1.3. Căderea omului; căderea îngerilor

N-am avut și n-am cum să stau de veghe pentru cel ascuns de Dumnezeu și de cei din fața mersului Meu cu poporul Meu de azi. Nu-l pot veghea, nu-l pot ocroti de răul ce și-l face cel ascuns cu lucrările sale, căci se supără, se asprește, se închide în el, se caină în părți, își face întărituri, zice el, se teme, iar teama îl mână la luptă ca să nu fie știute lucrările sale. O, Eu nici pe Adam n-am izbutit să-l ajut ca să-l ridic din pedeapsa greșelii lui. I-am arătat greșeala făcându-l să recunoască singur și să se căiască, dar el a dat vina sa mai departe, și unul pe altul s-au învinuit în rai, de frică au făcut așa, căci păcatul aduce frica cu el, iar apoi Adam s-a supărat pe Dumnezeu, s-a supărat de tot, că n-avea cum să iasă altfel, iar fără iubire pentru Dumnezeu în el n-a mai putut cu raiul și s-au pierdut spre păcat, el și femeia lui, și s-au supărat pe ei îngerii care și-au pierdut locul de lângă Dumnezeu și le-au devenit potrivnici.

O, fiilor, încă din rai a fost acest început rău al omului, care a dat de la el voia lui Dumnezeu și a luat voia sa s-o facă. Nu i s-a părut omului cine știe ce primejdie să calce peste cuvântul Meu pus peste el să-l urmeze întocmai, dar când a văzut ce s-a întâmplat în cele nevăzute ale Domnului din pricina celor văzute și lucrate de el, s-a speriat omul, s-a temut de Dumnezeu și de cele ce au ieșit, și a dat să se ascundă, o, și de atunci tot omul face ascundere, se tot ascunde om după om, om de om, și se ascunde de Dumnezeu și crede ca și Cain că Domnul este departe, că nu vede și că se poate ascunde de El, o, și așa se alege omul cu voia sa, cu ascunderea, nu cu lumina, nu cu adevărul, iar adevărul este Dumnezeu și de la Dumnezeu, precum este scris.

L-am iubit pe om cu atâta iubire, și a fost apoi să Mă dovedesc Dumnezeu și Făcător al său, și să aibă el apoi recunoștință și iubire pentru Cel ce l-a zidit pe el după chipul Său, căci frumos ca și pe Mine l-am făcut la înfățișare. Am lucrat apoi cu cuvântul un loc dulce de tot, și frumos foarte și plin de cântec de păsărele și plin de flori fel de fel, și l-am așezat pe om în mijlocul frumuseții de rai. I-am spus apoi ce să facă, i-am spus să mănânce și ce să mănânce și ce să lucreze și cât să știe din cele ale lui Dumnezeu. O, fiilor, omul însă a prins cheag și s-a vrut împărat peste pământ și peste cer și peste Dumnezeu, căci s-a trufit, și dacă a cugetat așa, s-a zdruncinat alcătuirea cerului și s-a clătinat de la locul ei ceata îngerilor cea slujitoare înaintea tronului Domnului și a rămas ceata aceasta fărâmițată de atunci și până azi, și s-a făcut răzvrătitoare pe Dumnezeu și pe om dacă și-a pierdut întâietatea și locul cel de dinaintea slavei Domnului.

O, n-a voit omul să stea sub cuvântul Meu, și a ieșit de sub el și a fost prins de ceata cea căzută a îngerilor lui Dumnezeu, care l-a vrut și pe om apoi căzut, o, și neascultarea omului l-a făcut și pe el însuși să cadă, și a căzut omul din rai prin călcarea legii raiului, și de atunci ascultă omul ceea ce nu a ascultat în rai, căci a lucrat apoi pământul, care dădea din el buruieni cu țepi, totul pentru păcatul omului, iar el a trudit cu sudori să-și scoată hrana cea pentru trup, pâinea cea de toate zilele, o, și a tot greșit omul apoi în fel și chip pe pământ, ca unul care nu are povățuitor și veghetor aproape, ca unul care nu-L iubește pe Făcătorul său și nu-L cinstește după cuviință și cu recunoștință.

Am fost de la început îndurerat de la om și pentru om. A trecut vreme după vreme și n-a dat omul să-și întoarcă fața spre Stăpânul său și al cerului și al pământului, iar trufia este viermele pe care-l crește omul în mintea sa ca rod al despărțirii lui de Dumnezeu, o, și n-ar avea omul de ce să se trufească, dar asta face, și de asta amețește și-și tot face rost de nepăsare de suflet și de Dumnezeu. O, omule, trufia îți hrănește sufletul și cazi apoi prin ea și ești biruit și rușinat de însăși fapta ta.

O, ne-am hrănit la masa Ta de azi aici cu noi și cu ei, cu cei de azi ucenici și sprijin al Tău în mijlocul fiilor oamenilor. O, câtă pace lucrează între cei din cer lucrarea cuvântului Tău când îl reverși peste pământ, Doamne! O, câtă pace ar fi să fie pe pământ după atât râu de cuvânt de dragoste în revărsare peste pământ și peste cei de pe pământ, Doamne! Pomii și florile după felul lor, păsările și animalele după felul lor, peștii și tot ce este viu în ape, munții și văile, dealurile și câmpiile și tot veșmântul lor măreț, tot și toate cele numite de noi acum, toate aud glasul Tău și se mângâie ca și în rai, când Tu Te purtai și bucurai facerea toată, și când numai omul nu s-a bucurat de Tine nici măcar în rai, Doamne, și toată facerea știe pentru ce s-a despărțit de Tine omul, care a lăsat peste urmașii lui păcatul lui, dragostea de trup și de desfătare a trupului, care a înlocuit în om fiorul dragostei de Domnul, de Tine, Doamne Făcător, că ai venit pe pământ acum două mii de ani ca să-l faci din nou pe om, ca să-i dai un nou început de facere, tot Tu să-i dai, dar n-a mai scăpat omul de trupul său, Doamne, și Te-a părăsit și atunci, iar și iar Te-a părăsit pentru trupul său, o, Doamne, pentru ca să fie el, iar Tu să nu fii, să nu mai fii. Tu însă ai avut putere de Dumnezeu și ai biruit omul și moartea lui, că moartea Ta era moartea lui, nu a Ta