3.1. Înţelepciunea cerească şi deşertăciunea ştiinţei omului

O, toată împărăția de pe pământ e gunoi și slavă deșartă. E plin omul de slavă deșartă și nu poate scăpa de acest păcat, nu poate nici mort, tată, căci omul își face rost cu multul de slava deșartă și o lasă după el urmașilor lui ca să i-o cânte, ca să i-o țină vie și ca să piară din Dumnezeu omul prin ea.

O, mare și mângâietoare este la Dumnezeu umilința omului, smerenia cea pentru Mine, Cel ce am suferit și sufăr de la necredința omului, căci aceasta este crucea Mea cea grea, și nu știe omul ce este crucea Domnului. O, mare îmi este mângâierea de la omul care Mă mângâie în crucea Mea cea grea! Și după cum cel mândru nu-și cunoaște mândria, după cum cel îngâmfat nu-și simte îngâmfarea și nu cunoaște vătămarea care îi vine de la ea, tot așa cel cu adevărat smerit nu-și cunoaște smerenia sa, și mereu se umilește pentru roada smereniei prin care el știe ce dobândește luptându-se pentru ziua izbândei lui de la Cel ce răsplătește cu bine sau cu rău faptele omului, și, iată, cel smerit cu inima este mângâierea Mea și lucrarea Mea pe pământ, poporul Meu.

Cel ce are învățător este acela care ia tot lucrul lui, cel cu duhul și cel cu fapta, de la învățătorul lui și nu de la el însuși. Amin.

Iată lucrare de învățat peste om: omul trebuie să învețe să-și cunoască îngâmfarea și mândria care vine de la aceasta, iar Dumnezeu să cunoască smerenia omului și toată lucrarea care vine de la ea. Amin. Aceasta este lucrarea în care trebuie să stea omul și să lucreze cu ea împotriva a tot ce nu înseamnă Dumnezeu în om. Amin.

Cine-și închipuie în afara lui împărăția cerurilor, acela nu poate pătrunde taina și lucrarea ei și locul ei între pământ și cer, iar închipuirile unui așa om sunt născociri ale lui și nu sunt adevărul. O, Eu M-am născut pentru inima omului, ca să-Mi fie ea tron al împărăției Mele în trupul omului. Trupul omului și scaunul Meu de domnie în inima lui, acesta este raiul pe care Eu, Domnul, îl aștept pentru Mine pe pământ pentru odihna Mea și a Tatălui Meu, poporul Meu.

Iată, împărăția lui Dumnezeu este altfel decât caută omul s-o înțeleagă pentru el, și din această pricină Eu n-am rai pe pământ, n-am stat și loc slăvit pe pământ, poporul Meu. Eu când l-am făcut pe om i-am făcut grădină de rai ca să Mă asculte pe Mine în ea, ca să fie omul raiul Meu, căci Mie mai mult decât omului Îmi trebuie rai, dar iată, omul nu stă din mersul lui ca să înțeleagă facerea Mea și lucrarea ei, rostul Meu și rostul omului între cer și pământ, taina lui Dumnezeu cu omul pe pământ, poporul Meu.

În zi de praznic de naștere Mă mistui de dorul omului, de dorul Meu în om. Mi-e dor de sălaș pe pământ, dar omul își închipuie în afara lui împărăția cerurilor și frumusețea ei. Omul voiește altfel să fie împărăția Mea pentru el și cu el, și de aceea nu pot oamenii să pătrundă cu mintea lor taina sfinților Mei, care s-au făcut și se fac pe pământ locaș al Meu, împărăție a cerurilor pe pământ. Locul împărăției cerurilor și slava ei este în om, și iarăși spun: locul împărăției cerurilor este în om, și pentru această slavă am zidit Eu omul. O, de șapte mii de ani omul îl urmează pe omul cel zidit de mâna Mea, pe cel care s-a smuls din cer pentru ca să Mă dea pe Mine afară din el și să nu mai am Eu casă, și să nu-Mi mai aflu odihnă. Odihna Mea o așezasem să fie în om, și am numit ziua a șaptea odihna Mea. Și dacă am văzut că omul nu a rămas ziua Mea de odihnă, am venit și am luat de la capăt lucrarea Mea cea de la Tatăl și am făcut iarăși omul. Am venit și M-am făcut pe Mine Însumi Om, și după ce M-am întocmit în pântece fecioresc, M-am născut Prunc ca omul, și am fost Eu odihna lui Dumnezeu, odihna Tatălui Meu, din Care Eu sunt mai înainte de vecii, și, atunci, la nașterea Mea, am arătat Eu iarăși taina omului, căci M-am făcut pe pământ locaș al împărăției lui Dumnezeu, și Tatăl era în Mine, iar Eu în El eram, și am deslușit ucenicilor Mei taina aceasta când ei Mi-au spus să le arăt lor pe Tatăl și când Eu, în chip minunat, mereu, mereu le arătam că Eu și cu Tatăl una suntem, și lucrând văzut le arătam lor, căci lucrarea Tatălui Meu în Mine se făcea mereu slavă înaintea oamenilor.

O, dacă ar vrea omul să se oprească din calea lui și să caute să priceapă înțelepciunea împărăției cerurilor, Eu, Domnul, M-aș așeza la sfat cu omul și i-aș da lui înțelepciunea aceasta. Aș fi putut să Mă arăt omului așa cum din vecii sunt din Tatăl, dar M-am umilit atât de mult și M-am coborât atât de jos, până ce M-am născut din om, Prunc ca și omul care se naște din om, atât de mult M-am umilit când a fost să Mă arăt omului și să Mă dovedesc supusul Tatălui, împărăția minunilor lui Dumnezeu în trupul Meu întocmit în chip de om, și apoi născut ca să cresc după asemănarea cu omul și să sufăr pentru om, și apoi să Mă slăvesc cu slava pe care o am de la Tatăl mai înainte de vecii.

Vreau, omule, să te mângâi cu mângâierea Duhului Sfânt Mângâietorul. Vreau, omule, să te învăț și să te ajut să înțelegi taina și locul împărăției cerurilor pe pământ. O, omule, nu mai aștepta această împărăție să vină la tine sau să vii la ea, căci tu, tu trebuie să fii locașul ei cel luminător în jurul tău, omule născut din om. Eu Însumi M-am arătat acum două mii de ani, și așa l-am învățat pe om ce este împărăția cerurilor și ce lucrare are ea. O, nu se poate pe pământ jos și în cer sus împărăția cerurilor, nu se poate decât în duhul, în sufletul și în trupul omului cu toată fața și lucrarea și locul ei. Aceasta este înțelepciunea, omule, și nu este de pe pământ înțelepciunea, iar din pricina înțelepciunii omului care trăiește fără cer pe pământ și în el, se stinge taina lui Dumnezeu cu omul, se șterge urma Mea de pe pământ și din om.

Nu este minune mai mare între oameni ca și împlinirea cuvântului Meu. Când omul împlinește în el cuvântul Meu, el se face minune a lui Dumnezeu pe pământ și Îmi mulțumește Mie pentru aceasta și se face blând și smerit cu inima înaintea Mea și înaintea oamenilor, și așa îi învață el pe oameni calea lor spre Mine, iar mai mult de atât el nu poate face bine peste oameni. Vai celor ce vor să fie din dreptul Meu învățători omului fără să se asemene ei Mie, fără să aibă de la Mine lucrare în ei! Eu în toată vremea lucrărilor Mele între oameni M-am ascuns de cursa omului, de slava de la om M-am ascuns, iar cel ce are în el dragostea Mea, acela este ca și Mine, blând și smerit cu inima, și acela nu caută slava Mea pentru slava lui, ci caută înțelepciunea vieții, duhul umilinței, duhul care nu strigă pe uliță ca să fie văzut și auzit, ci caută numai la mărturisirea lui Dumnezeu între oameni,

A venit vremea să spun cu glasul cuvântului Meu în lungul și în latul pământului că omul care nu face voia lui Dumnezeu pe pământ, acela nu este al lui Dumnezeu, ci este al diavolului, care-l face pe om să-și facă voia sa și să nu fie omul fiu al lui Dumnezeu pe pământ. Nimeni nu-I poate spune „Părinte“ lui Dumnezeu dacă nu are lucrare de fiu cu învățător peste el. Le-am spus ucenicilor Mei să Mă vestească peste neamurile pământului și am grăit așa: «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și pe Cel ce M-a trimis, iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă și de Cel ce M-a trimis după om». Omului îi trebuie salvare din moartea pe care și-a făcut-o prin smulgerea lui din Dumnezeu pentru voia sa însăși, iar el trebuie să asculte de Mine pentru această salvare din moarte. Dacă Eu, Dumnezeu fiind, am stat și stau numai în voia și cuvântul Tatălui, omul cum ar trebui să lucreze acum, după ce atâta vreme nu a ascultat de Cel ce l-a făcut pe om la început? Eu din voia lui Dumnezeu l-am făcut pe om, și nu altfel l-am făcut pe el.

nu voiesc să-l aud pe om să spună că are înțelepciune, nu voiesc, de vreme ce omul nu are în el și peste el temerea de Dumnezeu, care l-ar face pe el fiu ascultător de Dumnezeu. Nu poate fi pe pământ și în om înțelepciune mai mare ca ascultarea de Dumnezeu, iar cine n-o iubește pe ea ca pe viața sa însăși, acela este fiu al deșertăciunii cea de peste oamenii care-și fac voia lor,

O, nici un om nu poate să-Mi închine Mie nimic frumos din el dacă nu are peste el învățător din cer, căci Eu i-am spus de la început omului că nu este bine să fie singur omul. Cel singur nu lucrează după povață peste viața lui. De la începutul lui cu Mine l-am voit pe om numai sub povața Mea, iar când el n-a mai voit așa, s-a ascuns, și L-a pierdut pe Dumnezeu dacă a lucrat așa.

Tot omul care se ascunde în el însuși cu cele bune și cu cele rele ale lui, Îl pierde pe Dumnezeu, poporul Meu. Și iată, tot omul se ascunde de Dumnezeu. O, poporul Meu, tot omul se ascunde. Nu poate omul până nu-și face voia sa. Cel ce nu-L sfințește pe Dumnezeu în el, acela Îl doboară pe Domnul pentru voia sa însăși, căci are altă iubire în el unul ca acela și nu poate face acela voia Tatălui Făcătorul. Omul își conduce iubirea după inima sa, după carnea sa, și nu mai are omul învățător pentru iubirea lui, iar ea îl duce pe el în depărtare de Dumnezeu și în ispita de a nu avea peste el învățător de viață, care să-i întrebe mereu viața, mereu iubirea, dacă este ea după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om sau după a omului, și iată, nu știe omul ce înseamnă moartea, ca apoi să știe ce înseamnă viața lui și cum poate să aibă în el viață.

Mă fac Învățător peste tine, omule fără de cer în viața ta, și îți spun așa: sunt două căi din care poate să-și aleagă omul una: supunerea, care este de-a dreapta Mea, și voia liberă, care este de-a dreapta omului. Supunerea este lucrarea Mea, și cu ea de-a dreapta Mea fac voia lui Dumnezeu Tatăl, căci sunt Fiul Lui, iar cel ce o iubește pe ea ca înțelepciune a lui, acela Mă alege pe Mine pentru dreapta sa și stă sub învățătura Mea și se face fiu, ca și Mine, sub voia lui Dumnezeu Tatăl; iar voia liberă, care este de-a dreapta omului, este lucrarea omului fără tată din cer peste el, și acela îl are de tată pe diavolul, duhul deșertăciunii, sămânța cea vicleană, care îl desparte de Dumnezeu pe om, căci duhul cel căzut din slavă la început, are ca hrană invidia asupra lui Dumnezeu, după ce acest duh și-a pierdut prin nesupunere slava lui cea de lângă Dumnezeu.

O, omule fără de cârmă peste pașii tăi! Auzi-Mă! Auzi-Mă când îți grăiesc ca să te deștept pentru duhul înțelepciunii supunerii, căci înțelepciunea supunerii i-a făcut sfinți și preaiubiți Mie pe atâția oameni mici și mari care și-au dat ale lor la săraci ca să se lepede de sine și să se facă ei locaș al Meu pe pământ, și nu și-au împărțit ei bogăția și adunătura lor cu gând să se semețească înaintea Mea cu faptele lor bune, ci au făcut așa pentru lepădarea de sine a lor, pentru ieșirea lor de sub apăsări, ca să fie ei apoi fără sarcini și ca să Mă poată primi pe Mine în ei apoi cu bogăția iubirii Mele și a supunerii Mele de Fiu al Tatălui Savaot. Nici un bogat nu împarte bogăția sa la cei bogați care au ca și el, ci o împarte la cei ce nu au bogății, la cei săraci, ca să scape ei apoi de sarcina cea grea a iubirii de sine, care îl robește pe om atât de nemilos. Așa și Eu lucrez, și Îmi împart bogăția slavei Mele la cei săraci cu duhul, ca să scap de sarcina Mea cea grea a iubirii Mele pentru om, care Mă apasă atât de nemilos când n-am cui s-o dau, când n-am cu cine s-o împart, când n-am pe cine s-o așez ca să fie ea împărțită și iubită și să-i fie omului de viață și să Mă slujească de-a dreapta Mea omul, iar de-a dreapta Mea este supunerea, calea cu Dumnezeu. Amin.

Eu sunt calea, omule! Eu, și nu tu! Nu te mai încrosnia cu cele ce pier. Apleacă-te să-Mi auzi duhul învățăturii cu care Mă scutur peste pământ ca să Mă audă tot omul, căci Eu Mă împart prin cei ce Mă împart și care sunt trimișii Mei spre tine, ucenici cu suspin ca și al Meu pentru omul care își are de-a dreapta sa voia liberă, voia sa pentru el, dar Eu din nou îți amintesc și spun: cei ce au voia lor, aceia pier prin ea, iar cei ce au voia Mea, aceia trăiesc și sunt. Amin, amin, amin.

Toți cei care sunt sfinți cu duhul și cu sufletul și cu trupul, au judecat lumea, și ei nu mai sunt din lume când stau în mijlocul ei.

Lumea este judecată în însuși trupul omului. Tot cel ce scoate din el duhul lumii, acela a judecat lumea. Este însă o și mai mare judecată a lumii. Tu și eu și toți sfinții mărturisitori care au rostit cu gura lor păcatele lumii, au fost apoi să cadă în chinuri, căci lumea pentru păcatele ei i-a omorât pe sfinți, deși ea a fost judecată atunci când ea Te-a judecat pe Tine și Te-a dat crucii ca să mori, dar nimeni n-a știut atunci, din cei din lume că Tu ești mântuirea lor atunci și acum când ai venit și iarăși Ți-ai așezat biserica pe piatra ei cea dintâi și ai pus la lucru taina învierii morților și lucrare stăruitoare pentru iertarea păcatelor făpturii, de la începutul ei și până la cei mai mici ucenici ai Tăi prin care azi Te mărturisești în lung și în lat cu cuvântul venirii Tale pentru învierea morților, pentru cer nou și pământ nou, și pentru dreptatea care va fi apoi darul sfinților Tăi care au biruit în ei lumea. Amin.

Sărbătoarea cea de azi te învăluie în lumina învățăturii ei, căci mucenița Ecaterina a fost lumină a Mea peste cei din întunericul în care omul piere, și Mi-a dat Mie rod al lucrării luminii Mele din ea, iar Eu i-am dat ei coroană de dragoste sfântă, și ea a lucrat pe pământ sub slava coroanei primite prin darul dragostei ei, că așa sunt încoronați cei ce iubesc cu iubirea Mea în ei, poporul Meu. Amin.

– Coroana mea, cea de mâna Ta pusă pe creștetul meu, Doamne al sfinților Tăi, o pun înaintea poporului Tău, închinându-mă lui pentru dragostea Ta de el și ridicându-l pe el la lucrarea slavei coroanei sfinților care Te-au mărturisit prin sângele lor, prin mărturisirea lor, Doamne și Mire al sfinților Tăi. Cu închinare grăiesc poporului Tău de azi cuvântul Scripturii care spune că întru împărăția Ta carnea și sângele nu pot moșteni decât dacă ele mărturisesc pentru Dumnezeu făcându-se dragoste numai pentru Tine în om, și nu viață a omului în om, Doamne.

O, popor al harului în care Domnul te ocrotește ca să te aibă și ca să te facă asemenea Lui! Carnea și sângele nu moștenesc împărăția lui Dumnezeu, ci stau în om fire vrăjmașă iubirii cerești dinăuntrul omului. E cu mare adâncime această înțelepciune pe care o grăiesc ție, popor al tainelor de sus. Carnea și sângele trebuie să aibă lucrare mărturisitoare lui Dumnezeu, așa cum am lucrat eu împotriva stăpânitorului întunericului în care omul piere. Când trupul poftește împotriva duhului, carnea și sângele dau acest război, căci omul firesc nu dorește după Duhul Domnului înăuntrul său, iar duhul cel satanicesc nu are a se lupta cu omul cel firesc care-și are cârma în carnea și în sângele lui, în firea lui, prin care își face voia împotriva Duhului lui Dumnezeu în om. Așa fel de înțelepciune am revărsat eu prin mărturisirea mea în duhul înțelepților pământului, care-și aveau de stăpâni voile și mintea lor, iar ei, luând foc și dor în ei prin înțelepciunea duhului meu, au lepădat de la ei rodul minciunii și au luptat pentru ei chiar împotriva lor înșiși, ca să nu se mai piardă ei de pe calea adevărului care încununase inimile lor prin mărturisirea mea cea despre împărăția în care omul se așează după ce își biruiește carnea și sângele, firea cea stricăcioasă, care dă mereu să stăpânească în om, frânând mereu în el lepădarea de sine, pe care a cerut-o Mirele Hristos la toți cei care vor să meargă pe calea noii vieți prin mărturisire. Calea Domnului este cale cu mărturisire pe ea, iar cine n-o are și nu lucrează duhul care mărturisește, acela nu a ajuns la lepădarea de sine, măsura pe care Hristos, Mirele sfinților, o cere celor ce iubesc taina și lucrarea vieții veșnice pe calea acestei împărății.

O, fii ai lui Dumnezeu și ai cuvântului Său, să știți că diavolul nu se războiește cu cei care leapădă voia lui Dumnezeu pentru voile lor, dar el este prins în cursa celor ce iubesc pe Dumnezeu cu multă credință și cu mare umilință a duhului lor înaintea Domnului și a venirii Lui de-a pururi. Noi, sfinții cei mari și cei mici, am biruit pe diavolul prin credința și prin mărturisirea lui Iisus Hristos, Mirele sfinților Lui, iar unde diavolul nu găsește lucrare împotriva lui, el poate acolo prin voia omului care nu și-a biruit firea și nu are a se mai lupta. Sfinții însă au ales voia Domnului prin mărturisirea credinței lor pe care n-a putut-o îndura duhul diavolului, potrivnicul lui Dumnezeu în om. Cel ce nu-L mărturisește pe Dumnezeu, acela își mărturisește statul său în el, dar Domnul este mărturisit de sfinți, așa cum eu, ucenița, și apoi mucenița numelui Lui, am dat de pe tronurile lor pe cei mulți și mari, care până la mărturisirea mea peste ei au domnit în ei nedându-i de lucru diavolului, stăpânitorul peste cei ținuți în întunericul prin care omul piere. Eu însă i-am întărit pe ei în mărturisirea credinței până ce ei au ieșit biruitori, scăpând de gheena pierzării cea de veci, și cu dor i-am dat pe ei Domnului meu iubit, după ce El, cu mare iubire și cu mare dor, întru mine a binevoit cu darurile harului Său, care este coroană pentru sfinți. Amin.

Nu pot să-Mi fac cer de sfinți din oameni care nu au iubirea Mea în ei, și nici pământ de sfinți nu pot să-Mi fac din ei. Nu se poate ascunde în el cel care trăiește pentru iubirea de sine, ci este vădit prin toate câte el făptuiește și dovedește. E mare putere iubirea, și Eu Mă așez în inimi și în minți deslușitoare de cele ale tainelor Mele între oameni, iar în cei îngâmfați în duhul lor Eu rămân nedeslușit, rămân în întuneric față de cel ce se iubește pe sine, și nu Mă pot împărți nimănui prin cel ce se bizuie pe sine.

Iubirea e putere ori pentru bine ori pentru rău peste om, căci sunt două feluri de iubiri, și pe două laturi merg ele, ori să nimicească ori să salveze viața omului. Una din ele este iubirea de sine, pe care cel orb prin ea nu și-o vede ca să-și poată feri viața de nimicire, iar cealaltă este iubirea cea de sus, din cer, din Dumnezeu, pusă în slujba lucrărilor cerești între oameni, pentru cei ce se mântuiesc.

Iată, poporul Meu, iubirea dumnezeiască înseamnă Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, iar iubirea omenească înseamnă omul și lucrarea omului pe pământ. Aceste două feluri de iubire nu se întâlnesc niciodată, căci se resping și sunt vrăjmașe prin însăși lucrarea lor. Iar sfinții au iubit cu putere înțelepciunea cea din cer a iubirii și s-au făcut sfinți pe pământ pentru ea, și au câștigat viața și s-au dus plini de viață la cer și sunt fiii vieții în vecii vecilor, iar Eu, Domnul, vin pe pământ cu cei vii, cu sfinții vin, cu cei ce au aflat pe pământ taina iubirii și au trăit în ea. Amin.

Lucrarea lui Dumnezeu peste om e prea mare față de lucrarea omului cea lucrată înaintea lui Dumnezeu, dar Eu nu-l am pe om la școala Mea ca să-l învăț tainele și puterile lucrărilor lui Dumnezeu pe pământ cu omul. Oamenii lui Dumnezeu trăiesc în Duhul lui Dumnezeu pe pământ, și la aceia vine Domnul, la stăruința lor pentru lucrările lui Dumnezeu cele proorocite prin Scripturi, și le aduce minte cerească, minte proorocească, pusă de Duhul lui Dumnezeu în om, căci Dumnezeu Își face servi pe pământ și Își împlinește la vreme lucrările Sale.

O, poporul Meu, omul și-a acoperit mintea și nu știe să I-o dea lui Dumnezeu. Dacă omul ar ști cum să se așeze și cum să stea înaintea Domnului, l-ar vedea Dumnezeu așa cum l-a văzut pe proorocul Daniel când acesta s-a așezat cu mult suspin înaintea Domnului, cerând cu pocăință, rugându-se pentru tot neamul lui Israel, cel din vremea lui și cel de până la el. Și fiindcă s-a făcut iubit lui Dumnezeu, Domnul a lucrat cu el pe pământ și i-a dăruit pentru Sine ascuțită înțelepciune, căci l-a văzut pe el aprins pentru Dumnezeu și pentru poporul Său. Iată Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, din veac în veac în lucrare peste om, cu mare taină, cu cerească înțelepciune! Dar oamenii de pe pământ stau mari și nu se pot apleca înaintea Duhului Sfânt, Care pe toate ale lui Dumnezeu le săvârșește, și pe toate ale oamenilor le descoperă. Amin.

Fii înțelept, poporul Meu, căci Duhului Sfânt Îi trebuie înțelepciunea Lui în om, iar apostolii Mei stăruiau în rugăciune și în frângerea pâinii, și apoi au primit pe Duhul Sfânt trimis din cer peste ei. Proorocul Daniel se ruga fierbinte la Mine în groapa cu lei, și era el jertfă fără de sânge, căci leii nu l-au mâncat timp de trei zile, așa cum Eu, Domnul, am rămas întreg cu trupul în cele trei zile, de la punerea Mea în mormânt și până ce am înviat ca un Dumnezeu adevărat ce sunt. Amin.

Duhul Sfânt este răspunsul rugăciunii fierbinți, care are în ea credință și durere și stăruință, iar îngerii lui Dumnezeu vin și așează priceperea Duhului Sfânt peste cel cuprins de iubirea lui Dumnezeu, de mila și de durerea care sunt din Dumnezeu.

Râd diavolii de Mine când îl văd pe om că se aseamănă cu Mine, că se laudă că este al Meu, ridicându-se prin aceasta peste om și peste Dumnezeu, și mereu om pe om se biruiește cu semeția de a se crede că este făptura Mea, iar Eu vin să caut omul, și îl găsesc în păcatul semeției și nu pot să stau nici lângă el, darămite în el cu pilda vieții Mele!

Mintea omenească nu poate cu cele cerești, poporul Meu. Ea este dușmanul Meu și al omului care stă împotriva Mea cu mintea lui, cu duhul lui semeț din el, și între om și om apoi. Iată, poporul Meu, de ce nu-L poate mărturisi pe Dumnezeu nici omul de rând, nici fariseul, căci Dumnezeu înseamnă în om minte cerească, duh ceresc, care omoară în om duhul omenesc, mintea care stă mereu în om mai presus de Dumnezeu, de parcă pe om Eu l-am făcut pentru el și nu pentru Mine.

O, numai el stă în el omul, căci Eu nu pot sta cu minte omenească în om, și ies cu totul, și rămâne omul sărac de tot ce ar putea avea, căci Eu în om caut ce trebuie să aibă el pentru vecia lui, și omul este pedepsit pentru vecii de însăși mintea lui de om, iar Eu stau cu Duhul Sfânt în fața omului ca să-l fac să dea duhul lui pe Duhul Sfânt și să pot petrece Eu în om, și să se scrie omul în cartea Mea, în cartea vieții Mele, căci viața Mea de pe pământ și mintea ei cerească este carte de învățat din ea, și omul n-o învață mai înainte de orice grai al minții lui.

Vai de omul fariseu care Îi mai și mulțumește lui Dumnezeu pentru semeția sa cu care își lucrează faptele, fie ele și bune. E plin pământul de om fariseu, și e păcat cu mare cădere fățărnicia cea lucrată cu semeție înaintea lui Dumnezeu. Cine își îndreptățește faptele și mintea, acela are minte omenească, minte care nu atinge înălțimea cerului, înălțimea smereniei, poporul Meu. Omul care se folosește de mintea lui, acela nu află pe cel binefăcător lui, acela rămâne în sângele lui din care își trage mintea, și nu Mă pot stăpâni să nu spun că e plin pământul, e apăsat în adânc pământul de la mulțimea de farisei de pe el. Nu pot să nu strig la om că e fariseu și că nu are minte decât de la carne și de la sânge, minte omenească are omul.

Intru cuvânt de facere a omului, intru în carte, iar cartea Mea este adevărata carte după care omul trebuie să învețe carte, căci dacă omul are carte și viață nu are, atunci el nu este un om învățat, ci este un om fără de cale, fiindcă Eu am spus: «Eu sunt calea, adevărul și viața, și cine umblă după Mine nu va umbla în întuneric, ci se mută de la moarte la viață». Amin, amin, amin.

Omul nu trebuie să Mă învețe pe Mine cum să-l iubesc, ci trebuie să Mă lase pe Mine să-l învăț cum să Mă iubească. Omul se iubește pe sine, și așa dă el să Mă iubească, pentru sine, nu pentru Mine, dar Eu i-am spus lui prin Evanghelia Mea cea de acum două mii de ani că cel ce-și iubește viața, acela și-o va pierde, iar cel ce și-o pierde pentru Mine, pentru vestirea lui Dumnezeu între oameni, acela va avea viață, și din belșug va avea, căci viața se învață de la Dumnezeu și nu de la om. Amin.

O, ce lesne îi este omului să cadă din Dumnezeu! O, ce mult Mă dă omul din el pentru toate câte face el pe pământ! O, ce puțin însemn Eu în viața și în purtarea omului și ce mult e omul în el! Cine nu știe ce este și ce înseamnă Dumnezeu, acela stă el în el, iar Eu, afară, disprețuit de om, căci scris este în Scripturi: «Disprețuit era, și Cel din urmă dintre oameni, Om al suferinței și deprins cu durerea, disprețuit și socotit ca nimic, Unul de Care să-ți acoperi fața când Îl vezi, fără chip și fără frumusețe ca să ne fie drag. Dar El cu bolile și cu durerile noastre S-a împovărat, și cu cei făcători de rele a fost numărat și a purtat fărădelegile multora».

Om al durerilor și deprins cu suferința pe pământ, așa stau Eu lângă om pe pământ și nu Mă vede omul, pentru că Eu sunt Dumnezeu, și omul este om, că așa vrea el să fie cu Mine și cu el când e vorba să fiu Eu cu el, și el cu Mine, și iată, omul este cu cel văzut de el, cu omul și cu lucrurile lui, iar cu Mine nu, și Mă uit plângând în Tatăl, și Tatăl în Mine, și plâng cu sfinții când văd cât de mult îi dă omul loc diavolului în el, diavolului cel căzut din cer pe pământ, iar Mie nici la necazul lui nu-Mi dă omul față și loc în el; ba, din contra, Mă judecă și stă supărat pe Mine de parcă Eu îl pun pe el să-și facă rău, să-și facă parte de pedeapsă, să stea fără pază de la Dumnezeu peste el.

Plâng cu Tatăl Meu Savaot și cu mama Mea Fecioara și cu sfinții plâng ca Cel din urmă dintre oameni, căci sunt deprins cu durerea și socotit ca nimic de om, și fără chip ca să-I fiu drag omului, dar Eu sunt împovărat cu bolile și cu durerile și cu fărădelegile lui și stau fără putere lângă om, căci omul stă în el, iar Eu, afară și fără de chip, și omul nu are minte și nu știe ce este și ce înseamnă Dumnezeu pe pământ. Uită omul că cerul e scaunul Meu de domnie, iar pământul e așternut al picioarelor Mele. Uită omul că și el este și în cer și pe pământ cu trupul său și cu picioarele sale, și plâng cu sfinții că uită omul taina vieții lui, sufletul lui, care este de la Dumnezeu și care-i ține trupul în viață.

O, ce mult au înțeles sfinții de pe pământ taina Mea în om! O, ce mult M-au iubit pe pământ sfinții de pe el! Când dragostea lui Dumnezeu își are sălaș în om, ea îl învață pe el toate, și omul este sfânt lui Dumnezeu prin dragostea Mea din el și e prietenul Domnului, și Domnul pune în el lucrul Său peste pământ, și rămâne pe pământ lucrul Domnului din sfinți, căci numai Domnul este Cel ce rămâne pe pământ, și de aceea rămân sfinții pe pământ și în cer, fiindcă Domnul a locuit și locuiește în ei. Amin, amin, amin.

– Tu, Doamne, cu sfinții lucrezi în cer și pe pământ, iar cu cei ce lucrezi Tu, cu aceia vii când vii pe pământ. Te-am iubit pe pământ cu dragostea Ta din mine, nu cu dragostea mea de Tine, și le spun celor ce iubesc pe Dumnezeu că iubirea de Dumnezeu nu este iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu în om nu mai iubește lumea și duhurile ei, ci ea urăște pentru ca să iubească adevărul, iar cel ce nu iubește adevărul, care-l face liber de sine pe om, acel om este vrăjmaș lui Dumnezeu și este anatema, căci scris este: «Cel ce nu iubește pe Dumnezeu, să fie anatema».

Îi spun omului, Doamne al sfinților, că cel mai mare adevăr în om este smerenia minții și a inimii, și ea îl câștigă pe om lui Dumnezeu. Ea este acum mai mare ca dragostea, că unde nu este ea, nu poate dragostea Ta în om și pentru om, Doamne îndurător.

Mă bucur în Tine cu sărbătoarea pomenirii mele între cei ce iubesc adevărul și viața lui în ei, căci dragostea Ta din mine m-a ridicat din lume și m-a așezat deasupra ei, și eu am stat în Tine apoi cu trupul, cu sufletul și cu duhul meu, pe care Ți le-am dat Ție sălaș pe pământ, și apoi Tu Te-ai slăvit în trupul meu cel sfânt și Te-ai arătat nestricăciune a lui. Nu eu, ci Tu Te-ai arătat așa în trupul meu, căci când dragostea lui Dumnezeu își află sălaș în om, ea îl învață pe om toate, și omul este sfânt lui Dumnezeu prin dragostea lui Dumnezeu din el, și dragostea rămâne, Doamne, și se mărturisește ea în locașurile ei. Amin, amin, amin.

– O clipă, poporul Meu, glasul sfinților a grăit, că e vremea Mea cu ei pe pământ. Sfânta Parascheva, piatră scumpă pe fruntea acestui neam încoronat de Mine și de sfinți pentru slava Mea de acum, slava pentru care Eu l-am creat pe el; sfânta cea plină de mărturisire a smereniei minții și a inimii ei care a purtat în ea dragostea Mea. Smerenia sfinților îi face pe ei să ia asupra lor păcatele lumii, ca să sufere ei pe pământ cu trupul, osândind fărădelegea și duhul lumii în însuși trupul lor, chiar dacă lumea îi socotește pe ei pedepsiți de Dumnezeu.

Smerenia, poporul Meu, este mai mare ca dragostea. Așa spun sfinții care s-au lăsat smeriți cu totul sub darul dragostei Mele cu care Mă sălășluiesc în sfinți pentru smerenia lor care-i face pe ei să ia asupra lor osândirea păcatului, ispășirea păcatelor lumii, căci sfinții plâng mult pentru Mine, Cel înțepat mult și îndurerat mult de la păcatele lumii.

Smerenia este cea care se așează din om înaintea Mea, ca să fac Eu apoi spre el cale pentru dragostea Mea în el, dragostea care nu este decât jertfă, jertfa dragostei Mele care se mistuie în sfinți pentru iertarea păcatelor lumii, căci sfinții sunt asemenea Mie, fiindcă ei Îl văd pe Dumnezeu așa cum este El, mereu îndurerat, mereu rănit, mereu plângând în urma omului, pentru că omul nu se dă lui Dumnezeu sălaș. Mai mare decât toată înțelepciunea veacurilor este înțelepciunea sfinților cerului Meu, căci Eu am spus: «Mai mari decât toate lucrările de până la ei vor lucra sfinții care cred în Dumnezeu dându-se Lui sălaș pe pământ, și apoi în cer».

Smerenia este mai mare ca dragostea, căci fără ea dragostea nu-și are sălaș în om și nici lucrare. Dragostea lui Dumnezeu este în cei ce nu au slava oamenilor, fiindcă nu iau din ea, precum nici Eu nu am luat, ci le-am spus celor ce căutau moartea Mea: «Eu slavă de la oameni nu iau, și v-am cunoscut că nu aveți în voi dragostea lui Dumnezeu».