1.2. Zidirea omului; grădina raiului

Cea mai mare minune pe care a făcut-o Dumnezeu între cer și pământ a fost minunea cea de la început, a fost omul, facerea omului, mamă. N-am mai avut o altă bucurie mai mare ca atunci, când Mi-am zidit locaș de odihnă, atât de minunat locaș, după chipul și asemănarea Mea întocmit, cu cele văzute și nevăzute ale acestei zidiri, la fel ca toată facerea lui Dumnezeu, văzutelor și nevăzutelor facerii lui Dumnezeu, mamă. O, tot așa a fost și omul zidit, ca să semene mult cu Ziditorul său în cele văzute și nevăzute ale lui Dumnezeu și ale zidirii Sale. Și spun toată această taină acum, ca să înțeleagă toată suflarea, și omul să înțeleagă, să înțeleagă el de ce atât de dureros Eu plâng după om, după locașul pe care l-am zidit cu mâna și cu iubirea Mea toată, ca să-Mi am odihna în el, și nu de altceva am lucrat această minune, mare cât Dumnezeu la început, în vremea zidirii a toate prin cuvânt, iar apoi pe om, lucrat cu mâna Mea, așa cum și omul își pune mâna la lucru atunci când își zidește casă de locuit în ea, de odihnă a sa pe pământ.

Pe pământ Mi-am zidit și Eu casă, și apoi am făcut grădină pentru ea și am așezat casa Mea în grădină, mamă. O, nu grădina am făcut-o mai întâi, mama Mea. Mai întâi Mi-am zidit casa, și apoi pentru ea grădina, iar în grădină taină mare, frumusețe și minune, pomi de soi cu roade de soi, și între ei pomul vieții, mamă, dar și cel al cunoștinței binelui și răului, o, că n-am ascuns de om taina aceasta, și i-am spus să nu ia din cele ale lui Dumnezeu în grădină, din tainele lui Dumnezeu să nu ia i-am spus, și să ia din cele pentru el sădite în grădină.

O, n-a putut să fie omul aplecat cuvântului pus peste el de Dumnezeu, ci s-a aplecat ispitei, mamă, și de atunci femeia căreia el s-a aplecat s-a făcut ispită pentru om, ispită grea, mama Mea, o, și de aceea lasă omul și pe Dumnezeu și mamă și tată și se alipește cu femeia, mamă, și aceasta din cauza statului departe de Domnul cu inima, cu iubirea, cu dorul de Domnul, cu ascultarea, mama Mea. O, nu mai poate omul aceasta. El are femeia aproape și ascultă de dorurile ei, care-l despart pe el de Dumnezeu, o, și mereu, mereu îl desparte ea pe om de Dumnezeu ca să se alipească cu ea omul, iar ea nu e Dumnezeu ca să facă asta peste om, dar face, și tot moarte face ea asupra omului, și iată, trebuia să vii tu pe pământ, mama Mea, și să fii casa iubirii de Dumnezeu și dorul de El și ascultare înaintea Lui, mamă, mlădiță sfântă, mireasă curată, raiul Meu, odihna Mea, templul lui Dumnezeu, în care Duhul Sfânt Și-a aflat lucrarea și locul și împlinirea Mea, venirea Mea pe pământ ca să reparăm Noi ceea ce omul a zdrobit de tot, o, că a zdrobit omul taina lui Dumnezeu, odihna Mea în el, mama Mea, iar Eu am plâns tot timpul apoi, am plâns mereu, mamă.

O, nu oricine poate să fie creștin, fiilor. Îi este ușor omului să se creadă creștin, dar creștin după adevăr este numai cel ce se face creștin prin iubire de Dumnezeu și prin multă lucrare de mărturisire a sa pentru Hristos, după ce înțelege el pe Hristos și marea Lui lucrare pe pământ între oameni, cale făcându-Se Domnul pentru om spre rai, spre locul cel dorit de cei ce știu unde este Domnul și unde trebuie să ajungă ei ca să fie cu Domnul pe vecii apoi, o, și de aceea creștinii râvnitori iubesc această cale, calea crucii, crucea purtată, și așa călătoresc ei spre locașurile Domnului, dar puțini, puțini din cei ce se mențin cumva pe calea creștină înțeleg cum se crede și cum se merge spre acasă, spre locul cel frumos pregătit pentru om când la începutul cerului și al pământului a făcut Dumnezeu raiul ca să-l așeze pe om în fericirea lui, iar Eu de aceea a fost să vin acum iarăși și să grăiesc peste pământ despre această fericire a locașurilor lui Dumnezeu, căci raiul face parte din facerea cea nevăzută a lui Dumnezeu încă de la începutul zidirii lui.

Da, fiilor, să știți că pe pământ nu sunt pătrunse tainele facerii lui Dumnezeu, dar Eu vă deslușesc vouă, ca să știe și cei ce Mă iau de la voi cum să le fie iubirea cea pentru Dumnezeu și credința apoi, ca să poată ei să străbată calea purtării crucii până la intrarea în locașurile Domnului, până în raiul făcut de Domnul la răsărit de Eden, locul slavei Domnului și al suitelor cerești slujitoare acestei slave și lucrărilor lui Dumnezeu toate, iar raiul este tot o mângâiere, farmecul minunii lui Dumnezeu pentru omul cel zidit în ziua a șasea, și pentru care Dumnezeu a zidit toată facerea cea văzută și cea nevăzută.

O, fiilor, calea creștinului nu e ca pe pământ, căci ea e cale spre rai, spre cele ce nu se văd ale facerii lui Dumnezeu, iar pentru această biruință dusă până la capăt trebuie iubire aparte, iubire pentru Dumnezeu și lepădare de sine pentru cel care alege pe Domnul pentru viața sa, că iată, lângă corturile cerești ale slavei Domnului a așezat Domnul grădina raiului pentru cei drepți, care merg după Domnul pe pământ până ce ajung ei în sânul lui Avraam.

O, fiilor, ca și cele de pe pământ sunt și cele ale facerii celei nevăzute a Domnului: palate și grădini, corturi cerești și locuri dulci lângă ele, armonia cea care nu se suie la mintea pământenilor, dar Eu, Domnul, grăiesc la voi ca să învețe de la Mine și cei ce Mă iau de la voi și ca să înțeleagă unde să-și zidească averi netrecătoare în locul de unde a căzut Adam când a lepădat ascultarea de Dumnezeu, porunca cea dintâi, cea despre mâncarea pe care avea s-o mănânce omul în rai, iar Adam n-a ascultat de Dumnezeu așa, și iată, cuvântul lui Dumnezeu neîmplinit de om se numește neascultare de Dumnezeu, iar cel ce nu ascultă este neputincios cu duhul, cu sufletul și cu trupul, și nu trăiește pentru Domnul unul ca acela, și doar vremelnic alege să-și zidească viața, iar la capătul vieții își ia plânsul în primire la vederea locuinței celor drepți, și unde nu poate pătrunde, că n-a ascultat de legea vieții veșnice, căci a știut și n-a ales mersul cu crucea, care dă omului credincios putere mare pe calea întoarcerii acasă, pe calea înspre raiul cel din Eden.

O, măi fiilor, e frumoasă misiunea cea sfântă pentru Domnul. Apostolii Mei de atunci aveau să ia o misiune grea și să se bucure cu ea, iar bucuria lor era Domnul lor, și din dragostea lor de Domnul s-au ridicat creștinii cei dintâi, care se îndeletniceau cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni. Ei nu puteau avea grijă de cele trupești și atât, sau de ciondăneli între ei. Ei își înțelegeau misiunea, își simțeau țelul, iar prin dragostea din ei biruiau vremelnicia și mergeau nerăbdători după Domnul, casa lor cea de sus, după ceea ce iubeau și tânjeau. Ei nu căutau unul după altul cum caută creștinii neformați pentru dragostea de Domnul. Ei căutau să se ajute să nu piardă locașurile cerești, care se iau cu disprețuirea a toate de pe pământ câte i-ar face să zăbovească în lupta spre cele veșnice cu Domnul. Zi de zi pașii lor căutau cu dor spre taina îmbrăcării în Hristos, o, și ce frumoasă este această neliniște, care-ți poate hrăni zilele și nopțile, faptele și rodul lor spre cer, bucuria jertfirii cu folos veșnic pentru ea, ca Ilie proorocul, care nu voia să moară, ci să se ducă întru cele cerești, de care el era încredințat pentru el, o, și s-a dus, s-a dus în văzul ucenicilor lui, și slava Domnului i-a ieșit întru întâmpinare și l-a dus și l-a așezat în slavă, după multa lui tânjire, pentru care suferea cu dor.

Sunt plin de cuvânt mereu, mereu. Sunt Cel ce a făcut tot și toate cu cuvântul, și ele s-au făcut și s-au arătat înaintea Mea. Eu sunt cuvântul facerii cerului și a pământului și a toate câte sunt între cer și pământ. Semăn cu omul la chip, dar nu și la faptă, căci la facerea omului am pus mâna și l-am făcut din lut pe om, după chipul Meu l-am făcut și l-am plămădit, și apoi am suflat peste el și a intrat în el viață și duh de viață și l-am făcut asemenea Mie, mișca și grăia, știa și vedea, auzea și simțea, iar Eu, Domnul, priveam la el ca la facerea mâinilor Mele și Mă bucuram, căci după ce am făcut sfat Eu și cu Tatăl ca să zidim omul, M-am apucat și am făcut faptă sfatul lui Dumnezeu, și am privit peste toate și erau bune foarte toate câte Dumnezeu a făcut și a zidit.

Eram plin de cuvânt în vremea facerii a toate câte se văd și câte nu se văd de ochiul omului și eram plin de bucurie și ziceam după fiecare zi a facerii că este bine.

N-a fost în toate ale zidirii Mele mai îndărătnică zidire ca și omul cel zidit de Dumnezeu, după ce pe toate le-am zidit pentru el, și apoi pe el în mijlocul zidirii, căci după ce l-am făcut nu i-a plăcut de ajutor nici o ființă cu suflet viu în ea dintre toate câte erau zidite pentru ajutor lui, pentru mângâiere lui în numele Meu. N-a fost mulțumit omul înaintea Mea, n-a fost. Mi-a venit greu și durere când am văzut că nu era mulțumit de facerea Mea cea pentru el. Atunci am luat din el ca să-i dau, căci altfel nu și-a găsit mulțumirea, iar dacă i-am dat n-a mai căutat apoi la Mine și nu M-a mai ascultat. A plâns atunci cu jale grea toată facerea, toată zidirea cea făcută de Dumnezeu-Cuvântul, și de atunci plânge mereu zidirea toată și toată făptura ei, după facerea ei, după rostul ei și după lucrarea ei toată. Plânge și omul de atunci și până azi, dar plânge pentru el, nu pentru jalea Mea cea de la el, ci plânge nemulțumit. Nu i-a plăcut de Dumnezeu nici la început omului și nu-i place nici acum. Nu-i place de Dumnezeu omului pe pământ. Am venit apoi după cinci mii de ani de la Tatăl la om ca să-l îmbiu să Mă cunoască și să Mă iubească și să Mă urmeze înapoi, de unde a căzut prin nemulțumire de Dumnezeu și prin unire cu însuși trupul său, dar orbirea lui nu s-a lăsat vindecată, nu s-a lăsat, iar Eu M-am întors înapoi la Tatăl, lăsând pe pământ prețul plătit pentru răscumpărarea lui ca să Mă vadă el din locuința morților, că fără Dumnezeu nu ajunge omul acasă la Dumnezeu, ci ajunge la locul de unde a fost luat când Domnul l-a zidit din pământ și i-a dat duh de viață ca să umble ca Dumnezeu și pentru Dumnezeu pe pământ. Și dacă nu s-a lăsat omul atunci vindecat de căderea sa din Dumnezeu, a fost scris pe pământ în vremea aceea ca să vin iar la plinirea vremii, în zilele cele de apoi, și iarăși să grăiesc pe pământ cuvântul facerii omului, și a grăit în zilele acestea cu Făcătorul său omul cel de atunci, omul cel de la început, și și-a cunoscut el acum căderea și și-a cunoscut obârșia trupului său și a duhului său și a plâns cu jale înaintea Mea așa cum a plâns la început cu jale grea toată facerea, toată zidirea cea făcută de Dumnezeu-Cuvântul, și a plâns omul acum pentru Dumnezeu, că a văzut întreita lui Dumnezeu lucrare, căci Duhul Sfânt al Treimii dumnezeiești descoperă acum toată taina lui Dumnezeu de la început și până la sfârșit pentru răscumpărarea făpturii.

O, plânge omul cel zidit de mâna Mea la început, plânge acum cu durere și cu liniște în durere și grăiește cu Făcătorul său, pe Care la început nu L-a iubit, căci și-a iubit trupul său, că până n-a luat Domnul din trupul său să-i dea de ajutor și de tovarăș, el nu s-a mulțumit. Grăiesc acum cu el din grădinița Mea de cuvânt, acum, la plinirea vremurilor, iar el vede acum locul de unde Eu am luat aluatul facerii trupului lui și-Mi cunoaște Duhul cu care am suflat peste el ca să-i dau suflet viu și-Mi spune îndurerat:

— Îndură-Te, Făcătorul meu, de toți cei care s-au înmulțit din mine, și din unii în alții pe pământ de atunci și până azi, de lumea oamenilor cei după chipul și asemănarea mea, a neascultării de Tine și a nemulțumirii mele pe pământ atunci! Facă-se voia Ta cea sfântă, plângând Îți spun, căci la începutul meu cel de la Tine am călcat peste voia Ta și Ți-am stricat lucrarea, căci n-am fost mulțumit și m-am vrut mare cât nu puteam să fiu, și am îndurerat mărirea Ta, iar scaunul măririi Tale s-a clătinat atunci din pricina îngerilor mie slujitori pentru neascultarea mea, căreia ei s-au plecat, iar Tu ai venit apoi să-mi grăiești ca și cum m-ai fi căutat, văzând îngerii clătinați de la locul slujirii lor înaintea tronului Tău slăvit, și m-ai întrebat unde sunt. M-ai întrebat așa pentru că eu am dat în mintea mea să mă ascund de Tine, să fac cumva să nu mă vezi pe mine, cel orbit de dor de mărire și de întâietate între mine și Tine, o, Făcătorul meu. Te-ai întors după mine de aici, de unde lucrezi Tu acum cu cuvântul Tău cel de la sfârșit de timp, Te-ai întors la începutul meu cu Tine și m-ai făcut să văd vremea toată de atunci și până azi și m-ai adus să văd capătul veacurilor omului și să-Ți văd truda Ta de azi și multa Ta îndurare pentru om. O, ce trebuia să fie omul și ce este el! Mă doare, de șapte mii de ani plâng și mă doare, dar durerea mea cea de acum strânge cu ea toată vremea care a fost, și mă doare în Tine acum, o, și Te doare mult de la mine și doare în mine toată durerea Ta. Ia-o și pune-o pe rana Ta cea de la mine și vindecă durerea Ta și a mea! E lungă și ne-a obosit, Dumnezeul meu. Tu încă ai răbdare cu omul, că îmi voiești răscumpărarea toată fiindcă atât de mult iubești, și trebuie să știe omul ce este Dumnezeu, căci iubirea este El.

Și acum glasul Tău peste grădina obârșiei trupului meu să-și curgă cuvântul, Doamne, și să-Ți întocmești sărbătoarea cea de azi cu cei ce sunt pe pământ dintre oameni ajutorul Tău acum, copiii ascultării la sfârșit de timp pentru dragostea lor de neamul omenesc, greu lovit de neascultarea mea cea de la începutul omului și pe care neam Tu voiești să-l vindeci acum și să-Ți arăți ființa Ta, iubirea Ta cea pentru om, o, Dumnezeul meu. Amin.