinței Lui. Credința cea fără de umilință nu are rod pentru cer. Din cele ce nu se văd grăiește Domnul peste pământ, și stă umilit pentru grăirea Lui și stă ascuns sub cele nevăzute ale Lui, și care Îl acoperă pe El. Cum să-l deprind și pe om să nu se mai trufească, să nu se mai arate atât de mult, să nu se mai creadă atât cât el nu este și să nu se mai uite cât este și cât nu este el? O, neumilința omului stă în calea lui, oprindu-l pe el înspre cele cerești și slăvite foarte pentru ochii celor slabi cu credința.

Vă învăț pe voi, fiilor ascultători de Dumnezeu, fii ai cuvântului Meu cel de azi, că voiesc să ia de la voi mulți învățătura Mea, și s-o găsească pentru ca s-o ia. Rugăciunea trebuie trăită, măi fiilor, iar împlinirii ei îi trebuie credință. Cea mai dulce bucurie a Mea este să-l văd pe cel rugător că știe să Mă bucure cu rugăciunea lui, cu felul ei, cu aluatul ei, că mulți Mă apleacă prea greu ca să le fac pe plac și ca să le dau ceea ce nu folosește sufletului lor, ci numai vieții lor de pe pământ. Omului îi trebuie rugăciune pentru iertare de toate păcatele lui, cu care M-a îndurerat și M-a pus pe cruce, căci pentru toate păcatele oamenilor de până atunci și de după aceea am fost Eu pus pe cruce atunci. De păcat am fost pus pe cruce, dar câți se înfioară pentru păcatul lor pentru care Eu, Domnul, am fost înțepat, am fost batjocorit la moarte pe cruce și la chin batjocoritor din partea celor ce au împlinit această Scriptură atunci?

O, fiilor, trebuie trăită rugăciunea și trebuie să se roage cu adevărat cei ce se strâng spre rugăciune. Dacă rugăciunea este trăită, se vede apoi împlinită înfățișarea ei prin împlinirea ei, dar mai întâi de orice fel de rugăciune trebuie să se roage omul mult și mereu pentru iertarea păcatelor lui.

O, dacă glasul rugătorului nu-i ține treji și vii pe cei ce aud cuvântul rugii lui, atunci cel rugător nu este atent pentru cei lângă el adunați spre rugăciune. O, altfel s-ar sui la cer și ar veni înapoi împlinirea rugăciunii trăite de către cei ce o rostesc pe ea din carte. Felul cum este rostită rugăciunea aduce sau nu împlinirea ei. Slujitorul care nu are toată grija să fie pătrunzătoare și trăită de toți rugăciunea rostită de el, acela nu are grijă de Dumnezeu în clipa rugăciunii și nici de cei ce vin să se înfățișeze Domnului prin mijlocirea lui. Rugăciunea cea trăită spre Dumnezeu stârnește inima și lacrima și fiorul întâlnirii cu Domnul a celor rugători, iar altfel ea este seacă, și tot așa are și rod, rod sec, inimă în care nu a trăit rugăciunea. O, dacă vremea rugăciunii nu aduce descoperiri de sus pentru suflet și părtășie cu sfinții și cu cele ce nu se văd, atunci ea n-a trecut hotarul spre locul unde caută ea, iar vremea rugăciunii nu este răscumpărată, nu rămâne pe vecii și nu duce în vecii pe om.

O, dacă omul ar trăi rugăciunea cea pentru sufletul lui, ar fi altfel omul. Cel ce este în închisoare se culcă îndurerat când adoarme și se scoală din somn tot îndurerat și se vede mereu închis și că nu este liber și că este departe de ai săi de pe pământ, și așteaptă cu durere să vină ziua să fie eliberat și nădăjduiește îndurerat mereu. O, așa ar fi să fie și omul, și ar fi să-l doară mereu pentru păcatele care-l țin rob sub ele, căci păcatul este adevărata închisoare a omului, robia amăgitoare a vieții lui, a mersului lui spre acasă.

Păcatul este depărtarea omului de Părintele lui, de Mântuitorul lui, Care îl știe pe om închis de diavol sub păcat. Ar fi să fie îndurerat omul ori de câte ori se culcă și se scoală și știe că are peste viața lui păcatul în care a fost și în care este. Pentru iertarea lui ar fi să se roage omul cel mai mult, cel mai durut, căci omul este mult păcătos, iar păcatul îi aduce rodul lui, și numai apoi se duce omul spre locuri sfințite de sfinți ca să ceară de la Domnul și de la sfinți ajutor și mijlocire peste necazurile lui cele de la păcat.

O, de închisoare omul vrea să scape, dar de păcat nu prea vrea. El se mângâie cu păcatul, săracul. Ar fi să se mângâie și cu durerea cea de la păcat, căci Domnul este drept cu omul, dar omul nu s-a deprins cu dreptatea cea pentru toate, și aleargă el la locuri de rugăciune, la icoane vestite pentru facere de minuni și caută ajutor peste neputințele lui și se umilește și cere și primește, căci Eu, Domnul, Mă umilesc mult, după umilința în care îl aduc pe om necazurile lui.

Mi-e milă de om. El vrea de la Mine multă milă și se apleacă și-Mi cere să-i dau. Atâta doar are el nevoie de Mine. Ce să-i fac dacă altfel n-a învățat să facă și să poată? Cine să-l învețe să-i fie și lui milă de Mine, să-Mi dea și el ce-i cer? Îi cer iubire de Dumnezeu, îi cer omului binele lui, statul lui cu Dumnezeu și statul Domnului cu el, în trup și în loc sfințit de el, dar el nu știe cum să împlinească aceasta. Știu însă cei ce vin și se dau Mie de ajutor, și aceștia nu trebuie să se învețe cu Dumnezeu, ci trebuie să-I lucreze Lui, așteptându-L să vină, așteptându-L mereu, și trebuie să-L iubească așa, așteptându-L pe El, căci dacă nu-L iubesc, nu-I lucrează și nu-L așteaptă. O, cine este cel ce stă degeaba când știe că este să vină la el cineva mare?

O, popor al cuvântului Meu cel de azi, o, fiilor, așa să fiți voi, așa să lucrați când știți că vin la voi mereu și că vă sunt Stăpân, și așa să Mă așteptați, lucrându-Mi Mie. O, așa să lucrați dacă v-ați aplecat să fiți ai Mei, lângă Mine și cu Mine la greul Meu cel de azi pentru înnoirea a toate. Frumosul și curatul, pe care le lucrați voi înaintea Mea peste toate cu voi, acestea sfințesc totul, acestea Îmi pregătesc Mie locaș și stat cu omul pe pământ, și iată, nu știu aceasta cei ce aleargă după locuri sfinte. O, nu locurile sfințesc, ci oamenii sfinți sfințesc locurile sfinte, păstrându-le apoi așa și păstrându-se ei pentru ele sfinți, ca să poată să fie Domnul cu oamenii pe pământ, căci Eu numai pe locuri curățate și sfințite și păstrate curate și sfinte, numai acolo pot să locuiesc, și pot cu cei ce se curățesc și se sfințesc și priveghează așa și păstrează așa pentru Domnul locurile sfințite de ei. O, cine știe să înțeleagă așa puterea locurilor sfințite? Cine mai este pe pământ cel ce așteaptă așa pe Domnul?

Omul se bucură să fie grăit de bine de Dumnezeu și de oameni și se bucură să fie mângâiat și lăudat, dar se întristează când este grăit de rău, o, Doamne. O, nu știe omul ce este bine pentru el, Fiule scump. Numai cât îl vorbește pe cineva de bine, numai cât îi spune cineva partea lui cea bună, fie lui, fie altuia cele despre el bune, gata și diavolul se pregătește să-l pice cumva, să-l păteze cumva pe acela cu părerea de sine, să-l piște de inimă, să-i strice umilința și aplecarea și puterea lui cea bună, și numai ce-l vezi pe acesta că-și schimbă umilința și frumusețea ei cea de sus, aplecarea inimii și blândețea ei și smerenia faptelor lui.

O, Fiule scump Iisus al meu, dacă rugăciunea celor adunați înaintea Ta nu aduce ea descoperiri cerești peste ei, e slabă, e mică rugăciunea lor și nu se face ea minune peste ei. Trebuie glas de rugăciune, Fiule scump. Trebuie inimă aprinsă pentru Tine și duioșie multă în ea, iar credința rugăciunii trebuie să-i cuprindă cu putere pe cei rugători. Trebuie slujitori tari pentru glasul rugăciunii bisericii, căci trebuie Tu să vii acum cu cele din urmă împliniri ale împărăției Tale cu oamenii, Fiule scump, și trebuie cerute acestea, și de pe pământ trebuie să vină glasuri rugătoare cu fierbinte strigare, cu duioasă chemare ca să vii. N-ar mai trebui să se audă altfel de grăiri de rugăciune spre cer de la cei fierbinte rugători, decât glasuri care să Te cheme pe Tine să vii și să-Ți întețești venirea și să-Ți întărești împărăția Ta cu ei, o, Doamne Împărat peste făpturi.

Credința rugăciunii Te va aduce, și apoi ea îl va aduce pe om la Tine, va aduce venirea omului, și venirea Ta apoi, o, Fiule scump, Care aștepți să vii și să fii cu oamenii pe pământ.

O, să Mă mângâi și tu, măi poporul Meu, și să stai cu Mine de vorbă, fiule, că n-am cui să-i mai grăiesc pe pământ, căci omul grăiește ca el, nu ca Dumnezeu, și nu-i place lui să grăiască Domnul cu el, căci el are gura deprinsă cu deșertăciuni și miroase urât cuvântul gurii lui, după cum și învață el învățătură urât mirositoare de pe pământ, de la deșertăciunea cea de pe pământ. Și precum ceea ce mănâncă omul cu gura iese apoi prin dos din trupul lui și miroase urât și strică mirosul din jur, tot la fel, ceea ce culege el cu mintea și cu inima mult și fără de măsură, iese apoi prin graiul gurii lui, prin suflarea gurii lui cu multul și miroase urât și face urât peste mulți în jur, și nu poate Domnul sta lângă gura omului cu vorbire goală, vorbire ca pe pământ.

Am grăit vouă să aveți grijă de uniforma pe care trebuie s-o purtați voi, măi fiilor. În ziua aceasta vreau să desăvârșesc mai mult această taină, iar voi să vă desăvârșiți prin ea și s-o faceți faptă tot mai întreagă peste voi. Chipul Meu, pe care trebuie să-l purtați voi, este semnul Meu de peste voi. Așa v-am deslușit Eu când v-am pus pe masă învățătură pentru purtarea uniformei, cu care Eu v-am înveșmântat pe fiecare când ați venit să vă dați Mie ca să fiți apoi ai Mei și când v-am învățat cum să vă înveșmântați.

O, e greu să fie al Meu omul, căci îi trebuie cruce ca să semene cu Mine dacă voiește să fie al Meu, și îi trebuie uniformă fără de schimbare și fără de sfârșit purtată, iar fiii oamenilor să vadă această lumină între ei și să umble după ea, după cel ce ascultă de Dumnezeu pe pământ între oameni, iar dacă-și schimbă omul uniforma își schimbă ascultarea și nu mai este al lui Dumnezeu cel ce pierde semnul care îl arată pe el al Domnului pe pământ.

Uniforma este crucea cea purtată, măi fiilor. Își pune omul cruce la gât ca să aibă și să poarte semnul de creștin, dar ca să-și poarte el crucea, nu are habar cum. Vin Eu și desfac acest înțeles, căci crucea ca s-o aibă omul, el trebuie s-o primească peste el.

E mare durere pentru om să poarte cruce, și aceasta îi este lui durere pentru că nu-i place supunerea, nu-i place să asculte de Dumnezeu și de cel ce este de la Dumnezeu, și mai degrabă se ascunde omul pentru voia sa, căci ca să-și facă voia sa, trebuie să se ascundă omul.

Nu are omul frică de Dumnezeu, pentru că nu-i place cu Dumnezeu și îi place cu ascunderea cea pentru voia lui. Atunci omul leapădă crucea, leapădă uniforma, leapădă voia lui Dumnezeu, nu-i place cu cruce, nu-i place cu Mine și se face potrivnic lui Dumnezeu, căci crucea înseamnă statornicie și ascultare de Dumnezeu cu supunere și e semnul că ești al lui Dumnezeu, dar cui îi este rușine să asculte și să se aplece, aceluia îi este rușine cu cruce și nu stă sub acest semn, sub semnul celui ce este supus sub fapta supunerii înaintea Domnului spre purtarea crucii.

Se cunoaște omul purtător de cruce, așa cum se cunoaște cel ce nu are dragoste ca să vină după Domnul pentru purtarea crucii. Așa cum fără de cămașă nu poate sta fără să i se vadă goliciunea trupului, tot la fel nu poate omul fi al lui Dumnezeu fără să-și poarte crucea, fără să aibă uniforma aceasta, ascultarea cu supunerea cea pentru ea, așa cum i-am cerut Eu omului în rai să se poarte între el și Dumnezeu pentru voia Domnului în el și cu el. Cel nemulțumit este nemulțumit pentru că nu înțelege taina purtării crucii. Are nevoie de iubire, suferă după iubire cel nemulțumit, de parcă o merită el pe ea. El nu știe să dea iubire fără să vrea să primească înapoi iubire și cinstire.

Cel nemulțumit nu se poate numi purtător de cruce și nu-și poate zidi o cale spre Dumnezeu și spre odihna lui cu Dumnezeu. Cum să poată spune: „Sfântă cruce, ajută-mi!”, cum să poată spune aceasta cel nemulțumit? Nu-i poate spune nemulțumirii să-l ajute, de vreme ce ea este cea care-l dărâmă pe el. O, viața ta purtată te poate ajuta, omule. Pe ea s-o ai de ajutor și s-o rogi apoi să te ajute spre Dumnezeu. Viața ta este crucea care te poate purta și ajuta, dar dacă tu nu ești purtător de cruce și te posomorăști mereu sub greu și ești nemulțumit, cărei cruci mai ceri atunci tu ajutor, când tu nu ești purtător de cruce?

O, fii ai cuvântului Meu, care vă crește pe voi ai Mei, iată, fiii oamenilor se gătesc care de care mai vopsiți, mai împodobiți, mai parfumați, mai arătoși, ca să atragă spre ei privirile din jur și să aibă trecere mare, zic ei, iar voi, fiilor, să vă gătiți și mai mult, să doriți și mai mult împodobirea voastră cu Dumnezeu, ca să atrageți spre Mine pe toți cei care vă privesc și Mă văd în voi și cu voi, și să am Eu trecere mare prin voi înaintea lor și să Mă ia ei de iubire a lor, de viață a lor, de călăuză să Mă ia, de lumină din cer pe cale cu ei să Mă ia, de cruce purtată de ei să Mă ia ei, și să nu ia de la oameni pentru ei, ci de la Domnul să ia și să poarte ei.

Aveți grijă de paza vieții, fiilor, așa cum trebuie să aibă grijă fiii lui Dumnezeu de păzirea zilei de odihnă a Domnului cu ei. O, să nu dormiți în ziua Mea de odihnă, ci s-o trăiți cu trezie pentru puterea ei cea pentru voi. Fiți ca și cei ce stau de pază trează la graniță, căci graniță este această zi, și zi de pază este ea pentru viața omului, căci omul n-a stat de pază în rai așa cum Eu l-am învățat, și nu s-a odihnit în Domnul, ci s-a sculat pentru duhul rău și n-a stat în lucrul Meu omul.

Purtarea crucii înseamnă păzirea poruncilor cele pentru viață, dar cei trufași când se îmbolnăvesc așa din pricina nesupunerii și neascultării, cu greu se mai pot aceștia vindeca dacă au în sângele lor acest aluat, din care-și trag ei purtarea lor. Oamenii răspund obraznic, se răzbună unii pe alții prin cuvintele lor, se trag la judecată unii pe alții, sunt răzbunători și nu știu nimic din taina purtării crucii, chiar dacă-și pun ei cruce la gât și se bizuie pe ea sau se semețesc cu acest semn. Altfel este semnul crucii purtate peste cei ce știu ce înseamnă crucea și ajutorul lor de la ea.

O, nu știu oamenii că necazurile și suferințele care vin peste ei sunt chiar ajutorul lor pe calea către Domnul. Puțini sunt pe pământ între cei ce știu după adevăr să spună vieții lor anevoioase: „Sfântă cruce, ajută-mă!”. O, cine l-ar mai ajuta pe om spre Dumnezeu dacă nu necazurile care-i vin?

Nu vine pe altă cale mântuirea spre om, decât prin necazuri și prin răbdare pentru ele,

Purtarea ta înaintea Mea și între frate și frate, să fie dulce purtarea ta, poporul Meu. O, să nu fii supărăcios, fiule, să nu fii nemulțumit, să nu fii aspru, să nu-ți pierzi răbdarea, să nu uiți de darul fricii de Dumnezeu pentru pașii vieții tale, căci fără ea își pierde omul înțelepciunea pe care o are de la Dumnezeu. Înțelepciunea ta să fiu Eu, nu tu, căci tu ești fiu învățat de Dumnezeu, o, poporul Meu. Ia de la izvorul Meu de cuvânt, ia de la fiii cei purtători de Dumnezeu cuvântul Meu și pune-l peste tine în toată împlinirea lui, ca să te numești purtător de cruce și ca să fii așa, căci fiii oamenilor au rămas doar cu crucea de la gât și nu știu ce întrebare vor primi peste ei de la Mine pentru purtarea crucii sau pentru nepurtarea ei, pentru viața lor înaintea Mea, bună sau rea, adevărată sau mincinoasă, luminată sau nu de lumina Mea, care vine pe pământ ca să fie cu oamenii și să umble ei în lumină.

Cel ce este cu Mine și umblă după Mine, se cunoaște după viață, după faptă și după rodul lui cel adus lui Dumnezeu, nu după crucea din mână sau cea purtată la gât.

Puneți peste voi zi de zi toată povața cuvântului Meu, fiilor, și faceți-vă veșmânt țesut peste voi din cuvântul Meu de peste voi, și cartea Mea cea de azi să fiți voi. Cei ce nu citesc cartea Mea cea de azi cu voi, dar vă văd pe voi, să poată aceștia înțelege cuvântul cărții Mele cu voi, fiilor, crucea cea purtată, uniforma voastră cea de la Mine înaintea celor din cer și înaintea fiilor oamenilor, ca să vadă ei lumina aceasta, veșmântul celor ce Mă iubesc pe pământ, podoaba lor cea din cer peste ei, purtată de ei la vedere, iar cel ce vă va vedea pe voi și vă va primi și se va spăla în acest râu de cuvânt și de viață prin cuvânt, acela se va mântui și va fi al Meu, fiul Meu va fi el, ca și voi, o, fiilor. Amin, amin, amin.

Voi sta de vorbă cu voi și voi întări taina Mea de peste voi, ca să aveți voi grijă mare și mereu de uniforma pe care trebuie s-o aveți înaintea Mea, fiilor. Mai întâi căutați să aveți toți aceeași formă, aceeași statornicie, căci Eu v-am înveșmântat frumos când ați venit ca să luați voi chipul Meu, semnul Meu peste voi. Fiți, dar, unii altora asemenea înaintea Mea, fiilor, ca să nu vă pierdeți uniforma pe care trebuie s-o purtați voi înaintea Domnului. Ea vă păstrează în unitatea duhului și a trupului și a sufletului între frați, ea vă aduce la asemănare între voi, măi fiilor. Fiți cuminți, fiți curați, fiți frumoși, fiți blânzi, fiți miloși și fiți ascultători mult, toți asemenea întru acestea, măi fiilor, iar uniforma cea de deasupra s-o păstrați fără de schimbare și fără de sfârșit, ca și legământul dintre Mine și voi, de-a pururi unul, și lucrați-Mi prin el, măi fiilor.

Acum paisprezece zile s-a strâns mulțime mare cât vezi cu ochii, s-a strâns la rugăciune spre Mine pentru ca să le dau lor, dar aici la izvorul înțelepciunii Mele vin cei ce se dau ei Domnului, nu vin cei care cer. O, ce frumos! Unde se mai găsesc locuri sfințite unde să se adune mulțime care să se dea Domnului, și nu ca să le dea lor Domnul? S-a strâns mulțime cât frunza și iarba lângă icoana Maicii Mele și toți au cerut Mie și ei multe pentru nevoile lor, iar Noi să le dăm lor. Aici însă vin cei ce se dau ei lui Dumnezeu, pentru că au iubirea lui Dumnezeu în ei și se dau Lui cu ea. Eu însă Mă aplec și vă dau, ca mama care se apleacă să-și hrănească pruncul mic și să și-l crească îngrijindu-l cu dor.

Vă spun vouă în zi de praznic sfânt că omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu, cea mai dulce povară pe care o poate omul avea. Cel ce stă sub această sarcină are pe Domnul strălucire peste el și văd cei din jur lumina aceasta, prin care nu-și face loc trufia, ci numai iubirea și strălucirea ei. Vă îndemn să aveți pace între voi. Prin iubire de Dumnezeu se zidește ea între frați. Nu uitați că iubirea cea știrbită nu are frumusețe și nici rod pentru cer. Cel ce iubește pe Domnul în chip știrbit e ca gura fără dinții ei toți, și de a căror lipsă gura nu poate mesteca hrana cea pentru viață și pentru sănătatea vieții.

Iubirea Mea cea dintre frați a fost povața mamei Mele Fecioara ori de câte ori ea avea de lucrat peste cei ce se mântuiau atunci și erau atrași la Mine și la Tatăl prin lucrarea ei de peste ei. O, tot așa și acum mama Mea se împarte, și iată, Eu Mă împart celor ce se dau Mie cu viața lor, nemaicerându-Mi Mie pentru ei, de vreme ce se dau ei Mie cu totul.

Voi, cei adunați la praznicul meu de suire la cer lângă Fiul meu Iisus Hristos, primiți povața mea! Nimiciți duhul lumii din voi, căci lumea este urâtă și vă face urâți ca și pe ea. Fiți biruitori ca Fiul meu, Care a biruit lumea în însuși trupul Său. Ce-i face omului duhul lumii? Îl face să uite de Dumnezeu, Care dă viață tuturor. Luați din viața mea vedere bună pentru viața voastră. Stați în cer cu viața, că pe pământ e numai desfrânare din tată în fiu, de la începutul omului și până azi și până mâine, și apoi va fi Domnul cu împărăția Sa și cu oștenii ei, cu cei care au biruit lumea ca și Fiul meu Iisus Hristos.

Duhul lumii îi împarte omului mintea în cele din lume, îi strică dragostea, veghea și bucuria cea de sus. Duhul lumii desparte frații cei întru Hristos frați și fărâmițează frumusețea Domnului dintre ei și lucrurile Lui cu ei. Dați-vă Domnului în toate clipele voastre și nu fiți fără El, căci duhul lumii vă prinde singuri și vă trage spre vină și vă învinuiește apoi la Domnul.

O, iubiți rugăciunea cea cu putere rostită, cea plină de Dumnezeu în ea și nu de om! Aceasta trebuie să facă purtătorul de Dumnezeu, nu altceva. Cereți-L pe Domnul în voi să stea! Vă cere Domnul să stați întru El. Iată ce măreață slujire cu supunere înaintea Domnului! Cei ce împlinesc așa nu mai au vreme de duhul lumii, care îl urâțește pe om, oricâte podoabe ar avea pe el puse de la Dumnezeu.

Mi-e dor de voi să-I fiți popor lui Hristos Fiul meu! Nu se poate aceasta cu dăruire știrbită, ci trebuie să-L aveți pe El povară dulce și mers întreg să aveți sub crucea Lui. Fie-vă milă de oameni, de fiii oamenilor! Dar cum această milă? Cereți Domnului să pătrundă cu dorul Său în oameni ca să-Și aleagă El popor sfințit. Iată lucrarea purtătorilor de Dumnezeu! Cel ce nu lucrează așa lucrul său, nu este de folos lui Dumnezeu.

O, cât de dulce vă povățuiesc, cât de cerește, cât de frumos! Așa îi îndemnam pe ucenicii Fiului meu, pe cei iubitori de cer pe pământ și peste ei. Eram purtătoare de Dumnezeu și nu-i puteam învăța decât ceea ce eu făceam și împlineam, iar împlinirea mea făcea rod.

Nu uitați să fiți și să rămâneți copii, ca să fiți ai Tatălui și ai Fiului și ai Sfântului Duh și să stați apoi lângă El așa cum eu stau lângă Tatăl și lângă Fiul meu între cei din cer. E cerul plin de purtători de Dumnezeu veniți de pe pământ în toate vremile de până acum. Acesta a fost neamul lui Dumnezeu după duh și după sânge apoi, căci Fiul meu S-a dat lor pe pământ precum în cer și S-a unit cu ei, un singur trup cei doi.

Vă mulțumesc pentru iubirea voastră adusă Fiului meu Iisus Hristos, Care plânge în cer pentru fiecare om, așa cum eu plâng cu El. Învățați taina plânsului lui Dumnezeu. O, învățați puterea acestei taine și veți fi cei fericiți. Plânsul omului este duhul nemulțumirii, dar plânsul Domnului este duhul iubirii. Aceste învățături vă dăruiesc în ziua mea de praznic sfânt al venirii mele la Fiul meu Iisus Hristos, acum două mii de ani, după ce El S-a dus iar la Tatăl și iarăși a venit și m-a luat lângă El.

O, poporul Meu de la izvor, peste zece zile tu Îmi vei primi venirea Mea cu sfinții și cu mama Mea Fecioara, al cărei loc între sfinți este de-a dreapta Mea, precum este scris, căci M-am dus la Tatăl după patima Mea și am venit apoi și am luat-o și pe ea și stă ea pe tronul slavei ei cea de la Dumnezeu, după cum i-a fost alegerea, căci umilința ei a fost mare, măi poporul Meu.

O, iată de unde trebuie să învețe omul umilința! Să se uite la Mine omul, căci M-am coborât din cer umilindu-Mă și stând umilit pe pământ, și să se uite omul la mama Mea Fecioara, care s-a suit la cer pentru umilința ei cea plină de Dumnezeu, și pe care omul n-o poate atinge cu purtarea lui, decât numai dacă voiește el să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pe pământ între oameni și nu după asemănare cu omul, căci omul este pedepsit de trufie atât de greu, încât n-are ochi și minte cu care să-și poată simți și vedea acest păcat ca să-l poată pedepsi apoi în însuși trupul său și să învieze în Dumnezeu, făcându-se locaș lui Dumnezeu apoi, așa cum proorocii s-au făcut și toți purtătorii de Dumnezeu în vremea care s-a scurs de la facerea lumii și până azi.

Fiecare om trebuie să se schimbe el, nu Dumnezeu, și trebuie schimbarea aceea cu care să-L vadă el pe Dumnezeu așa cum M-au văzut pe munte înalt cei trei ucenici ai Mei, apropiați mult tainei dumnezeirii Mele pentru schimbarea lor de partea Mea, și pentru care Eu le-am răsplătit pe pământ cu slava Mea.

Nu poate omul să-L vadă pe Dumnezeu, decât dacă se face el fiu al lui Dumnezeu. Dacă omul se face atât de ușor fiu al diavolului, tot așa de ușor se poate face și fiu al lui Dumnezeu, iar când Domnul voiește așa cu omul, poate omul atunci chiar și fără să vrea el aceasta, numai să vrea să învețe când vine la el învățătura lui Dumnezeu ca să se dea lui. E măreață foarte taina lui Dumnezeu cu omul, iar Domnul este cuvânt lângă om și Se descoperă și Se face cunoscut și Se dă omului putere și lucrare, iar ca să creadă omul aceasta, să se uite la fiii diavolului, care slujesc acestui stăpân în fel și chip atât cât vor ei, ca apoi să-i dea diavolului putere și lucrare în ei. Cel ce din întâmplare sau dinadins caută și crede să asculte la uși sau la ferestre ca să audă și să știe cele ce se grăiesc dincolo de cele ce nu se văd, trebuie să creadă și să știe că atunci diavolul are lărgime mare să-și folosească acele lui, țepii lui și să înțepe inimile celor ce se întâmplă sau se așează cu urechea la uși și la ferestre, și cărora diavolul le pune atunci în urechi ceea ce nu se vorbește, dar el potrivește după undița lui spre om grăiri pe dos ca să facă răul în om și să facă omul răutate apoi și duh de dușmănie, și n-au de unde să știe oamenii acest obicei din partea diavolului lucrător, și care scoate multe împotriva omului și niciodată pentru om, și se face omul tătar pentru om și dă cu măciuca, și se face turc și dă foc ogorului, și se face hun sau ungur cu inimă amară și plină de ură și de dor de moarte peste om. O, dacă toate aceste tainice lucrări diavolești mișună printre oameni încă de la începutul lumii și sunt și lucrează mereu ca să-i facă pe oameni fii ai diavolului, iată, Eu, Domnul, pot și mai mult, pot pentru binele omului, pentru viața omului, și pot tot ceea ce voiesc, numai să poată omul să Mă creadă, să Mă înțeleagă, să vrea să înțeleagă pe cele ce nu se văd ale Mele și care lucrează prin taina lor atât cât nu se suie la mintea omului.

Domnul este tot o durere între cer și pământ de șapte mii de ani, dar durerea Lui purtată cu omul poate să-l facă fericit pe om, adică plin de iubire și de duioșie, căci altfel de fericire în om nu este fericire, ci este duh vremelnic, nălucă, din care omul nu rămâne cu nimic.

Să se așeze omul cu urechea și cu înțelepciune la fereastra Domnului, la gura Domnului, ca apoi să Se descopere Domnul în ochii omului căutător după Domnul, căutător cu dor. Atunci Domnul îl va hrăni pe el cu cele tainice ale Lui și care nu mint dăruindu-se și arătându-se apoi cu lucrarea lor, căci Domnul este adevăr. Pentru toate aceste înțelesuri adânci îi trebuie omului învățător pățit, povățuitor care cunoaște pe Dumnezeu și de la Dumnezeu pe cele tainice ale Sale și adeverite apoi spre vedere și apoi împărțite spre credință peste oameni, căci Domnul lucrează curat și sfânt, față de lucrarea cea plină de curse a diavolului, cel de șapte mii de ani vrăjmaș pe om, după ce tainic a lucrat și l-a înșelat pe om la început, ca apoi să se nască om după om din omul cel de la început, înțepat de diavolul atunci când el s-a depărtat de Dumnezeu prin nedragoste de Domnul și prin neascultare de cuvântul cel sfânt. Diavolul stă tainic înaintea omului și se lasă văzut cum voiește el prin om și prin cele făcute de el prin om, iar pentru aceasta trebuie învățător încercat peste omul care voiește să se dea de partea lui Dumnezeu și să scape de diavolul, care are sub stăpânirea lui neamul omenesc de pe pământ, care face voia lui.

Venirea Mea cuvânt pe pământ poartă în taina ei nașterea cea de sus a omului, care se naște de jos când se naște pe pământ și căruia îi trebuie iarăși naștere dacă voiește să fie el al stăpânului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și pe om. Trebuie să se schimbe omul ca să-L poată el vedea pe Dumnezeu și să fie apoi fiu al lui Dumnezeu. Numai fiii lui Dumnezeu Îl pot vedea pe Domnul, Care S-a făcut Om și Dumnezeu pe pământ. Diavolul nu poate să facă aceasta, și se folosește de trupul și de limba omului, și așa va lucra el până la sfârșit, împărțit în oameni, cuibărit în ei pentru lucrarea lui cea plină de moarte peste om, dar Eu, Domnul, am venit pe pământ și tot vin, ca să stric lucrarea diavolului, să stric iscodirile minții omului și să-l dezrobesc pe om de sub duhul iscodirii, spre care diavolul îl îndeamnă ca să-l atragă spre el pe om apoi. Eu însă vin pe pământ cuvânt și așez Duhul Adevărului în oameni, Duhul Care grăiește lămurit, descoperind lucrarea diavolului și pe toți cei care slujesc lui, lucrare de care omul înțelept se poate feri dacă ia aminte la Duhul lui Dumnezeu, Care grăiește din cer pe pământ, veghind pentru viața oamenilor care voiesc să-și biruiască vrăjmașul, pe diavolul cel fără de astâmpăr în calea oamenilor ca să-i supună el pe ei voinței lui.

Iată de ce trebuie să-și schimbe omul viața și fața! Omul trebuie să se facă fiu al lui Dumnezeu și să-L vadă pe Domnul și să se ascundă în Domnul, departe de fața diavolului, a șarpelui cel viclean, vrăjmaș pe om de șapte mii de ani. Aceasta am să-l învăț și să-l îndemn Eu pe om. De aceea vin cuvânt peste pământ și de aceea Mă descopăr Eu prin taina acestui cuvânt.

Ucenicul Pantelimon este cu ceata de mucenici cu el la masă aici și este sărbătorit cerește, și toți sfinții mucenici iau bucurie de la masa Mea cu tine în ziua lui de serbare.

O, popor iubit, te-a luat Domnul din neamul român și te-a ales al Lui. Ai grijă de Domnul, ai grijă de El mereu, precum noi din cer lucrăm așa! Noi din cer, iar voi de pe pământ, așa să-L ajutăm pe Domnul. Stați numai față în față cu Domnul și umblați ca El înaintea Lui. Să audă oamenii de pe pământ învățătura Domnului de peste voi și să aibă de unde învăța de la Domnul, căci este scris că pe muntele Domnului va sta legea Lui și vor lua din ea popoarele și vor învăța.

O, popor ucenic, trupul Domnului este frumos foarte în cer și pe pământ, la fel și glasul, la fel și mersul, la fel și iubirea Lui. El are pasul mic și des și plin de farmec sfânt. Mișcarea trupului Lui este plină de slavă, cum nu este pe pământ decât numai la El, și este ca adierea vântului cel lin, ca un cântec lin, care liniștește peste tot. Omul însă uită să fie frumos înaintea Domnului, înaintea îngerilor și înaintea oamenilor și uită să arate că el este cu Dumnezeu și că nu este singur. Toate ale Domnului sunt frumoase foarte: mersul, graiul, iubirea, privirea, simțirea, toate sunt minunate în El în cer și pe pământ, iar voi să căutați la El mereu și să luați de la El ființa Lui pentru voi așa cum este ea, și de la voi să ia cei ce vă privesc și vă știu ai Lui.

O, iubiți cuvintele rugăciunii dată vouă de la sfinții cei plini de pocăință pe pământ înaintea Domnului, și, în sfârșit, iubiți cuvântul Domnului de peste voi, ca să le puteți pe acestea cu dor împlini peste voi. Fiți cu pasul sfânt înaintea Lui întru toate câte faceți și sunteți. Închipuiți-vă în toată clipa că El este odată cu voi peste tot, din culcare până în sculare și din zori în noapte. Căutați să aveți mereu veghe multă peste voi, o, fii cerești, și nu vă bucurați de nici o clipă care nu vă este vegheată.

Iată taină vă spun vouă: nu este îngăduit să se mustre frate pe frate, ci doar să se învețe unul pe altul cu duhul blândeții și al binefacerii, în toată sfiala cea sfântă dintre frați, iar lucrarea mustrării să vină numai de acolo de unde Domnul a pus-o să lucreze ea, așa încât frații să se supună unul altuia pentru lucrarea dragostei de Domnul între ei. Dacă se ivesc pricini, aduceți-le înaintea Domnului prin lucrarea cea bisericească, și nicidecum să dovedească semeție careva dintre voi, mustrând pe frați pentru vreo faptă, căci rânduiala dintre voi este frățească și este să fie sub veghe lucrarea frăției.

Iubiți sfatul și lucrarea lui, o, fii ucenici, căci dacă nu este iubire nu este primire, și iată, trebuie multă iubire. Felul cum arată fiii lui Dumnezeu zi și noapte trebuie să fie frumos mai întâi înaintea îngerilor, și numai apoi înaintea oamenilor, căci cine nu ține seama de îngeri, nici de oameni nu ține seama cu statura sa omul. Viața și haina călugărească a vestit-o Domnul în dorul Său an după an în cuvântul venirii Sale aici, la voi, și e dorul mare în El să aibă în voi popor frumos cu firea și cu fapta și cu portul cel sfânt, cel îngeresc, căci portul îngeresc pe pământ este nădejdea Domnului, este cel plin de taine prin alcătuirea lui, și iată, în locurile mănăstirești nu mai este trăită taina și viața cea îngerească după toată așezarea ei cea din părinți peste cei ce îmbrățișează viață și cale cu îngeri între oameni.

Toate trebuie să însemne slavă îngerească la voi, iar noi, sfinții cerului, avem privirea în jos, spre fiii lui Dumnezeu, care trebuie să se descopere cu slava Domnului de peste ei, fiindcă toată făptura aceasta așteaptă: descoperirea fiilor lui Dumnezeu, slava Domnului cu ei lucrând și slava lor pentru Domnul lor. Noi, sfinții Domnului, avem nevoie de mângâiere, de frumos ceresc pe pământ, și acestea vor aduce răscumpărarea noastră și a luptei pe care am dus-o pe pământ pentru Domnul cu prețul vieții noastre înaintea celor mari și necredincioși de peste oameni, iar nădejdea noastră nu se stinge, fiindcă Domnul are poporul Său și lucrează în mijlocul lui cu sfinții Săi și va veni biruința cea scrisă în Scripturi pentru sfinți, iar slava aceasta va cuprinde în ea cerul cel nou și pământul cel nou, ținute de Domnul în taină până la arătarea lor, căci aceasta este făgăduința Lui cea pentru sfinți.

— Aceasta fac, o, sfinți iubiți. Eu, Domnul, nu uit iubirea voastră cea mare. Pentru ea Îmi pregătesc slava și ziua ei cea mare, ca să vă pot încununa iubirea.

Mă aplec ca un Dumnezeu în fața ucenicului sărbătorit acum, Pantelimon. Ai deslușit poporului cuvântului Meu taina slavei Mele, mișcarea trupului Meu, mlădierea mersului Meu, frumosul glasului și al iubirii Mele, din care sfinții Mei gustă cu multul. Așa voiesc să-l văd Eu pe poporul cuvântului Meu de azi. Să semene cu Mine îl voiesc pe el, să am prin el pe pământ fața Mea, mersul Meu și mlădierea lui, glasul Meu cel frumos prin glasul lui și prin iubirea lui cea pentru Mine, între frate și frate ea apoi. Și am încă grijă să-i spun lui că mersul lui când are de ieșit din staulul cel binecuvântat pentru el, acest mers trebuie călăuzit cu cuvântul Meu, căci lumea are mersul ei, grăirea ei, felul ei, iar fiii cuvântului Meu trebuie să fie scumpi la vorbit și mult de tot cuprinși în taină față de felul graiului lumii. Rânduiala ieșirii în vreme de nevoie trebuie să fie vegheată din cer și de pe pământ, iar fiii acestui popor să nu se dea la vorbă cu fiii lumii, care trebuie să-i vadă pe ei fii ai lui Dumnezeu pe pământ.

Vă învăț acum rânduială pe voi, cei ce ieșiți din staul pe calea fiilor lumii când este nevoie de ieșit. O, nu vă arătați mult vorbitori cu cei din lume, care vă trag de limbă și vă îndeamnă să vorbiți cu ei după cum vorbesc ei cu lumea. Luați cu voi o carte sfântă și stați cu gândul în ea când ieșiți, și fiți bine îmbrăcați pe deasupra cu platoșa cumințeniei, căci cei ce grăiesc mult și oricum, aceia sunt fiii lumii și grăiesc ca în lume, iar voi sunteți fiii lui Dumnezeu. Fiecare rânduială de pe pământ are purtător de cuvânt, care știe măiestria cuvântului grăit din dreptul fiecărei rânduieli, iar voi trebuie să știți bine aceasta și să nu uitați scutul de peste voi, pe care vi-l poate vătăma chiar limba voastră nestăpânită și largă la vorbit când voi ați da să intrați în vorbă cu fiii lumii așa cum vor ei când voi ieșiți fiindcă aveți nevoi.

O, fiilor, fiți ca Mine și, mai mult, fiți copii cuminți, fiți micuții Mei înaintea fiilor lumii, care dau să vă tragă de limbă să vorbiți cu ei după felul vorbirii lor. Păstrați-vă în taina care vă cuprinde în ea, căci voi sunteți acoperiți în taină, fiilor. Vă spun că am durere de la unii din poporul cuvântului Meu și care sunt știuți de lume ai Mei. O, păstrați-vă taina grăirii în taina tăcerii, fiilor, că e taină mare grăirea. Vă rog Eu, Domnul, nu uitați aceasta. Arătați că sunteți cerești pe pământ, căci cuvântul Meu are putere, nu numai grăire are el.

Mereu am dorit și mereu doresc să nu umblați singuri, și fiecare când iese să aibă lângă el pe cineva mai veghetor, și unii pentru alții să vegheați pentru cerul din voi și să vadă aceasta fiii lumii și să se sfiască de voi. Iată, vă trimit pe voi spre cei care vă călăuzesc cu cuvântul Meu din ei pentru voi. Ascultați de ei, o, fiilor, și primiți rânduială peste voi prin ei. Ei nu grăiesc de la ei înșiși, ci cuvântul Meu este așezat în ei spre lucrarea lui peste voi. Iată, trebuie și mustrare, trebuie și veghe, trebuie și îndreptare prin lucrarea mustrării, numai să stea pe deplin cu faptele lor în lumină și în veghe toți cei care iubesc calea Mea cea de azi peste un popor călăuzit de cuvântul Meu. Amin.

O, câtă învățătură trebuie mereu! Așa este și în cer. Cei din cer primesc de la Dumnezeu și cer de la Dumnezeu lucrarea cea sfântă a lor pe pământ, și vine de pe pământ cerere și strigare și Domnul lucrează cu trimișii Săi și așa este în cer, și așa trebuie să se lucreze și pe pământ, și apoi de pe pământ spre cer.

tot omul care a ascultat în vremea lui de părinții lui, de frații lui, de stăpânii lui, de învățătorii lui, acela ascultă și de Dumnezeu când vine această vreme de la Dumnezeu spre el. Și iarăși spun despre cei ce nu au fost deprinși să asculte nici de părinți, nici de frați, nici de stăpâni, nici de învățători în treacătul vremii lor, și aceia dacă vin la Dumnezeu nici de Dumnezeu nu ascultă, căci nu sunt deprinși de mici sau dintotdeauna cu cumințenia duhului lor, cu ascultarea, cu călăuză peste mersul lor, și aceia nu au sufletul frumos și nu și-l pot lăsa spre duhul care-l poate face frumos pe om, iar Eu, Domnul, de la unii Mă bucur, căci sunt deprinși cu iubirea cea pentru ascultare și pentru călăuzirea lor, iar de la alții plâng, căci sunt deprinși aceștia cu duhul îndărătniciei și al încordării de duh, și acestea depărtează pe Dumnezeu de lângă om. Păi tu, creștine îndărătnic, te încordezi pentru omul care nu face după cum vede și vrea placul tău, dar când tu încordezi prin îndărătnicia și prin neaplecarea ta pe cei din jurul tău, cum de nu simți și tu ceea ce simte cel încordat de la tine?

Cine nu a ascultat de sfatul părinților, tot așa face și cu Dumnezeu, și sunt prea rari părinții care să vrea răul copiilor lor, chiar dacă părinții au greșit lui Dumnezeu. Și chiar dacă au greșit părinții ei trebuie ascultați de către copiii lor, și aceasta este voința cea bună a copiilor lor, și iată, nu e bine să spună copilul că părinții lui n-au ascultat de binele lor, de părinții lor sau de Dumnezeu, ci e bine să facă ei mai mult, și nicidecum mai puțin, căci fiecare poate să facă mult bine neamului lui care a fost sau care este neascultător de binele lui și de Dumnezeu dacă el lucrează binele în vremea vieții lui, așa cum ucenicul Pantelimon a lucrat binele lui Dumnezeu peste el și peste oameni prin învățătura învățătorului lui și a întors acesta pe tatăl lui la Tatăl Cel ceresc pentru binele cel veșnic.

O, fiule creștin, purtarea ta față de cei din jurul tău este același fel de purtare ca aceea între tine și Dumnezeu, căci Eu, Domnul, nu pot să iau pentru Mine purtarea cea bună față de Mine de la om, ci o iau pe aceea cu care el se poartă înaintea Mea cu cei din jurul lui, căci aceasta este nota purtării lui cu Mine, și n-a fost niciodată altfel pe pământ socotită de Dumnezeu purtarea omului față de Dumnezeu.

Intrați sub lucrarea mustrării cea pentru fii, voi, cei ce vreți să rămâneți ai lui Dumnezeu și ai împărăției care va rămâne, că nimic nu-l dovedește pe creștin fiu al lui Dumnezeu decât lucrarea mustrării cea pentru fii și primirea ei, căci omul este greșit oricât de mult ar căuta el să nu fie așa. Faceți bine deosebirea între ucenic și învățător și fiți cuminți cu umilința și cu mintea, căci Eu, Domnul, am spus acum două mii de ani: «Fericit cel ce nu se smintește întru Mine!». Erau mulți care căutau să-Mi găsească vină, și-Mi găseau, căci asta căutau ei să facă, dar aceia nu puteau să învieze vreun mort, să vindece vreun orb, să întoarcă pe cineva de la moarte la viață, de la păcat la sfințenie, și nu puteau pentru că aveau în ei duhul judecății, ochiul rău, duhul învinuirii de frați și de Dumnezeu, duh pe care nici Dumnezeu nu-l folosește chiar dacă este Dumnezeu, căci cei judecați sunt de faptele lor judecați și de cuvintele de Dumnezeu spuse mai dinainte ca să nu păcătuiască omul, și pe care omul le calcă apoi, spre judecata lui. Carnea omului este iubitoare de păcat, chiar dacă duhul suspină după viață în om, dar omul cel fără călăuză peste viața lui, peste trupul lui, nu are altă soartă. De aceea trebuie să poată omul să asculte de Dumnezeu, iar ascultarea va salva viața lui. Amin.

O, fiilor de peste tot, curățiți-vă grădinile de buruienile toate și de orice fir al lor mereu, mereu, măi fiilor, și țineți din scurt această pază, ca să nu scoată capul alte buruieni și alte rădăcini. O, fiilor, curățiți-vă pomii de uscăturile care se ivesc, ca să nu sape în ei uscătura, că plânge pomul în care se ivește uscătura și se rușinează de îngerul lui, și plânge îngerul pomului, căci uscătura pomului stă la iveală și nu este ca omul care își acoperă păcatul ca să nu se vadă și ca să-l rușineze pe om dacă se vede. O, dacă nu poți face așa cu grădina ta, creștine, nici cu viața ta cu Dumnezeu nu poți face altfel. Să știi și să crezi ce-ți spun.

E lipsă de ploaie pe pământ. Nu plouă pentru că sunt grădinile pline de buruieni pe lângă casele creștinilor, iar buruienile sug din plin apa cea de la Dumnezeu, apa ploii hrănitoare, și se fac buruienile mai mari ca florile care-L bucură pe Domnul și pe îngeri și se fălesc buruienile înaintea Domnului printre flori. Sug apele Domnului buruienile nefolositoare pentru Dumnezeu și pentru om, așa cum creștinul moale cu jertfa și cu viața suge din adunătura cea pentru frați și se face mare și tare cu trupul și se face cel nedăruit nefolositor pentru Dumnezeu și pentru om.

Nu plouă pentru că sunt uscături prin pomii de pe lângă casele creștinilor, iar pomii în care se ivesc uscături sunt rușinați de uscăturile din ei. Nu plouă pentru că sunt case și grădini lângă ele neîngrijite și nelucrate. Eu, Domnul, când i-am dat omului loc de locuit și grădină cu pomi și cu flori, i-am spus să le lucreze și să le păzească lucrând și să nu lase să se ivească buruieni în grădina raiului, în locul de locuit al omului, căci buruienile sunt tot neghină, sunt neghina din flori, precum în grâu este neghina din grâu, pe care diavolul o seamănă și nu Dumnezeu.

Nu e tot una verdeața cea pentru flori, nu e tot una cu mărăcinii și cu ciulinii și cu buruienile, care au nume urât și față urâtă și cresc pe pământ prin locuri nelocuite de oameni. Cine nu-și lucrează raiul său, nu știe nici să și-l păzească, căci paza aceasta înseamnă: să lucreze omul raiul și să nu-l lase nelucrat. Eu, Domnul, nu Mă hrănesc tot ca omul. Eu Mă hrănesc cu frumosul și cu mirosul florilor, iar omul se hrănește cu mirosul și cu gustul mâncărurilor, iar cel ce ține la trup nu poate să țină și la Dumnezeu, căci cel ce ține la Dumnezeu a isprăvit-o cu păcatul, cu închinarea la trup, căci omul și-a învățat trupul să mănânce mereu și mult, iar aceasta îi dă de lucru mult și de alergare multă și de oboseală multă, din zori în seară, iar timpul plânge trecând zadarnic și nerăscumpărat, pierzându-se fără de folos pentru cer, și n-are omul nici măcar pocăință pentru neputința lui de a-L iubi pe Dumnezeu cu viața lui.

O, poporul Meu de peste tot, ia înțelepciune din cuvântul Meu de peste tine și scoală-te să slujești lui Dumnezeu cu viață multă în tine, ca Ilie proorocul Meu, iar viața ta se va vedea și va face lumină în jur și fapte de înviere peste mulți, căci nu cu cuvântul cel mult, ci cu fapta se mărturisește Dumnezeu de către omul cel luminat de dragostea de Dumnezeu din el. Amin.

Aș sta cu tine în sfat, poporul Meu. Cuvântul Meu de peste tine veghează peste tine, fiule. O, veghează și tu pentru împlinirea lui. Vreau să-ți dau povețe, căci este nevoie de povață multă. Te privesc mereu, iar privirea Mea este ocrotitoare peste tine. La toți cei ce s-au alipit ca să fie cu poporul Meu, Eu, Domnul, le-am dat mâna ca să-i ridic și le-am deschis să intre, și le spun Eu acum la toți așa:

V-am făcut duios și frumos primirea când v-ați ales din veacul lumii desfrânate și ați venit la Mine ca să fiți ai Mei, o, fiilor. Să știți, măi fiilor, că numele de creștin este scris altfel în cer față de cum este el scris pe pământ. Creștinul își dovedește acest nume prin viața lui de creștin, iar altfel nu este acest nume peste el. Cel ce vine la Mine este cel ce-și alege viață cu călăuză peste el. Aceasta înseamnă să vină omul la Mine și să fie al Meu, iar dacă el vine și este încă al său, cum se mai cheamă că vine el la Mine?

O, fiilor, cel ce vine la Domnul trebuie călăuzit apoi și nu trebuie să se mai călăuzească singur. Dacă însă lui nu-i place așa, își ia singur libertatea de a ridica nemulțumiri și cârtiri și face grea calea Domnului spre el ca să călăuzească Domnul pașii lui.

Iată durerea Mea! Când n-am cum să-l călăuzesc pe cel ce vine la Mine încep durerile, la el într-un fel și la Domnul în alt fel, iar răbdarea Mea crește odată cu durerea ei; și pe câtă bucurie s-a făcut în cer pentru întoarcerea unui om căzut din Dumnezeu, pe atâta durere se schimbă ea de la cel ce ridică nemulțumiri Celui ce l-a primit pe el de la moarte la viață când a venit cu pașii lui spre Dumnezeu. O, iată de ce trebuie Eu să călăuzesc pe tot fiul care s-a dat Mie când a venit ca să-i deschid lui!

Fiți creștini cu fapta și cu inimă mare, voi, cei ce v-ați alipit cu fiii poporului Meu, căci crucea Mea cea de la om nu se mai sfârșește, iar omul Mă scoate dator și-Mi pregătește cruce mereu, iar Eu am încă de răbdat și de purtat și de așteptat.

O, fiilor, să nu se simtă bine unii cu alții cei ce stau în numele Domnului împreună ca fii ai acestui popor, ci să se simtă bine cu Domnul cei ce se unesc pentru El. Aceasta Îmi este așteptarea, de la care dau să găsesc și să am mângâiere. Amin.

Te povățuiesc acum, popor iubit, să cauți să stai tot mai bine sub veghe, căci îngerii Mei așa stau sub mâna Mea, care le dă lor lucrarea lor. Tu ești pe pământ și poți să greșești, căci pe pământ e lupta grea, dar ia de înger mare lucrarea mustrării, măi fiule, căci fără ea peste tine s-ar bucura diavolul de agoniseala Mea, s-ar bucura de tine și te-ar smulge dinaintea Mea și te-ar duce în lume, unde mișună desfrâul și fărădelegea cea mare.

Dar cum să lucreze peste tine mustrarea? A răbda mustrarea înseamnă a ți-o însuși și a lucra apoi după povața ei, după cuvântul ei cel veghetor înainte și cel trezitor. Ea are și altă lucrare peste cei ce nu iubesc povața. Ea poate să vină cu suferință acolo unde nu poate lucra cuvântul cel mustrător și veghetor prin el.

O, însușiți-vă cu mare dragoste bunul cel prin mustrare, fiilor, ca nu cumva, neprimindu-l pe el cu iubirea și cu veghea lui, să cădeți de la Dumnezeu și să alegeți mintea voastră și voia voastră, care vă cad de sub lucrarea cea plină de veghe a mustrării, căci mustrarea trebuie să-l înțelepțească pe om, primită fiind ea cu iubire, cu așteptare și cu supunere pentru lucrarea ei.

O, fiilor, voia cea liberă și multă a omului nu-l mai ține legat de Dumnezeu pe om. Iată câtă primejdie pentru despărțire de Dumnezeu îl pândește pe cel ce se folosește de voia sa! Cel ce voiește prea mult să stea liber pentru voia sa, acela nu mai este legat de Dumnezeu în toată clipa, iar dragostea de Dumnezeu îi slăbește mult și tot mai mult, și se învață omul fără mângâierea ei. O, fiilor, dragostea de Dumnezeu din om face minuni văzute și mângâioase de suflet și întăritoare de duh între frați și slujire măreață între ei înaintea Domnului. Dragostea aceasta îl ține treaz pe cel ce iubește pe Dumnezeu cu inima lui și nu-l mai ia somnul pe unul ca acela, și nici foamea nu-l mai ajunge pe el, și nici necinstea nu-l mai paște pe el ca să-i trebuiască apoi să-și caute cinstea sau dreptatea.

Am ales acum două mii de ani doisprezece ucenici și i-am luat din îndeletnicirile lor și i-am făcut vestitori ai împărăției cerurilor pe pământ cu oamenii, dar oamenii sunt învățați ca pe pământ. Am strigat prin ei atunci și abia am cules câte ceva pentru împărăția Mea. Le este dor să strige și acum ucenicii Mei, iar Eu, Domnul, le dau rând lângă Mine, căci i-am trimis atunci și sunt ei de atunci și până azi trimișii Mei peste pământ. Amin.

Grăim acum poporului cuvântului Tău cel de azi, Doamne Învățător, și lucrăm peste el așa cum Tu lucrezi, ca Învățătorul nostru lucrăm peste el.

Iubiți lucrarea mustrării prin cuvânt, o, fiilor! Și de ce să faceți așa? Pentru că sunteți fiii lui Dumnezeu, iar fiii Lui au nevoie de creștere, de școală, fiilor. La școală puțini de tot iau nota cea mai mare, și sunt ei ca învățătorul lor din pricina notei mari, căci se jertfesc aceia mult ca și învățătorul lor. Dar sunt mulți care nu învață mult și nu au note mari, și aceia au în ajutorul lor lucrarea mustrării cea pentru învățătură, numai să și-o însușească ei, și prin aceasta să arate că ei iubesc pe învățătorul lor și cununa cea pentru mustrare, că mult trudește învățătorul până ce îi vede crescuți pe ucenici și lucrând ca și el apoi.

O, fiilor, numai o singură fericire este! Căutați să v-o lucrați și să vă hrăniți cu ea. Când se naște de sus un om prin lucrarea voastră cu Domnul, vine atunci ca plată fericirea inimii, fericirea lui Hristos, fericirea nașterii de sus a omului, iar crucea este dulce apoi, căci omul își cunoaște plata ei și merge spre ea cu dorul aprins și nu-l mai dor durerile, ci îl cresc și îl dau Domnului mereu, că fără de mustrare omul nu crește în Dumnezeu, și nici Dumnezeu în el, măi fiilor, și de aceea ne-a învățat Domnul și a spus: «Cel ce vine după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea, urmându-Mă cu ea», și din această lucrare a omului cu crucea dusă se nasc alții pentru Dumnezeu, se naște fericirea cea născută din greul crucii născătoare de oameni cu naștere din cer, căci pentru cer trebuie suferință, trebuie învățătură, trebuie mustrare pe cale, căci calea spre cer este cruce, și apoi este odihna cea pentru rod. Noi așa i-am învățat pe oameni, iar cine a crezut și s-a botezat în numele lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, acela s-a născut de sus și a putut cu Dumnezeu apoi.

Luați și rumegați ceea ce noi v-am dat vouă în ziua noastră de serbare între sfinți și între voi, o, fii ucenici, iar Dummezeu-Cuvântul să poată prin voi lucrarea Sa cea de azi până la toată împlinirea ei, așa cum este ea scrisă în Scripturi. Amin.

O, măi poporul Meu, stau cuvânt în mijlocul tău și Mă arăt grăind cu Ioan, ca să auzi tu grăirea Mea cu el, ca să înveți de la Mine și de la el ce înseamnă Dumnezeu și ce înseamnă omul, și apoi să înțelegi tu și toți cei ce iau de la tine statul Meu cu tine și să fie înțeles ce trebuie să fie Dumnezeu și ce trebuie să fie omul și ca să nu caute el să fie mai mult, iar pe Domnul să-L facă mai puțin decât pe el, că iată, așa face omul, face ca Israel, care avea numele lui Dumnezeu peste el, dar care nu s-a lăsat călăuzit.

O, cât de cuminți am fost noi pe pământ înaintea Tatălui și a oamenilor, Mieluțule Doamne! Nu ne-am dat mari și tari și oameni de la Dumnezeu așezați pe pământ. N-am grăit cu gura decât numai ce Tatăl ne dădea să grăim, iar de la diavol și de la duhul lumii n-a grăit gura noastră.

O, cât de mult și cât de multe grăiește omul, Doamne Mieluț! El nu știe de ce a făcut Dumnezeu ca să aibă gură omul. Multe nu știe omul, și se folosește pentru el și pentru duhul deșertăciunii de toate ale trupului lui, cu care se mișcă pe pământ încoace și încolo. După ce omul se ivește pe pământ cu trupul său cel din părinți el uită că trebuie să se nască de sus ca să se dea Ție trup și duh și suflet și ca să-i dai lui apoi statul Tău în el și să faci cu el și în el voia Ta.

O, popor al Domnului, eu m-am născut din părinți, dar m-am născut de sus mai înainte să fiu născut din om, și am fost prin nașterea mea voia Domnului apoi pe pământ. O, popor călăuzit din cer, pune Domnul pe masa ta cu El învățătură de sus pentru tot omul care se lasă spre naștere de sus, după ce aude el strigarea Domnului peste el. Cel născut de sus nu mai este ca omul, ci este ca Dumnezeu, căci face voia Lui. Cel ce se naște de sus grăiește de sus, nu mai grăiește cele de jos. O, stai sub grija Domnului și înalță spre El nașterea ta cea de sus prin Duhul Sfânt, Care suflă de la Domnul, și prin credința ta în venirea Sa cuvânt pe pământ pentru învierea făpturii, așa cum a venit acum două mii de ani și a înviat morții din morminte odată cu învierea Lui, căci S-a dat preț pentru răscumpărarea omului, care moare de șapte mii de ani, și apoi a înviat. S-a dat Domnul jertfă pe cruce în zi de vineri și S-a sculat dintre morți în zi de duminică, ziua când a făcut Dumnezeu lumina, ca pe toate să le facă la lumină, așa cum numai Domnul lucrează, căci omul n-a voit să semene cu Dumnezeu în lucrarea sa, și s-a învățat prin greșeală să se ascundă în sine și apoi între cer și pământ, așa cum de la început s-a învățat să facă, și de atunci simte omul să se ascundă de Dumnezeu, Cel ce a făcut lumina, care biruiește întunericul.

Cine vine să fie cu taina acestui popor, acela să se dea Domnului spre facere, iar de altceva nu trebuie să vină nimeni între cei ce vin să fie ai Mei, iar dacă altfel vin, aceia să învețe să se teamă de Dumnezeu, Cel ce stă acoperit în taină și veghează în mijlocul acestui popor și izvor. Amin.

vremea cea cu post are nevoie de stăruință cu rugăciune pentru ea, căci din dreapta și din stânga deodată trebuie să lucreze această putere, și mai ales trebuie frățește închegată această lucrare, ca să aibă ea putere multă prin taina ei, căci toate sunt duh, și apoi faptă, fiilor.

O, măi fiilor, dacă omul ar mânca numai cât i-ar trebui trupului și nu cât îi trebuie poftei trupului, care se face foame în trup, o, ar fi atunci altfel cu omul! Când omul se obișnuiește cu deasă mâncare el își înfometează trupul și și-l obosește de prea mult lucru pe care i-l dă pentru facerea mâncării, căci mâncarea cea gătită de om pentru gustul poftei și al limbii lui nu este prielnică zidirii trupului lui, căci iarăși este ea gătită de partea cea dinăuntru a firii trupului, după trebuința lucrării pe care o are el înăuntrul lui pentru mersul celor dinăuntrul lui, căci Dumnezeu a făcut minunat facerea trupului omului.

vegheați unii peste alții cu multă vedere, cu ochi mari să vegheați și să vă ajutați spre voia Mea în voi și să vă pedepsiți unii altora ieșirea din voia Mea când ea s-ar ivi cumva, căci cei ce au fost luminați și au gustat învierea cea de la Mine, e cu neputință să mai fie moarte peste ei, ca nu cumva Eu, Domnul, să fiu ridicat iarăși pe cruce prin fiecare păcat săvârșit de cei ce-și pun viața lângă viața Mea înaintea Tatălui ca să fim frați.

O, nu este frumos la chip și la fire și la faptă, nu este frumos prin acestea cel care nu iubește să stea în toată așezarea pusă de Dumnezeu ca să fie peste om. Măcar râvnă și dor să aibă omul, căci acestea îl mână spre dragoste cu facere pentru cele ale voii lui Dumnezeu în om. Așa cum v-am povățuit în ziua aceasta prin fiii cei înzestrați cu învățătură de viață peste voi, Eu, Domnul, întăresc și spun: nu este frumos cel ce nu-și pune viața lângă viața Mea ca să fie el plin de iubirea Mea în el, iubire care nu vatămă și nu se vatămă pe sine, căci iubirea nu stă în sfat cu judecata, ci fiecare din acestea trag la ale lor, și se trage omul ori în cele din Dumnezeu, ori în cele din fire lipsite de Dumnezeu în om.

Iarăși încă vă mai învăț, fiilor, să vă feriți să socotiți voi după simțirea minții voastre pe cele lucrate și grăite de cei cu lucrarea veghii peste mersul lucrării Mele și al poporului cel ascultător pe cale și cel neascultător, căci tainic sunt Eu și tainic lucrez prin ei pentru așezarea sau pentru descurcarea a toate câte sunt de așezat sau de descurcat, după ce cei mai puțin așezați încurcă de la mijloc sau de la margini pe cele ce după voia lor și după dorința lor le lucrează ei pe ale lor în locul celor ce așteaptă să fie ca Dumnezeu sau de la Dumnezeu lucrate, adică după voia Domnului, fiilor.

Vai celui ce se bizuie pe om, căci omul este carne și fire și-și face unul altuia rău prin acestea! Omul trebuie să fie călăuzit de Duhul lui Dumnezeu și să se bizuie pe ajutorul cel din cer, că nu-i trebuie lui mângâiere, ci povață și lucrarea ei îi trebuie omului, iar calea lui trebuie să-i fie spre cer, acolo unde Domnul veghează pentru om. Cel ce se ascunde de om, se ascunde de Dumnezeu, iar cel ce se ascunde de Dumnezeu este cel ce se vede cu toate ale lui și prin toate ale lui, așa cum Domnul Se mărturisește pe Sine prin toate câte se văd ale facerii Lui și care poartă în ele taina lor și puterile cerești slujitoare lui Dumnezeu din cer și până pe pământ pentru viața oamenilor.