1.3. Căderea omului; căderea îngerilor

O, smerenia Mea M-a ținut mereu supus omului și firii lui, și am făcut aceasta ca să poată omul cu Dumnezeu, căci omul stă atât de mare, și este mult omul, și nu poate fi mic, prin firea lui nu poate, căci a zis când Eu l-am zidit din pământ și i-am dat duh de viață: «pune-voi scaunul meu deasupra norilor; peste Cel preaînalt îl voi pune», și a căzut omul când s-a suit zicând așa, și a căzut în semeție, și de atunci smerenia Mea M-a ținut mereu supus omului și firii lui căzute, căci mărirea Mea nu este să-l supun pe om sub supunerea Mea, ci este să-l ridic pe el spre smerenia Mea și să învețe el smerenia din care a căzut după ce Eu l-am zidit și l-am așezat în rai și l-am învățat smerenia, și l-am învățat să fie asemenea Mie, dar el n-a rămas așa cum Eu l-am învățat să stea, ci, din contra, s-a înălțat cu mintea lui spre cele ce sunt și nu se văd, și pe care le-a dorit sub el să stea.

Când l-am zidit pe om, omul se vedea bine cu toate cele zidite în el, așa cum se vede azi omul care se așează la rază, și apoi omul a păcătuit prin nesupunere și s-au făcut urâte cele din trupul lui, și apoi omul s-a despărțit de Mine prin ascundere, și atunci Eu l-am îmbrăcat pe el pe dinafară cu haină de piele, căci el singur și-a ales ascunderea. O, poporul Meu, lasă, tată, să cadă dintre Mine și tine această perdea! Stai în lumină, ca să te vezi, tată, așa cum era omul zidit la început! Oul când se face în pasăre, se vede în el până ce crește groasă coaja lui și acoperă pe cele dinăuntru ale lui. Așa era și omul când l-am zidit, și apoi el s-a semețit și a căzut în ascundere și și-a făcut loc de despărțitură între Mine și el. Nici un întuneric nu este mai mare decât întunericul dintre Mine și om, dintre om și om. Nimic mai mult și mai bine n-a putut învăța omul ca și ascunderea în el însuși și între om și om, și apoi păcatul dezvinovățirii, păcatul învinuirii asupra Mea și asupra aproapelui său.

I-am dat omului în rai viață și i-am spus apoi să mănânce din rai toate cele ce erau pentru el făcute, iar pe cele ale lui Dumnezeu să nu le ia, căci sunt ale lui Dumnezeu. El însă a uitat de Mine când i-a fost încercată ascultarea, și apoi s-a temut de glasul Meu, care-l căuta ca să-l întrebe de Mine, fiindcă Eu îi grăiam lui. Când l-am așezat pe el în rai după facerea lui și i-am spus ce este al lui și ce este al Meu în rai, numai Eu am grăit cu el atunci, iar el cu Mine nu, iar când l-am întrebat pe el după ce l-am văzut furișat înăuntrul lui și printre pomii grădinii, atunci a grăit și el cu Mine și Mi-a spus: «Auzit-am pașii Tăi în grădină și m-am temut, fiindcă sunt gol și m-am ascuns». O, n-a putut Adam să se ascundă printre pomii grădinii, n-a putut să-și furișeze rușinea și păcatul sub pestelcuța făcută de el din frunzele grădinii. Eu, Domnul, am voit să-l îmbiu pe el atunci spre luminarea faptelor lui și spre pocăință și să-i fac bine apoi, dar el n-a căutat să-și moaie învârtoșarea, ci și-a căutat dezvinovățirea înaintea Mea cum că Eu i-am dat femeia care l-a tras pe el spre fapta lui și a ei. O, dacă el n-ar fi uitat de Dumnezeu n-ar fi greșit.

Când Domnul i-a spus lui Adam păcatul necredinței lui prin care n-a ascultat de cuvântul Făcătorului său, s-a supărat Adam pe Domnul și nu L-a mai urmat, și apoi L-a disprețuit, iar pricina despărțirii lui de Dumnezeu a fost păcatul său.

păcatul invidiei, păcat făcut cu duhul, cu mintea cea pământească a omului, îl ține mare peste Mine pe om și nu pot lui să-i fiu Dumnezeu, așa cum lui Adam n-am putut să-i mai fiu Dumnezeu după ce el M-a invidiat ca să Mă întreacă apoi în mărire și să fie mai mare decât Mine, și a fost, căci M-a dat de peste el și și-a căpătat libertatea sa, tată, și prin ea a făcut păcat împotriva Mea și n-a mai vrut cu Mine Adam.

O, nu știe omul de ce ai spus Tu că milă, și nu jertfă voiești de la cel ce dă să Te urmeze pe calea durerii Tale, durere lungă cât toate veacurile omului, Fiul meu zdrobit de la nezdrobirea omului despărțit de Tine prin păcat, prin neascultare, Doamne, căci neascultarea este păcat, și atrage păcatul în om, și Tu stai la ușă și bați, stai duios la ușa celui ce Te gonește din el, căci el se ascunde să nu-l vezi și să nu Te vadă, Doamne milos, Dumnezeule sfios, căci sfios Te-ai dus către Adam când el a făcut în rai ascundere de Dumnezeu, și sfios ai bătut apoi ca să-Ți deschidă el!

O, popor al învățăturii Fiului meu, Iisus Hristos! Ascunderea de Dumnezeu s-a născut în rai, pe când omul era încă gol. Neascultând de cuvântul lui Dumnezeu, omul a făcut apoi ascundere de Dumnezeu, și înăuntrul trupului lui a făcut aceasta, iar în afara lui el a fost vădit chiar de el însuși, căci s-a văzut apoi gol, gol de Dumnezeu. Cel gol de Dumnezeu își vede goliciunea aceasta și dă să se ascundă de Dumnezeu în el însuși, dar în afara lui omul se cunoaște că se ascunde în el, fiindcă neascultarea de Dumnezeu este păcatul care atrage păcatul în om, și păcatul îl vădește pe om.

M-am dus sfios către Adam când el a făcut ascundere de Dumnezeu, dar el nu M-a mai lăsat să-l înviez din păcat, iar Eu i-am făcut haină de piele și l-am îmbrăcat cu ea și l-am așezat pe pământ, căci prin neascultarea lui, omul și-a făcut rost de haină stricăcioasă, haină care-l ascunde pe om sub ea, și apoi omul a zămislit unul în altul, unul din altul păcatul și a născut din el fiu după asemănarea lui, și care s-a ascuns și el de Dumnezeu când a făcut păcat.

răul îl face pe om să se ascundă în el, așa cum Adam s-a ascuns, și apoi s-a îmbrăcat în haina stricăciunii de trup, el și toți urmașii lui. Eu însă am venit cu acest cuvânt de înviere pe pământ și îl învăț pe om și îi spun că haina nestricăciunii este lumina care îl îmbracă în ea pe om, ca să-l găsesc pe el la venirea Mea îmbrăcat în lumină, îmbrăcat și nu gol, poporul Meu. Când Eu l-am zidit pe om, omul era îmbrăcat în lumină și nu-i trebuia haină ca să-l acopere, și era omul frumos ca Dumnezeu, și Se vedea Dumnezeu în el, dar când el s-a făcut fiul neascultării de Dumnezeu, el a rămas fără Dumnezeu și a văzut că este gol, că este descoperit, și a dat să se ascundă în el, dar Eu M-am dus sfios spre el și l-am vădit pe el înaintea lui, și nu s-a ales cu nimic omul, decât cu haina stricăciunii lui, care îl ține pe el rob luiși.

Eu când am făcut om din om, așa cum ar fi fost să se înmulțească omul, am lucrat altfel, am lucrat ca Dumnezeu, și am luat din bărbat pe femeie pe când bărbatul dormea adânc, și am umplut locul înapoi cu carne și am făcut om din carnea luată din om. Am făcut așa fiindcă atunci când l-am zidit pe om, l-am zidit să fie bărbat și femeie, și apoi am arătat că așa l-am zidit. Pe când cei doi erau un singur trup, nu era păcatul cel doborâtor în trupul omului, dar când am făcut două trupuri din trupul cel unul, atunci omul L-a depărtat pe Dumnezeu pentru trupul său și s-a făcut pe sine dumnezeu peste sine, iar Eu de atunci plâng doborât de om, plâng fără casă și plâng de șapte mii de ani, și am spus că vulpile au vizuine, iar păsările, cuiburi, dar Eu n-am unde să-Mi plec capul și să Mă odihnesc, căci omul M-a pedepsit la neodihnă și la plâns, poporul Meu.

Și acum grăiesc cu tine, popor hrănit de Mine pe vatra neamului român. O, greu Mi s-a făcut lucrul Meu peste om, greu, tată, greu. Dacă îi spun omului păcatul, el se încruntă și păcătuiește și mai rău, fiindcă omul este neprimitor și neumilit. Așa am pățit Eu încă de la început cu omul; el n-a ascultat de Mine, Făcătorul lui, și s-a supărat când i-am arătat că știu păcatul lui cel ascuns în el, și s-a supărat pe Mine omul cel zidit de mâna Mea din pământ, și dacă s-a supărat, s-a smuls din Mine și nu M-a mai primit să-i spun păcatul și să-l îndrept pe el; și dacă a făcut așa, a căzut păcatul lui pe toți urmașii lui până azi și până mâine, tată.

O, scumpul Meu popor, îți spun, tată, azi, o rană de-a Mea. Acum șapte mii de ani, după ce omului întâi zidit i-am spus greșeala, el s-a supărat pe Mine și nu M-a mai iubit, și am rămas de atunci cu rană grea, și de atunci l-am tot așteptat pe om să se întoarcă la Mine și să-Mi vindece rana, și Eu să i-o vindec pe-a lui și să-l așez pe el în iubirea din care a căzut și să-i dau lui minte și inimă din cer, iubire din cer să-i dau, căci iubirea cea care vine de la trup, iubirea cea zămislită de om cu inima din el, nu este iubirea cea din Dumnezeu, ci este iubirea care l-a despărțit pe om de Mine, și este rana Mea cea grea iubirea omului. O, sufăr cu suspin și Mă doare rana cea de la început și cea de la sfârșit, căci omul M-a lăsat fără casă, poporul Meu, iar azi îți spun ție rana Mea, rană nevindecată, tată. Acum două mii de ani am spus suspinând, am spus că vulpile au vizuine, că păsările au cuiburi și câinii au ungherul lor, dar Eu n-am casă și n-am unde să-Mi plec capul și să Mă odihnesc, și sunt Cel scump, sunt Cel dulce, sunt Cel blând, și voiesc să locuiesc în om cu toată podoaba ființei Mele și să fac din om palat ceresc și să petrec în el cu sfinții și cu îngerii și să-l fac pe om să trăiască pe pământ viața veacului ce va să fie și să-l știu al Meu pe om, dar dacă omul nu poate așa pe pământ, el vede numai după trecerea lui truda Mea în urma lui, așteptarea Mea după el, și își ia apoi sarcina cu suspin și și-o duce apoi cu el, și și-o duce cu greu, și numai așa și numai atunci Îmi vede și Îmi crede el Mie rana Mea cea de la el, neputința pe care Eu am purtat-o de la el, nedându-se el Mie casă pe pământ, și iată, Dumnezeu nu are unde să-Și plece capul pe pământ așa cum are omul, și zadarnic dă omul să Mă înșele și să-Mi tot facă el case în care să stau, o, în zadar, căci Eu nu pot cum poate omul care Mă înșeală ca să stau tot fără el în casa pe care Mi-o face el să stau, și iată, nu am unde să-Mi plec capul pe pământ și să simt odihnă și alifie pentru rana Mea cea de la depărtarea de Mine a omului, căci pe Mine nu Mă mângâie temple făcute de mâini, ci omul în care pot să locuiesc Eu cu iubirea Mea, rămânând el în ea și dându-se el locaș al Duhului Sfânt și făcându-se împărțitor de slavă netrecătoare și nepieritoare prin lucrarea ei.