1.3. Căderea omului; căderea îngerilor

O, s-a semețit omul și s-a vrut mai sus ca Dumnezeu și a pornit atunci luptă pentru locul cel de sus, de deasupra norilor. Numai că omul a fost zidit de Dumnezeu ca să stea jos, nu sus, căci sus stă Domnul și Se poartă pe nori. O, n-avea cum să ajungă sus omul, dar el a cugetat aceasta, și s-a născut atunci duhul satanei, duhul împotrivirii asupra lui Dumnezeu, și prin care în rai mintea omului a căzut și s-a născut atunci în om păcatul care se cheamă înălțarea minții, păcat pe care îl face omul prin dorință, căci femeia în rai a dorit, și a dorit prin duhul satanei, care a lucrat prin șarpe, și prin care mintea omului a căzut atunci din Dumnezeu și a fost omul biruit prin dorință.

Eu sunt Cel ce sunt, și sunt trimisul Tatălui Savaot pe pământ cuvânt. Grăiesc cu omul pe pământ așa cum am grăit cu Adam în rai, cu omul cel zidit de mâna Mea din țărâna pământului și din suflare de viață apoi peste el suflată, căci am suflat peste omul cel plămădit din pământ și a prins el suflare de viață ca a lui Dumnezeu și s-a făcut om cu suflet viu, cu mișcare, cu vedere, cu auz, cu simțire a toate câte îl înconjurau și îl vedeau, și se bucurau tot și toate când îl vedeau, toate câte erau în rai, și care s-au înființat când a fost zidită grădina Raiului, căci Dumnezeu a zis să se facă grădină de rai pentru om după ce l-a zidit, și apoi a dat-o omului de locuință, de casă și de grădină și de frumusețe de nespus, ca să aibă omul grijă, și de lucru în rai, căci vai celui fără de lucru dat de Dumnezeu și fără de ascultare pentru tot lucrul cel de lucrat!

O, așa s-a întâmplat cu omul cel zidit de Dumnezeu și așezat în grădina raiului, și care n-a dat să asculte de legile grădinii, căci Dumnezeu i-a dat lui poruncă ce să mănânce și ce să nu mănânce, dar neascultarea omului de porunca lui Dumnezeu l-a scos afară din grădină și a căzut Adam din rai, din pricina neascultării a căzut.

— O, cum, Doamne, cum, Făcătorule al meu, cum să nu Te aud și să nu-Ți răspund ca să-Ți văd durerea pe care Ți-am făcut-o eu Ție, și pe care Ți-o fac toți oamenii care fac ca mine, că tare Te-am îndurerat în rai, Doamne, și n-am dat să iau seama ce primejdie ridic eu asupra facerii Tale și câtă durere se naște de la neascultarea mea de Tine, Domnul meu milos, o, că n-am dat să înțeleg mila Ta de mine când Ți-am greșit cu neascultarea mea de porunca Ta în rai.

Mi-a fost teamă dacă am greșit, și am dat să mă ascund. O, ce frumos ar fi fost să mă fi temut mai înainte de greșeală, ca să nu fi săvârșit călcarea poruncii Tale, Domnul meu milos, și mi-ai ieșit apoi înainte ca să mă îndrepți și să mă ajuți să-mi curăț greșeala. Eu însă, m-am ascuns pentru ea și Te-am învinuit pe Tine și am învinuit pe femeie, iar ea a învinuit șarpele, și nicidecum nu ne-am căit că n-am ascultat de cuvântul Tău. O, așa fac toți cei ce-Ți greșesc. Se ascund și învinuiesc dacă au în ei duhul trufiei și al măririi de sine, că mă fac tot ochi și urechi auzind graiul Tău din ziua aceasta de pomenire a mea când am pierdut raiul, Doamne, și văd cum Te doare de cei ce Te-au părăsit după ce au venit și Te-au însoțit cu dragostea lor pe calea cuvântului Tău, și s-au dus apoi din nou pe calea lumii, și cum Te doare de la ei văd, Doamne.

O, numai bine ar fi fost să fie între cer și pământ apoi, dar s-au împlinit cele ale omului zidit de Dumnezeu și s-a dorit omul mai sus ca Făcătorul lui și toate s-au strâmtorat apoi pentru el. N-a avut omul credincioșie, n-a avut ascultare și supunere înaintea Făcătorului a toate, ci îndrăzneală a avut, și n-a mai putut rămâne lângă Dumnezeu cu îndrăzneala lui, cu depărtarea lui de duhul credincioșiei, căci a făcut ascundere de Dumnezeu și a pierdut el atunci grădina cea dulce făcută de cuvântul Meu pentru om, și a fost apoi omul așezat pe pământul cu spini și cu pălămidă, precum este scris, și a trecut la lucrul său omul și n-a rămas el pentru lucrul cel cu Dumnezeu, și s-a arătat pe pământ lumea oamenilor, lumea care s-a smuls din mâna lui Dumnezeu cu lucrarea ei, cu obiceiurile ei, cu dragostea ei, căci omul nu M-a iubit încă de la început, și Mi-a făcut dureri mereu, mereu.

O, ce minune de slavă văzută ar fi fost mereu pe pământ dacă omul n-ar fi căzut din slava sa cea de la Dumnezeu! Nu-și poate omul închipui din ce fericire a căzut atunci când s-a încumetat să se folosească de duhul geloziei față de Dumnezeu, Făcătorul său, și s-a vrut mai mare, s-a visat mai mare să fie după ce l-am zidit și l-am pus să aibă stăpânire și să pună nume la toate cele, sus și jos, la toată facerea lui Dumnezeu, iar când el a văzut-o în toată mărirea sa s-a visat atunci stăpân peste ea și deasupra ei, deasupra norilor slavei Domnului s-a visat omul, deasupra lui Dumnezeu, măi fiilor, și uitați-vă voi la purtarea omului față de viața sa și înțelegeți ceea ce vă spun, că a stat el de atunci și până azi deasupra voii lui Dumnezeu și calcă peste ea pentru voia sa zi de zi, clipă de clipă, iar Eu, Domnul, Mă aplec și-i ies în cale ca să-l aplec spre voia Mea cea plină de viață din cer peste om, numai că el este mort de tot față de dragoste, căci dragostea este Dumnezeu, și nicidecum dragostea omului, prin care omul L-a pierdut pe Domnul, murind față de dragostea cea veșnică, cea care nu cade în păcat pe om, ci îl ține smerit și ascultător înaintea fiecărei probe asupra ființei sale omenești.

Iubire cu credincioșie este iubirea care se cuvine lui Dumnezeu din partea celor credincioși, și greu mai poate omul aceasta. Jalea Mea e lungă de șapte mii de ani, de când l-am zidit pe om și l-am așezat în rai și l-am voit fericit pe el. El însă Mi-a nimicit bucuria cea pentru el și nu Mi-a dăruit credincioșie, și apoi ne-am despărțit. Am plâns apoi cu Tatăl pentru necredincioșia omului, am plâns cu jale și am tot plâns, și ne-am mângâiat apoi târziu, târziu, de la credincioșia lui Avraam, primul om sfânt cu iubirea cea pentru Dumnezeu, și pe care l-am binecuvântat pentru seminția cea nouă a fiilor credinței, credință ca a lui Avraam, nu altfel credință, iar până la el n-a fost să se păstreze vreun nume de sfânt ca să-l ia sfinții bisericii Mele născută acum două mii de ani și să-l pună în calendarul celor sfinți ai Mei. O, n-a fost Adam om sfânt și trecut între cei sfinți, n-a fost. Omul cel zidit de mâna Mea n-a voit să fie sfânt. M-a durut adânc că n-a fost sfânt omul cel zidit de mâna Mea. O, câtă mângâiere am de la cei sfinți, și mai ales de la sfinții cei duioși cu Mine, așa cum a fost Ilie, proorocul Meu cel mare și plin de putere de sus din pricina credincioșiei lui pentru Mine.

Eu sunt Cel ce sunt. Sunt Cel ce am făcut cerul și pământul și pe om, și toate pentru om din cele ce s-au făcut, ca să aibă omul bucurie multă de la toată facerea lui Dumnezeu, căci Eu bucurie am voit să fie toate, iar omul să se bucure și să-L bucure pe Domnul Făcătorul și pe toate să le bucure, pe toate cele văzute și nevăzute ale facerii lui Dumnezeu. Mai înainte de a zidi prin cuvânt pe cele văzute le-am zidit pe cele nevăzute, și cu ele am lucrat de le-am zidit pe cele văzute, iar apoi l-am zidit pe om în chip minunat, ca să poată vedea pe cele ce pentru ochii lui le-am zidit ca să fie, ca să-i slujească și ca să le vadă omul.

O, e zi de duminică, și pace ție, popor al cuvântului Meu, și ce bucurie pe Mine că te am la izvorul gurii Mele, care izvorăște cuvânt pentru tine și pentru toată suflarea și pentru toate cele văzute și nevăzute ale lui Dumnezeu, măi poporul Meu! Te-am zidit din cuvânt, te-am zidit ca să te bucuri de Dumnezeu și să Se bucure Domnul de tine, căci Eu bucurie aș vrea să fie toate și peste toate, iar omul să se bucure și să-L bucure pe Domnul Făcătorul și pe toate să le bucure. O, așa aș vrea, că mare durere și suspin s-a pus peste Mine și peste toată facerea că n-a voit omul cel zidit de mâna Mea, o, n-a voit să se facă el bucurie pentru Domnul, căci s-a iubit pe sine și nu și-a mai iubit obârșia lui și a făcut despărțire de Dumnezeu, și totul din trufie, iar trufia vine de la iubirea de sine, și nu mai ascultă omul de Dumnezeu și de cele de la Dumnezeu descoperite lui și de cele care slujesc lui, ca apoi omul să le poată mulțumi, dar dacă el n-a ascultat de nimic și de nimeni, o, a pierdut iubirea, căci iubirea este Dumnezeu, și tot ceea ce este împotriva ei este păcat.

O, nu poate omul să rămână de partea iubirii. Oricât l-ar îmbia și l-ar chema iubirea, el tot pe sine se alege și nu are teamă. Nici Adam n-a avut teamă când s-a ales pe sine și s-a tras dinaintea Mea și s-a tot îngâmfat apoi pentru el însuși, și tot omul care nu ascultă pe Dumnezeu este îngâmfat, și am spus aceasta deslușit acum ca să știe omul ce lucrare are el când se desparte de Dumnezeu prin neascultare de cuvântul Său, iar îngâmfarea este de la diavolul, care l-a înșelat pe om, pe cel ce s-a lăsat înșelat.

O, în tot chipul am căutat de atunci și până azi să-l întorc pe om cu iubirea spre Mine ca să aibă el iubire. Păcatul însă a prins putere mare și îl biruie pe om, pe cel ce se lasă biruit. O, ce drept, ce minunat ar fi fost să se lase omul biruit de Dumnezeu încă de la începutul său cel de la Dumnezeu! N-ar mai fi luat ființă diavolul, care să-l despartă pe om de Făcătorul lui. Trage mereu cu păcatul bietul om, și din aceasta se naște. Și-a făcut diavolul împărăție cu ajutorul omului încă de la cel dintâi om, omul cel zidit de Dumnezeu. Dacă omul ar fi ars în el de iubire pentru Dumnezeu, n-ar mai fi ars apoi în el puterea păcatului, care îl desparte de Domnul pe om, și nu s-ar mai fi zidit atâta iad, atâta foc, atâta păcat, iar iadul înseamnă foc mistuitor, în care se mistuie omul pic cu pic, pas cu pas, păcat cu păcat.

O, fiilor, am luptat și am lucrat mult apoi cu îngerii Mei și i-am ales pe cei iubitori și doritori de Dumnezeu și le-am dat daruri și sfințenie le-am dat și M-am descoperit lor ca să lucrez prin ei întoarcerea omului cu fața la Dumnezeu, calea înapoi, o, și au așezat părinții sfinți semne pe cale și le-au arătat pe ele ca să-l ajute pe om spre Domnul. Așa au pus ei la locul lor aceste semne și au făcut chemare spre ele peste oameni, și așa este și această duminică așezată în calendar, și se cheamă ea duminica izgonirii lui Adam din rai, iar omul să audă și să-l doară și să caute calea pierdută acum șapte mii de ani și să se lase purtat pe ea până înaintea Mea ca să-l curăț și ca să-l iert și ca să-i dau bucurie apoi în locașurile Mele.

O, fiilor, cine cade, din pricina neascultării cade din bărcuța Mea cu voi, nu de altceva cade, chiar dacă el aruncă vină înapoi, căci Adam s-a supărat pe Dumnezeu după ce a pierduit locul său din rai, și s-a pus înger de pază în fața raiului pentru păzirea pomului vieții, și pentru ca să nu lovească omul pe Dumnezeu mai înainte de coborârea Sa din cer pe pământ după om ca să Se facă pentru om Pom al vieții, Pom Care nu trebuie jefuit.

— O, ce greu, Doamne Mieluț, ce greu își închipuie oamenii cerul și pe cei din cer! Le spun eu lor acum că de la pământ în sus este cerul, nu în altă parte este el, și tot așa sunt și cei din cer, și toți trăiesc în el, în cer. Este trasă însă perdeaua cea de taină între cei din cer și cei de pe pământ, și din această pricină oamenii se despart de Dumnezeu ca și Adam când viețuia în rai sub taina cea dintre Dumnezeu și om. Tainici suntem, Doamne, noi, cei din cer, căci așa ai zidit Tu, Ziditorule a toate. Ai zidit văzutele și nevăzutele, și ai lucrat așa ca să nu le strice pe toate omul cel stricător. Un fruct a luat el din pomul cunoștinței, din care nu trebuia să ia, și iată cât a stricat el prin aceasta și cât a zguduit aceasta în nevăzutele lui Dumnezeu! O, să mai fi putut el umbla și peste cele nevăzute ale facerii Tale cu privirea lui, ar fi stricat și mai mult, dar prin îndărătnicia lui s-au clătinat și cele nevăzute și a atras spre cădere de la locul lor îngerii cei mai apropiați ai Tăi, Doamne, iar Tu ai văzut și ai poruncit spre bine și spre frică și spre luare-aminte peste toți cei din cer, peste toți îngerii Tăi, Doamne, și ai oprit atunci stricăciunea cea de la fapta neascultării omului. O, cât Te-a durut, o, cât ai suferit atunci! A trebuit să cobori Tu Însuți acum două mii de ani, și de atunci lucrezi mult, mult, și plin de durere lucrezi, și iată cât lucrezi de mult acum, cât cuvânt, câtă strigare, câtă rugă, câtă povață și câtă așteptare, Doamne Mieluț!

O, fiilor, o, fiilor, iată ce-a pățit omul în rai! A ascultat de șoapta diavolului și s-a pus apoi pe lucru și s-a ascuns apoi de lumină ca să nu-l vadă ea. S-a ascuns omul de Dumnezeu, dar i-am ieșit în cale Eu numaidecât și i-am cerut răspuns, iar el Mi-a spus ce-a făcut și Mi-a spus că s-a ascuns între el și femeia sa, între ei și diavolul ca să nu spună ceea ce Eu l-am întrebat ca să-Mi spună, și ca să nu rămână la întuneric fapta lui, și ca să dau cumva să repar ce mai putea fi reparat din ceea ce omul a stricat. I-am spus omului să-i fac altă femeie dacă ea a căzut spre ascundere prin diavolul invidiei asupra lui Dumnezeu, prin îngerul care a căzut din dregătoria lui de lângă Dumnezeu din pricina trufiei omului făcut de Dumnezeu, care apoi s-a văzut mare peste toate, singur mare, și s-a dorit el deasupra scaunului lui Dumnezeu cu gândul său, și, dând îngerii să-l slujească, s-au prăbușit din cer, și li s-a făcut oprire prin glas de arhanghel celorlalți îngeri, și au rămas îngerii ceilalți la locurile slujirii lor așa cum i-a pus Dumnezeu pe ei, și de atunci îngerul cel căzut și ceata lui îi învață pe oameni să se ascundă de Dumnezeu, și unii de alții să se ascundă apoi.

Vă învăț pe voi, cei de la sfârșit de timp, și vin pe pământ la voi și vă învăț cerește. O, nu căutați să vă îndeletniciți să aveți ascunderi unii față de alții și să vă pitiți cu ele apoi, iar dacă aveți, părăsiți lucrarea lor, fiilor, părăsiți-o azi, ca să nu vă doară și să plângeți mâine, și ca să nu Mă doară pe Mine de la voi și pentru voi, când diavolul cel căzut din lumină va descoperi întunericul vostru cel pentru ascunderi, căci el vă învață, și tot el vă descoperă apoi, și așa își bate el joc de om după ce s-a prăbușit din cer din pricina dorinței de mărire a omului zidit de Dumnezeu la începutul cel sfânt al facerii omului.