2.1. Naşterea după trup a bisericii

O, Doamne, trebuie să-i spunem omului păcatul, căci și așa înțelege el greu de tot că pașii lui păcătoși îl duc departe de salvarea lui din păcat. Eu le-am spus celor din vremea mea păcatul lor, căci dacă nu-l spuneam, vai mie avea să-mi fie apoi, dar eu am voit cu cei din cerul Tău să ajung și să nu tac pentru Tine, Cel prigonit de ei tot atât de mult ca și în vremea răstignirii Tale, căci pe unde vedeau ei un mărturisitor de-al Tău de atâtea ori Te ucideau, dar numai cu trupul, Doamne, căci noi făceam aripi albe, țesute din lumină și ne pregăteam zborul spre cer și lăsam în urmă credință și mai multă pentru Tine în oameni, căci se ridicau mulți și se uneau cu Tine prin credință și prin jertfă și-Ți pregăteau Ție naștere în ei și se umplea pământul de credință în Tine, căci și azi este credință pe pământ, dar păcatul își ascunde fața lui cea otrăvitoare de Dumnezeu în om și nu poate omul scăpa de acest șarpe, care l-a mușcat de inimă pe omul cel din rai și l-a tras afară spre păcat.

Duhul Sfânt Mângâietorul, iată-L lucrând, așa cum am promis că-L voi da de mângâiere celor ce Mă iubesc! Cine sunt cei ce Mă iubesc? Cei ce păzesc poruncile Mele sunt cei ce Mă iubesc, și aceia au de la Tatăl pe Mângâietorul, căci așa am spus: «De Mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care din al Meu va lua și toate vă va învăța El pe voi și vă va vesti vouă». O, așa fel de lucrare are El, iar unde El nu lucrează așa zadarnic se laudă omul că-L are pe El sau că lucrează în numele Lui. Ceată de prooroci avea în mijlocul ei biserica Mea cea de la început după ce Eu, Domnul, am plecat de pe pământ la Tatăl și am lăsat în mijlocul ei pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care lucra prin prooroci și vestea de la Dumnezeu, căci fără prooroci în mijlocul ei nu are biserica știre despre cele mereu astăzi de la Dumnezeu coborâte între oameni.

e zi de pomenire a grădiniței cuvântului Meu cel de azi, unde Eu și cu sfinții Mei și cu martorii Mei de pe pământ Mi-am așezat cuvântul de temelie sfântă, piatra de hotar între omul cel vechi și omul cel nou, căci aveam nevoie de credință tare, așezată în inima omului pentru ca să pot Eu să răzbat în el cu începutul Meu cel nou ca să-l leg cu începutul bisericii Mele cel de acum două mii de ani, căci s-a stricat începutul acela și a rămas doar amintirea lui, și vin să-i aduc aminte omului care dă să fie cu Dumnezeu pe pământ, vin să-i spun să știe că biserica lui Hristos era altfel la începutul ei, căci putea în ea duhul umilinței și al credinței făcătoare de minuni, după ce Eu am înviat din cruce și le-am dat ucenicilor Mei lucrarea Duhului Sfânt, cu care au pus ei temelia bisericii Mele, a noului Meu popor, neamul creștinesc, în mijlocul căruia Eu am pus țărușul împărăției cerurilor, masă cu hrană pe ea pentru cei ce se făceau fii ai lui Dumnezeu între fiii oamenilor, și cărora Eu le dăruiam trupul și sângele Meu de hrană, și se cunoșteau după roadele lor cei ce credeau în Mine și în învierea Mea, prin credința că Eu, Domnul, M-am lăsat pe masa celor ce Mă iubesc și M-am dat de hrană lor ca să fiu cu ei până la sfârșitul timpului, căci așa am promis lor.

— Duhul mărturiei este Duhul Tău, și tot el este și duhul nostru, Învățătorule Doamne. O, am stat mici pe pământ sub mâna Ta sfințitoare și călăuzitoare și amuțeam tot mai mult în fața faptelor Tale, mari cât Tine între oameni, și eram slabi și eram fricoși și eram greoi la mers pentru cerescul mers al Tău atunci pe pământ, dar Tu rosteai mereu peste noi Duh Sfânt nouă și putere făcătoare de semne și de minuni, și toate țineau de puterea credinței și a iubirii din noi, iubire împărțită între Tine și noi, căci mulți nu ne despărțisem încă de cei ce erau ai noștri și nu lucram desăvârșit cuvântul Tău cel pentru naștere de ucenici credincioși și dăruiți Ție cu totul. Trebuia să lăsăm cu totul mamă și tată, frați și surori, soții și copii, rude și prieteni, tot ce aveam al nostru și pe noi înșine să ne lăsăm ca să putem fi ucenici ai Tăi, dar când Duhul Sfânt, trimis de Tine după ce ai ajuns la Tatăl, a venit și ne-a pecetluit cu putere și cu îmbrăcare, am putut apoi să fim martorii Tăi și să mergi pe mai departe prin noi și să nu stai, și erai în noi, o, Doamne, și așa eram noi martorii Tăi, și ne erai Împărat, iar noi împărăția Ta.

Erau după înălțarea Mea la Tatăl lucrători ucenicii Mei pe pământ, iar când se mai făcuse loc ca să poată ei lucra mai cu lărgime între oameni, care erau în Ierusalim locuitori sau oaspeți, despecetluiau ei Scripturile cele despre Mine scrise de Moise și de prooroci și de psalmi, și care toate întru Mine s-au împlinit, dar încăpățânarea și îngâmfarea celor mari peste oameni, Caiafa, Irod și cei de lângă ei, erau atât de înverșunate, de se năpusteau oamenii puterii asupra ucenicilor Mei ca să oprească limba lor să Mă spună pe Mine oamenilor și toate cele despre Mine, și mai ales învierea Mea, după ce actul răstignirii Mele de către Caiafa a pecetluit judecata răstignitorilor Mei și a tuturor celor încăpățânați pentru credință, tari la cerbice, după vorba ucenicilor Mei, cum îi numeau ei pe cei împietriți, și atunci spada lui Irod s-a înfipt în trupul lui Iacov apostolul și l-a ucis pe el dintre ei.

O, așa suferință era și în vremea bisericii prin apostolii Mei cei de la început. Dădeau mulți să se strecoare sub îngrijirea bisericească și ridicau pretenții pentru iubire și pentru îngrijire și îngreuiau anevoiosul mers al fiilor lui Dumnezeu, care cu greu mergeau, strâmtorați de peste tot prin fiii necredinței, dar îngrijiți de Mine prin îngerii Mei, prin binefăcătorii cei tainici, care primeau de la Mine pentru daruri bisericii.

Greu Mi-a fost și pe vremea aceea când Eu Mi-am împuternicit ucenicii să-Mi așeze și să-Mi întărească biserica, căci împotrivirea mai-marilor de atunci era mare, iar prigoana creștinilor ajungea peste tot, și biserica Mea trăia în ascuns și nu murea puterea ei, și neamul celor credincioși se înmulțea.

O, fii ai bisericii cea înnoită cu voi de Domnul, ce minunat lucrează El întru voi! Căutați să știți cu multul să prețuiți tainele Domnului cu voi, căci El v-a ales pe voi cu mare milă de voi și de oameni și v-a pus la lucrul tainelor Lui cele de nepătruns, precum pe noi ne-a pus atunci. Nu lucra Domnul atunci cum lucrează cei ce stau azi slujitori de biserici, ci lucra cu mare smerenie Domnul, cu mare umilință pentru așezarea de apostoli, neamestecând în acestea slava cea iubită de om. Cei ce stau slujitori de biserici au aceștia pretenții că sunt urmașii noștri până azi, dar dacă ei ar fi urmașii noștri ar fi ca noi și ar lucra cu putere ca și noi peste oameni, iar noi eram cei prigoniți de cei necredincioși, cei chinuiți, cei întemnițați pentru Hristos, cei muceniciți pentru Evanghelia Lui, cei plini de jertfă pentru turma Domnului, umblând smeriți prin lume, și nu aveam stat pe scaune scumpe sau haine pe noi cu pietre scumpe și cu fir, ci aveam lucrare de pocăință și de înviere peste noi și peste cei ce ne primeau din partea Domnului martori ai venirii Lui și ai jertfei Lui și ai învierii Lui și ai Evangheliei Lui toată, iar Evanghelia Lui aceasta era: «Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor!», și așa ne-a învățat și pe noi s-o împărțim pe ea, și așa vă întărim și noi pe voi acum să lucrați peste pământ și peste tot omul care vine la voi și vă întreabă pentru pașii lui pe pământ înaintea Domnului, dar mai întâi de toate stați voi în deplină pocăință, fiilor, și așa veți fi fiii Domnului, fiii cei vindecați, cei răscumpărați de El pârgă Lui, cei ce stați sub crucea Lui ca să-L ajutați sub povară, fiilor.

– Fii și fiice ale mângâierii cea pentru Tine pe pământ ne-am făcut, Doamne, și dulce ne-a fost viața prin tot amarul Tău de pe pământ, pe care l-am purtat cu dulce în inimioare, ca și suferința Ta cea pentru noi, căci Tu pe cruce ai suferit pentru noi. N-am voit să mai suferim decât pentru Tine apoi, căci înainte de suferința Ta cea pentru noi, ucenicii și ucenițele Tale, noi n-am fost cu totul fierbinți pentru suferințele Tale, și mulți din noi am fost îndoielnici și reci, și am fost mici cu vederea și cu inima din noi pentru vederea Ta, pentru salvarea cu care ai venit să ne-o dai, și eram puțini, puțini de tot prin lumea rea, care Te prigonea, căci nu dădea să Te cunoască, și pentru aceasta Ți-a dat răstignirea, și cu ea învierea apoi, căci Tu Te-ai ridicat cu slavă din mormânt, iar noi am mers apoi și le-am spus tuturor că Hristos a înviat. Suntem mărturisitorii învierii Tale, și de atunci și până azi mărturisim prin Scripturi viața și moartea Ta și slava Ta cea prin înviere apoi. Am greșit la cer și înaintea Ta în fel și chip atunci, și apoi Tu ai plecat la Tatăl și ne-ai mărit credința și iubirea și ne-ai lăsat urmași ai Tăi pe pământ și am născut fii. Cei ce cred în Tine sunt cei ce nasc fii pentru împărăția Ta, și nu sunt alții cei ce cred în Tine, iar cei ce nu nasc fii pentru Tine sunt și vor fi rușinați de însăși nerodirea lor. Cei ce nu nasc fii Ție sunt ca și o căsnicie fără de copii, fără de urmași, fără de rod, și sunt sterpi, iar noi le spunem fiilor poporului Tău de azi să fie roditori în mijlocul oamenilor, căci Tu când l-ai zidit pe om ai spus apoi: «Fiți roditori și vă înmulțiți și umpleți pământul și supuneți-l, și stăpâniți peste toate vietățile care se mișcă pe pământ și în cer și în ape!», și ai mai spus apoi: «Vă dau toate ierburile care au sămânță în ele și toți pomii care au roade cu sămânță în ele, și aceasta să fie hrana voastră», dar omul n-a ascultat de Dumnezeu și a păcătuit mereu, și I-a părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om, fiindcă omul a pierdut prin neascultare toată înțelepciunea cea din cer și a căzut pe pământ, și mintea lui a rămas pe pământ. Ai venit acum două mii de ani Tu, Fiul Tatălui Savaot, Tu însuți, Doamne, ai venit, ca să-i ridici omului mintea spre cele din cer, și puțini, puțini de tot pe pământ și-au ridicat atunci privirea spre Tine ca să învețe de la Tine, iar noi voim să-Ți cerem iertare pentru puțina noastră credință și iubire pentru Tine atunci când erai atât de măreț în cuvânt și în faptă, și apoi în suferința Duhului Tău, și apoi în suspin și dureri, și pe cruce apoi, Doamne.

în cor de Duh Sfânt noi, ucenicii și ucenițele Lui, cei de acum două mii de ani, mărturisim că Domnul, Cel înviat dintre morți, Care a stat cu noi după înviere învățându-ne toate și dându-ne pe Duhul Sfânt, Care ia de la El și învață omul, El este Cel ce vine acum în zilele acestea cuvânt pe pământ. Suntem în nor cu Domnul și așa grăim vouă, căci scris este:«El vine cu norii, însoțit de sfinții Săi». Iar vouă, celor adunați la izvorul Său de cuvânt, vă mărturisim ceea ce am văzut și am auzit și ceea ce auzim și vedem acum. Vine Domnul! El este Cel ce vine pentru voi cuvânt. N-am fost nici noi iscusiți să vedem și să înțelegem bine venirea Lui atunci, dar L-am iubit fierbinte mulți dintre noi, și s-au vărsat râuri de har peste noi pentru că îl iubeam pe El fără de liniște în iubirea din noi. Nu este iubire mai dulce pe pământ ca și iubirea de El. Cei ce am iubit omenește până să-L cunoaștem pe El, L-am iubit apoi pe El cu credință și cu credincioșie. Ca flacăra cea mai vie, care arde trupul omului până în adânc, așa s-a mistuit în noi iubirea de El, iar suferința după El când a plecat la Tatăl pentru noi, nu este suferință pe pământ ca și aceea pe care am dus-o noi apoi în noi și am purtat-o după noi pe unde umblam cu vestea Lui, și se mâna din loc în loc în noi suferința aceea, de parcă vântul cel mai iute ne lua și ne purta și ne dădea ca să-L avem pe El din Tatăl apoi și să-L dăm peste tot cu vestea Lui. Nu ne mai gândeam unii la alții, ci numai la El fiecare, căci El trăia și ardea în noi, așa cum ne-a promis, dorind și spunându-ne pe când era cu trupul cu noi: «Eu foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să se aprindă el acum!».

O, frați mai mici ai noștri, focul acela a căzut peste noi din El, foc care mistuie omul și tot răul din el, ca să fie omul casă lui Dumnezeu, casă nouă pentru Domnul. Casa Lui am fost noi după ce L-am cunoscut. A luat Domnul foc în noi pic cu pic până ce a ars de tot în noi omul cel vechi, și S-a făcut El flacără în noi, și ea ne mâna din loc în loc și puteam pentru El, iar El putea pentru noi apoi, și minuni nenumărate se presărau pe pământ prin El ca să mărturisească pentru El, iar noi eram martori. Păream oameni obișnuiți între oameni, dar eram focul Lui cel aprins pe pământ, iar cine vedea aceasta, gata, se și năștea de sus și se făcea fiu al lui Dumnezeu între oameni, foc al Său pe pământ. O, pe pământ sunt numai fii ai oamenilor, și dintre ei ia Domnul să-Și facă fii ai Săi. Focul pe care l-a pus El în noi ca să ia foc în noi îl dăm acum și noi celor ce vor să fie asemenea Lui așa cum noi am fost și suntem. Suntem cei vii, căci suntem fiii Celui viu prin înviere. Lumea de pe pământ stăruie la noi ca să mijlocim la Domnul pentru ea, că suntem cei vii ca și El.

Iar eu, acum, ucenicul Tău cel iubit de Tine, Ioan, intru cuvânt și le spun lor cum le-am spus și ucenicilor de atunci, căci așa le-am spus după ce Tu ai mers la Tatăl: «Vă scriu vouă poruncă nouă, ca să umblați în lumină, căci întunericul se duce. Iubiți-vă frate pe frate, căci cine zice că este în lumină, iar pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum, dar cel ce iubește pe frați rămâne în lumină și sminteală nu este întru el, pentru că întunericul nu orbește ochii lui». Le-am dat porunca aceasta, căci altfel de iubire trebuia să arate cel ce a luat din harul Tău cel nou prin noi, ucenicii Tăi. O, eu am rămas lângă Tine până dincolo de cruce, fiindcă îți eram rudenie, Doamne, dar toți ucenicii Tăi voim acum să ne mărturisim Ție înaintea poporului Tău de azi lipsurile pe care le-am avut pentru întregimea Ta în noi, că stăteam cu Tine și ne învățai atâta de măreț toate, și apoi noi ne duceam din nou și ne împlineam nevoile noastre și căutam să prindem pește mult ca să trăim din munca noastră, iar Tu nu puteai să stai mult cu noi din pricina nevoilor noastre pentru care ne trebuia timp, căci făceam și noaptea zi și pescuiam, iar Tu plângeai însuspinat mai mereu, și ne căutai și pe mare, Doamne, în toiul nopții chiar și după ce ai înviat. Ne uităm acum la Tine atunci, căci noi de lângă Tine ne uităm, că veneai lângă noi și ne dădeai cuvântul vieții și întărire peste noi din el, și apoi iar rămâneai însingurat și iar plângeai. Plângeai de dorul nostru, plângeai însingurat. Te mângâiem acum în rana Ta cea de atunci de la noi. O, să nu Te lase singur cei de azi ucenici ai Tăi! O, să nu mai plângi și azi însingurat, Doamne atât de însingurat în toate vremurile! Omul Te înțelege departe de el, dar Tu numai la ușa lui ești și acolo îl aștepți, nu departe, nu, Doamne, nu. O, cine să Te vadă și să-Ți deschidă dacă omul face așa cum făceam și noi de ne duceam la ale noastre griji ale vieții și nu stăteam cu Tine mereu și nu ne dădeam Ție cu totul ca să ne deosebești Tu Ție și numai Ție, fără să mai avem familie și frați și surori și părinți așa cum aveam noi? Vedem acum rana Ta cea de atunci și Ți-o ungem, Doamne, povățuindu-i pe cei de azi ai Tăi să aibă milă de cuvântul Tău cel de ieri și cel de azi și să stea întru el și să stea ei întru Tine și numai întru Tine, și fericiți sunt și vor fi cei ce vor face cu ei înșiși așa cum Tu ai spus să facă cel ce vine după Tine, fiindcă așa ai spus pentru ucenici: «Cine nu lasă pentru Mine mamă și tată, frați și surori, soție și copii, averi și ranguri, ba și pe sine însuși, nu poate să-Mi fie Mie ucenic adevărat».

Îmi era tare milă de apostolii Mei, căci rămăseseră ca oile în mijlocul lupilor, dar prin trimiterea Mea ei mergeau, mergeau și vesteau din loc în loc împărăția Mea, și pe ei oșteni ai ei. Era biserica Mea cu mare naștere de ucenici în lucrarea ei prin apostolii Mei, și toată gloata trebuia îngrijită și hrănită, iar apostolii Mei trebuia să slujească răspândirii cuvântului împărăției Mele, și au ales diaconi pentru slujirea la mese, și între ei au ales pe Ștefan, de a cărui înțelepciune și iubire se minunau mulți, și nimeni nu se putea măsura cu înțelepciunea lui, căci Eu eram Cel ce era în el, și din pricina invidiei cei din sinagogă au pus martori mincinoși ca să zică despre el că hulește împotriva legii și a locului sfânt și că Eu voi strica locul sfânt și voi schimba datinile, care erau predanie de la Moise, dar pentru că toți din Sinedriu l-au văzut strălucindu-i ca unui înger fața, nu știau ce să facă cu el și l-au întrebat dacă sunt adevărate cele spuse rău despre el. El însă a mărturisit atunci înaintea lor pe Avraam, pe Isaac și pe Iacov, pe Moise și pe Iosua, pe David și pe Solomon, și apoi pe ei, pe cei ce M-au ucis pe Mine prin moarte pe cruce, și le-a spus lor: «Pe care dintre prooroci nu i-au ucis părinții voștri? Omorât-au ei pe cei ce au vestit mai înainte sosirea Celui drept, ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum», iar ei, ca tăiați la inimă, s-au tulburat asupra lui atunci, dar ucenicul Meu, căutând către cer, a văzut mărirea lui Dumnezeu, a văzut pe Tatăl, și în dreapta Lui pe Mine, Fiul Tatălui, și a zis: «Văd cerurile deschise și văd pe Fiul Omului de-a dreapta lui Dumnezeu». Atunci toți deodată au năvălit asupra lui și scoțându-l din cetate l-au omorât cu pietre.

Iată, necredința are cea mai urâtă lucrare, și din ea se naște ucidere pentru cei ce îl mărturisesc pe Dumnezeu pe pământ. O, ferește-te de necredință, poporul Meu, că iată ce fac pe pământ fiii necredinței, fiii îngâmfării. Nu pot să ierte aceia pe om, căci ura nu poate nimic bun, dar cei uciși au iertat mereu, căci Ștefan, îngenunchind sub ploaia de pietre, a strigat tare: «Doamne, nu le ține lor în seamă acest păcat!», iar Eu așa am făcut, precum el M-a rugat.

Nici noi nu găseam ucenici cu credincioșie pentru tainele Domnului, pentru lucrurile Domnului în vremi grele, căci cei ce veneau pe calea cea cu ispite veneau să le fie lor bine, veneau să aibă ranguri și daruri, și nu dureri și încercări și lovituri prin strâmtorări fel de fel, și puțini de tot își puneau viața și cinstea pentru Dumnezeu cu credincioșie, căci omul este slab și se teme și își ocrotește viața sa și are nevoie de nume bun pe pământ, dar cei ce se aleg pentru Domnul se dau spre dispreț și se bagă sub vină, și așa stau ei pentru tainele Domnului, care sunt mai presus de cei ce le poartă pe ele. O, cât de greu era și pentru noi! Era dezbinare adesea între ucenici, iar Evanghelia Domnului mergea cu trudă înainte și mergea din greu.

Cei ce se nasc din Mine sunt cei frumoși și sunt fără de trecut apoi, dar cei ce stau în timp stau în cele trecătoare și le lucrează, iar ele îi lucrează pe ei. Ucenicii Mei n-au mai făcut așa, ci ei pătrundeau cu Evanghelia învierii Mele între oameni și îi strămutau pe oameni întru împărăția Mea, dar și ei, ca și Mine, găseau greu loc în om, căci în lumea aceasta nu poate omul să fie al Meu după poruncile Mele, că lumea aceasta are multe porunci peste oameni, și oamenii nu se pot împărți ca să fie și cu Mine, căci Eu, Domnul, sunt Cel sfânt, și acest cuvânt este mare și pentru om când omul voiește și el să fie. Apostolul Toma a fost atât de dornic să Mă cuprindă cu privirea lui și apoi cu mâna lui spre mărturia învierii Mele și multă înțelepciune nouă a pătruns în el în vremea cât Mi-a fost ucenic, și apoi a stat cu mărturia Mea în el martor al învierii Mele înaintea oamenilor, lăsând peste pământ adevărată Evanghelia Mea și s-a dovedit al Meu acest ucenic, căci Eu sunt Cel ce sunt, și acest cuvânt este adevărat și pentru cel ce voiește să fie asemenea Mie, așa cum Toma s-a dovedit a fi, iar când M-a mărturisit pe Mine el s-a mărturisit și pe sine întru Mine, căci puterea Mea era în el și cu ea lucra înaintea oamenilor spre mărturia Mea.