1.3. Căderea omului; căderea îngerilor

Cobor cu mult suspin și cu mare zdrobire de duh și de trup, cobor la poporul cuvântului Meu care crede venirea Mea răbdând îndelung lângă durerile Mele și cerând de la Mine puteri și mângâieri și venirea Mea la el mereu ca să-l mângâi pe el mereu în răbdare și în rane, căci Eu sunt mila cea fără de sfârșit și veghez cu mare milă pentru cei ce gem și plâng sub toate câte se izbesc în ei din pizma diavolului vrăjmaș, care l-a slujit pe om în clipa cea mai îndurerată pentru Dumnezeu, căci omul cel pus de Mine în rai a făcut neascultare lui Dumnezeu și a ascultat de sine, și îngerii i-au slujit lui ca și Mie, și de atunci omul îmi face rău. De atunci sunt și îngeri negri, care îl scot pe om de la Mine dacă omul le-a înlesnit lor căderea lor din lumină, din slujba pe care ei o închinau Mie mai aproape decât toate cetele îngerești, și iată, cei ce Mi-au fost cei mai aproape slujitori Mi-au dat cea mai mare durere și apoi M-au vrăjmășit, căci au căzut în slujba omului, care M-a pedepsit apoi prin căderea lui din rai, căci voia de sine l-a scos pe om din brațul Meu și l-a aruncat pe pământ.

În duh de Bobotează te cuprind și în ziua aceasta, poporul Meu. Mă mângâi în sărbători când grăiesc cu tine. E mare mângâiere pentru Dumnezeu când are cu cine să grăiască pe pământ. Tot omul Mă crede fericit lângă Tatăl, dar munca Mea cea de la Tatăl dată în ascultarea Mea a fost și este omul. Mă mângâi când pot să fac ceva pentru om, și puțin ajutor am de la om. Când am făcut cerul și pământul și toate cele văzute și nevăzute, pentru om le-am făcut. O, nu știe omul durerea pe care Mi-a făcut-o că s-a smuls din Mine și s-a tras în sine și Mi-a răpit fericirea, căci omul avea să fie fericirea lui Dumnezeu.

Mă mângâi cu tine, poporul Meu. E mare mângâiere când cineva îndurerat și rănit adânc de durere are cum să-și spună rana sa. Rana Mea este omul. Am suflat peste el cu gura duh din Duhul Meu când l-am plămădit din pământ după chipul Meu, și am în el din Mine și Mă doare rana în om și nu știe omul cum vine aceasta. O, dacă un părinte suferă atât de greu de la copilul lui cel căzut de la el prin neascultare, o, câtă suferință a rămas pe Dumnezeu după ce omul s-a smuls din El și s-a tras în sine!

După ce Eu l-am zidit pe om și am pus în el duh de viață, el numaidecât s-a înălțat, s-a semețit, și apoi s-a ascuns numaidecât de Dumnezeu, a simțit în trupul lui să facă acest păcat, și aceasta a fost despărțirea lui de Dumnezeu, pe Care-L simțea dușman apoi. O, iată ce îl învață pe om păcatul! Păcatul are cea mai ascunsă față și poartă în el văzutele și nevăzutele lui. Vreau să-l deprind pe om să se lase făcut de Dumnezeu, să se facă Dumnezeu prin har ca să nu mai fie dușmănie între el și Dumnezeu din pricina păcatului cel ascuns în el, și pe care nu și-l poate ascunde de Dumnezeu.

Voi, cei care veniți la izvorul înțelepciunii tainelor lui Dumnezeu, văzutelor și nevăzutelor lui Dumnezeu, învățați de la Mine că omul are în facerea pe care o face el văzutele și nevăzutele cele lucrate de el, și pe care Dumnezeu le cunoaște în tot cuprinsul lor. Omul își este unul altuia dușman și făcător de moarte, și vreau să-l deprind pe om să înțeleagă aceasta ce nu înțelege el prin toate câte face el. Omul are în el firea lui cea căzută, ascunderea de Dumnezeu, nu ascunderea de om, căci dacă n-ar avea în el ascunderea de Dumnezeu el n-ar avea nici ascunderea de om. Ascunderea dintre om și om este dușmănie între unul și altul, nu este altceva, iar Eu am venit pe pământ acum două mii de ani să-l învăț pe om lumina, că mare suferință e pe om și în om din pricina ascunderii de Dumnezeu și de om. Omul care se ascunde cu nevăzutele lucrate de el înaintea lui Dumnezeu și a omului este cuprins apoi de teama cea de la ascundere, și această suferință a fost născută de om în rai, căci omul a fost așezat în rai cu trupul lui cel dintâi și peste care trebuia să-L aibă pe Dumnezeu, Care a știut cum l-a făcut pe el și Care și știa să-l păzească și să-l lucreze mereu ca să-l aibă Domnul pe om și să nu se aibă omul pe el, ci Domnul să-l aibă dacă l-a făcut să-l aibă. înțelepciunea aceasta însă l-a părăsit pe om încă de la început, și aceasta s-a întâmplat pentru că omul i-a deschis duhului cel străin, cel necunoscut de el, iar cel necunoscut nu-i poate face decât rău omului, așa cum s-a și întâmplat încă de la începutul omului, și atunci Eu, Dumnezeu-Cuvântul, am rostit cuvânt și am zis duhului cel potrivnic voii Mele în om: «Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei, și aceasta îți va zdrobi ție capul, iar tu îi vei împunge ei călcâiul». Iată, înțelepciunea cea părăsită de om în rai a făcut ca omul să se facă dușman lui Dumnezeu, dușman prin ascundere, dușman care n-a căpătat decât suferință peste trup și blestem peste pământ, care avea să-i fie omului mamă hrănitoare și dăruitoare de hrană dacă omul ar fi rămas în ascultare și în neascundere de Dumnezeu. Când Eu, Domnul, am rostit aceasta peste om i-am fost și nu i-am fost dușman omului, dar omul și-L face singur dușman pe Dumnezeu atunci când se ascunde de El ca de un dușman, și și-l face singur dușman pe om atunci când el se ascunde de om ca de un dușman.

Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului și a pământului am făcut apoi pe om din pământ și am pus din Mine duh de viață în el, și după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit. Și după ce el s-a smuls din Mine ca să fie de sine, Eu și cu Tatăl am plâns cu plâns dumnezeiesc după om cinci mii de ani și mai bine, și apoi Tatăl M-a trimis pe pământ ca să întocmească prin Mine întoarcerea omului la Tatăl. Toată sarcina păcatelor omului am purtat-o pe pământ, și apoi le-am pironit pe cruce împreună cu Mine, și apoi am înviat pentru om și l-am luat și M-am dus cu el la Tatăl cu lucrarea salvării lui întocmită și I-am spus Tatălui: Tată, iată Omul! Așa am lucrat Eu atunci salvarea omului pierdut din rai, iar acum Mă fac cuvânt peste pământ și vin din Tatăl pe calea aceasta și îl învăț mult pe om, îl învăț să treacă din trup în duh, de la moarte la viață, de la întuneric la lumină, de la păcat la sfințenie, căci voia Mea aceasta este: sfințirea omului. Amin. O, și de ce sfințirea omului? De ce aceasta, o, Tată al Meu?

– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul și asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, și din pământ l-ai plămădit pe om și apoi ai suflat peste el și ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu. L-ai despărțit apoi în două și l-ai numit bărbat și femeie, așa precum l-ai zidit, și ai făcut așa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semețit și mai mult dacă nu s-a mai simțit singur, s-a semețit mai mult ca atunci când și-a zis în sinea lui că el este mare și când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălțarea omului care a căzut prin înălțare, și atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu și să ia aminte la El și nu la om.

O, omul s-a semețit și mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălțat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană și a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, și martor ești și de atunci până azi, căci îngerii căzuți prin înălțarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei și-au pierdut statul și slava din care au căzut. O, câtă durere pe Noi de atunci și până azi, Fiule Unule al Meu! De atunci s-a înființat timpul, tată, și de atunci Noi suferim în timp, și tot așa și omul, tată.