3.1. Înţelepciunea cerească şi deşertăciunea ştiinţei omului

Fiilor, fiilor, pentru toate tainele facerii și a legilor ei între cer și pământ am pus grijă mare și oprire mare pentru această pricepere a tainelor lui Dumnezeu, căci încă din rai omul a ales trufia și a căzut prin ea pe pământ. I-am dat apoi omului trufaș de pe pământ necunoștința tainelor facerii. Nu orice om de pe cale poate vorbi despre facerea lui Dumnezeu ca să cerceteze el și să spună oamenilor despre cercetarea sa. Cărora Eu le-am descoperit, aceia au grăit de la Mine, și se cunoaște aceasta, că le-am dat cât am găsit de cuviință pentru știința oamenilor, dar cine a vorbit de la el singur, de la cercetarea sa peste facerea lui Dumnezeu, aceluia i s-a dat duhul rătăcirii, de vreme ce rătăcea că umbla unde nu trebuia, și iată, trufia omului l-a făcut să-și ia singur dreptul de a da oamenilor cartea minții lui, și oamenii s-au dus spre rătăcire, căci tainele facerii și toată lucrarea lor sunt în mâna Mea, și nu trebuie ispitit Dumnezeu, căci cine umblă unde este al Domnului de știut, acela este om trufaș, și trufie împarte, și se va vedea această greșeală când Eu, Domnul, Mă voi descoperi desăvârșit cu cele ce omul nu avea cum să le priceapă fără Învățător, fără Maestrul Cel din cer, și a Cărui măiestrie n-o poate atinge mintea omului de pe pământ ca să grăiască despre ea oamenilor, iar duhul rătăcirii umblă din om în om peste pământ și-i desparte de Dumnezeu pe cei ce n-au învățător, de la care să ia pentru ei.

Voi, cei ce sunteți și lucrați ca fii adevărați ai poporului cuvântului Meu, voi, fiilor, stați cu rugăciunea înaintea Mea și cereți ca David să vă izbăvesc de duhul cel rătăcitor de adevăr pe pământ și spuneți Domnului: «Înalță-Te peste ceruri, Doamne, Dumnezeul nostru, și peste tot pământul slava Ta să fie, ca să se izbăvească cei iubiți ai Tăi!». Amin.

O, ar trebui să nu mai bâjbâie omul prin întuneric pentru știința lui, că pe pământ e întuneric mult, și toți oamenii Îl supără pe Dumnezeu. Cel bine făcut, cel bine crescut este cel ce nu-L supără pe Dumnezeu și nici pe semeni și nici pe oricare altă făptură, ci, din contra, acela poartă și împarte har, că are de la Mine.

O, ce bine i-ar fi omului dacă ar avea împărțită lui cunoștință de sus, și nu din firea lui, sau luată de la om, căci omul a căzut din rai prin neascultare de Domnul, și nu are cum să fie deștept, de vreme ce a greșit încă de la început. Vin Eu, vine Domnul să-i dea omului, iar voi aplecați-vă, și așa să luați de la Mine, fiilor.

O, Eu i-am dat, nu i-am luat omului. I-am dat mintea, nu i-am luat-o. I-am dat, nu i-am luat omului sănătatea. Ba am și spus ucenicilor Mei că de vor bea și băutură otrăvitoare nu-i va vătăma pe ei, și le-am spus că șerpi de vor lua în mâini nu-i vor omorî pe ucenici. Știința însă îl scoate pe om din brațele Domnului și îl păcălește ca să nu mai aibă Dumnezeu omul. Știința a stins în mulți credința și căutarea lor după Domnul, dar credința numai omul trufaș o leapădă, și nu din cauza științei pățește el aceasta, ci din cauza trufiei, căci știința zidește credința, o crește, o descoperă, o face salvatoare pentru om.

O, iată cât Mă slăvesc în cuvânt și câtă slavă se cuprinde în cuvântul Meu, o, fiilor! Mi-s Duhul și grăirea pline de cuvânt de slavă și stau înaintea voastră învăluit în slava cuvântului gurii Mele, pe care voi îl împărțiți apoi și Mă vestiți de la margini la margini cu Evanghelia Mea cu voi, măi fiilor. Dau să vă deprind cu fața slavei și a Făcătorului ei și uitați-vă la ea și fiți destoinici la înțelepciune, că omul de pe pământ nu se uită ca să înțeleagă după ce se uită. O, uitați-vă sus, uitați-vă jos. O, câtă măiestrie, câtă înțelepciune! Iată bolta albastră deasupra, și sub ea nori albi ca neaua, mergând mânați de vântul slavei dintr-o parte în alta și grăind ei despre slava Mea acoperită în nor! Desfac priveliști minunate cât Dumnezeu deasupra capetelor oamenilor ocupați cu toate cele de pe pământ, și care nu privesc în sus spre slava Mea, cu care stau și merg deasupra lumii, rușinând înțelepciunea și visurile omului. Pământul și cerul, facerea Mea cea dintre apele de deasupra și cele de dedesubt, o, nu înțelege omul această slavă cât stă el pe pământ, și toată această sărăcie de înțelepciune e numai din pricina semeției omenești, fiilor. Am așezat pământul și cerul între apele de sus și apele de dedesubt, iar deasupra pământului Mă port Eu, Domnul, și tronul slavei Domnului și cetele de sfinți și de îngeri și toată suita puterilor cerești, toate în taină, toate în nor, fiilor.

O, ce frumoase sunt locașurile cerești, ce multe pentru toți locuitorii cerului! Cu cine să stau de vorbă despre această minune de slavă, cu cine? Ochii omului sunt mult prea închiși și mult mărginiți ca să pot să stau de vorbă cu mintea și cu inima și cu neînțelepciunea lui cea despre Dumnezeu și facerea Sa. O, iată cât de jos a căzut omul, cât de jos față de Dumnezeu Făcătorul lui, chiar dacă el, omul, este atâta de trufaș cu lipsa lui de înțelepciune, cu care nu poate să caute spre Dumnezeu, că n-a înțeles omul că va muri în clipa în care va gusta din roadele pomului pus deoparte de Dumnezeu ca să nu ia din ele omul, iar în clipa când n-a ascultat și a luat, a murit, a murit față de dragostea de Dumnezeu, care-l face Dumnezeu pe om și stăpân peste pământ ca și Dumnezeu.

O, l-am învățat pe om smerenia, iar pentru aceasta el nu trebuie să-și dorească să știe multe, dar trebuie să ceară cu rugăciune să aibă înțelepciune din cer, căci ea știe unde să închidă ușa în privința cunoașterii și nu-și dorește multe să știe, și este ea ca o moașă, căci pentru gânduri omul trebuie să aibă moașă care să le îngrijească și să le trateze, ca nu cumva să se nască ceva veninos în ele și să atace viața omului. O, așa am dat Eu să fiu acum două mii de ani, și lucram la mintea omului și-Mi scriam prin ucenici învățătura Mea și este ea până azi, și am spus atunci despre apropierea nefățarnică a omului care vine să-Mi grăiască, și care trebuie să aibă smerenia inimii pentru faptele sale bune sau rele, căci fără smerenie nu-și poate omul clădi cu Mine nimic.

O, iată ce vă învăț, fiilor, iar voi să împliniți cu umilință învățătura Mea. Căutați să vă doriți să nu știți multe. Numai așa veți putea fi înțelepți, fiindcă înțelepciunea este aceea care stă de strajă în om pentru ceea ce trebuie să cunoască el și să știe și cât să știe. Cine-și adună multe în minte acela nu este om înțelept pentru Dumnezeu, căci Eu locuiesc întru smerenia omului și îl iubesc pe cel smerit și Mă înalț întru el, și știe el de la Mine ceea ce trebuie să știe și cât să știe și unde să pună hotar pentru cunoaștere, iar altfel se îngâmfă omul și nu mai locuiește în el înțelepciunea smereniei, care nu primește orice în casa inimii omului.

O, de ce cad de la Mine cei ce cad, fiilor? Cad din pricina semeției lor față în față cu cei smeriți, care au curat în casa inimii lor, și n-au adunătură care să Mă scoată din ei. Iată-i pe cei ce au citit mult, chiar și multe cărți duhovnicești, căci ei se îngâmfă apoi, dar uită că odată cu cititul atâtor cunoștințe ei rămân mult datori pentru cele înalte în ei. O, dacă nu poate omul să facă mult, nu trebuie unul ca acela să caute să știe mult, ca nu cumva să pățească el ca și Adam după ce a vrut să aibă cunoaștere multă. Când cel credincios îi citește pe sfinți cu viața lor, rămâne dator cu smerenia și cu rugăciunea și cu credință ca a sfinților, la fel și cu statornicia, și iată câtă datorie își strânge cel ce-și strânge cunoaștere.

Eu sunt Cel ce sunt, și am oștirile cerești în călătoria Mea între cer și pământ, iar văzduhul tot Ne este casă și mișcare și minune tainică, în lucrare frumoasă la vedere pentru cei ce văd, și pentru cei cărora li se descoperă frânturi ale slavei cerești, și apoi frământături și întrebări despre cei de sus, că-i plin văzduhul de locașurile Domnului, de scaune, de domnii, de stăpânii și începătorii, de puteri cerești fel de fel, și toate au oștiri îngerești slujitoare, o, și câtă slujire dulce, iar Eu, Domnul, trec dintr-o parte într-alta și sunt Stăpânul slavei, și toți sfinții veniți de pe pământ au locașuri strălucite, au cete slujitoare, au odihnă, precum este scris de frumusețile Domnului pentru sfinți sus, și care nu se suie la mintea omului, decât în chipul bucuriei cea pentru ele, pentru cele ce sunt, și spre care luptă pe pământ iubitorii de Dumnezeu, ca să capete de la Domnul pacea lor în locașurile cerești, după ce-și duc ei calea până la capătul ei, până la Domnul, pe Care L-au iubit și L-au dorit.

O, e frumoasă slava cerească și toate cerurile cu toată frumusețea lor cea de sus, iar glasurile celor de sus se descoperă că sunt, că sunt ei sus, ca să se știe că sunt cerurile și toți sfinții locuitori în ele, numai că oamenii care umblă în calea lor prin văzduh cu carele făcute de ei nu Ne văd pe Noi, iar dacă văd, văd năluci, și vin și spun apoi pe pământ la oameni că sunt și alte locuri locuite de oameni ca și pe pământ, și nu știu, bieții de ei, că în văzduh sunt și îngerii cei neascultători, care în vremea căderii lor au rămas pe cale din loc în loc între cer și pământ și caută ei în calea celor ce vin spre cer pentru măsurarea faptelor, iar îngerii lui satana le țin calea ca să le scoată vină înaintea Mea și să lupte să-și facă ei agoniseală, căci acești îngeri răi fac fel și fel de șicane după soiul lor cel rău, și nu știu oamenii care umblă prin văzduh să cerceteze și să spună apoi, o, nu știu ei despre vămile văzduhului, despre diavolii care fac gălăgie ca să se știe de ei, iar Eu, Domnul, sunt Stăpân de sus până jos, și de jos până sus și țin sub stăpânirea Mea lucrarea lor și lucrez cu sfinții și cu îngerii Mei pentru cei ce sosesc la cântarul vieții, ca nu cumva diavolul mincinos și dușman pe Mine și pe om să poată el cât nu se cuvine, și iată, grăiesc de priveliștea cea de sus, de slava Domnului, prin care Eu trec când vin pe pământ cuvânt, acum, aici, unde Mi-am pregătit găzduire ca să pot să vin și să grăiesc și să descopăr din ce în ce mai mult pe cele de sus, patria de sus și locașurile ei, despre care oamenii de știință dau zvon pe pământ că nu numai pe pământ sunt locuitori, și că vor veni cei din alte locuri și vor cârmui pământul și lumea. O, adevărat spun aceștia, dar nu știu să și înțeleagă ce spun, căci Eu și sfinții Mei, locuitori în locașurile cerești, venim și cârmuim pe pământ toate, chiar dacă oamenii cred că ei cârmuiesc. Eu, Domnul, le spun lor că știința pe care le-o descopăr Eu, aceea este știința cea bună pentru ei, și nu cea pe care dau ei s-o ghicească a fi și s-o spună oamenilor, așa cum atâtea rătăciri s-au împărțit peste oameni pe pământ, ca să nu mai ia omul de la Dumnezeu, ca să nu se mai uite la Domnul, și să uite omul voile Lui.

O, nu poate omul ce poate Dumnezeu, pentru că omul este om și n-are putere nici pentru el, decât dacă-i dă Dumnezeu să aibă, dar Domnul are puterea toată în cer și pe pământ, precum este scris, și iată-Mă cum vin cu putere și cu slavă multă și cum împart oamenilor cuvântul gurii Mele!

O, e zi de praznic de Bobotează și Mă port pe nori și vin cuvânt pe pământ. Nu Mă port cu mașini de fier, așa cum se poartă omul prin văzduh de colo colo, ci pe nori Mă port și vin, iar norii Îmi sunt locaș și-Mi sunt cămășuță, Mie și celor din cer, cu care Mă port.

O, Eu sunt iubirea sufletelor mari, Eu sunt. Nu sunt din lumea aceasta cei ce au suflet mare, precum nici Eu n-am fost din lumea aceasta, precum nici Ioan Botezătorul Meu. O, ce primejdioasă este lumea și duhul ei! Puțini sunt cei ce cunosc această încurcătură de limbi ca să nu cadă peste ei slava cea deșartă a lumii fiilor oamenilor. Stăm la masă de cuvânt cu Ioan Botezătorul, o, fiilor, și așezăm în carte taina lucrării pocăinței, fără de care omul cade, cade mereu. Binecuvântată să fie lucrarea cuvântului Meu în zi de sobor pentru Ioan Botezătorul, ziua a doua de Bobotează. Amin.

— Cobori spre mine, Doamne Mieluț, și-mi dai întâietate la masă de cuvânt, așa cum mi-ai dat acum două mii de ani de Te-am botezat eu pe Tine, și nu Tu pe mine, dar lucrarea mea era ca să botez, să vestesc pe Cel ce vine după mine și să botez cu apă spre pocăință pe cei ce veneau la Iordan ca să audă propovăduirea mea și să se curețe prin pocăință de păcatele lor, după ce mă întrebau să le spun ce au de făcut în urma botezului cu apă. Îi pregăteam, îi învățam, eu, cel ce n-am învățat nimic de pe pământ, ci numai de sus, numai înțelepciunea cea de sus o aveam de carte a mea, așa cum și Adam avea de la Tine după ce l-ai zidit.

O, cum să facem să-l învățăm pe om că numai Dumnezeu poate să-l învețe pe el și să-i dea înțelepciune, așa cum și suflet îi dă fiecărui om care se naște pe lume, pe pământ, Doamne, căci Tu ai dat fiilor oamenilor pământul, precum este scris că ai făcut și că ai împărțit pentru cei din cer și pentru cei de pe pământ.

Grăim în ziua aceasta de taina pocăinței, că este nevoie de înțelepciune de sus în om pentru această măreață taină, o, Doamne Mieluț. Să nu uite omul că Tu ai putere să-l înveți pe el, și nu omul are putere să facă aceasta. Harul înțelepciunii de sus, o, este mare lipsă pe pământ în oameni de acest har. Pe el trebuie să-l coborâm cu multul pe pământ, o, Doamne. Numai harul Tău poate împărți oamenilor pe cele ale Tale, care pot sălășlui în om spre slava Ta, și nu spre slava lui, că mare greșeală face omul care se fălește înaintea fiilor oamenilor cu cele ce sunt în el prin harul cel de sus, pe care Tu îl dorești în mulți, în tot mai mulți pe pământ, și iată de unde se strică lucrarea harului cel de sus, că se strică de la duhul semeției omului, care se crede că sunt ale sale cele din el, care vin de la Tine prin dăruirea pe care o ai pentru oameni, Doamne.

O, dacă omul ar fi să înțeleagă lucrarea pocăinței lui, ar fi atunci să înceapă curățirea lui de acest păcat, păcatul semeției, păcatul care-l face pe om să se creadă stăpân pe sine și pe cele coborâte de la Dumnezeu și pentru Dumnezeu peste el. O, prea mulți, prea mulți se fălesc, prea mulți cad așa, prea mulți, Doamne. Fiii cuvântului Tău au duhul subțire și simt cu el semeția omului bolnav înăuntru și în afara lui de la duhul semeției lui, acest vierme fără de care omul aproape că nu mai poate trăi.

O, iată din ce se strică omul la minte! Cea mai grea vătămare și boală a omului este stricarea la minte, unde se cuibărește vrăjmașul acesta: semeția. Simte omul nevoie să se dea mare, să se vestească mare la cei din jur și să-și mângâie duhul cu această beție. O, omule care faci așa, eu, lucrătorul pocăinței și propovăduitorul ei, îți spun că nu te înțelegi nici pe tine, nu-L înțelegi nici pe Dumnezeu și nu înțelegi nici omul înaintea căruia tu te dai mare, iar dacă ai nenorocul să cazi așa în fața celor subțiri cu duhul și cunoscători de sus ai omului, tu ești atunci de râsul diavolului semeției, care-și tot bate joc de tine cum vrea el, și ar fi să te dai bătut și să cauți vindecare multă și mereu, și să stai supus sub minte înțelepțită de sus, ca să nu mai cazi apoi, ca să nu mai cazi atât. O, cine să te învețe, cine să te trezească, bietule omule?

— O, marele Meu ucenic și vestitor al împărăției Mele cu omul, iată ce mare este cel ce are din cer! Nimeni nu poate avea, nimeni nu poate lua dacă nu i se dă din cer. Lucrarea sufletului, această lucrare ar fi s-o pătrundă omul cu înțelepciunea sa, și numaidecât ar trece de la moarte la viață dacă ar da întâietate celui de sus, sufletului său. Sufletul omului dă viață, merge, aleargă, zboară, vede, știe, poate, o, și câte lucrări poate el față de cât îi poate trupul! Iată pentru cine ar fi să poată omul și să înțeleagă pe cel ce este mai mare în alcătuirea lui cea de la Dumnezeu!

O, nu este moarte pentru om, nu este, în afară de păcat, și din care omul se poate scula și poate învia ori de câte ori păcatul îl biruiește pe el. Sufletul omului e taină mare, și au putut mărturisi aceasta cei care s-au întors în trup după despărțirea de trup, și pot Eu să mărturisesc aceasta, căci am lăsat trupul după despărțirea Mea de el pe cruce și am zburat peste tot și M-am coborât apoi în adânc și le-am dat înviere celor asupriți de păcat și i-am pregătit de sculare.

Omul ar fi să trăiască viața în trup în așa fel încât să nu poată fi trecut apoi pe la vămi, căci vămile și le face singur omul dacă și le face, dar sufletul care nu și-a făcut rost de vămi se duce în zbor, se duce întins înaintea Tatălui și-și găsește fericirea cea mai de sus, și poate s-o capete pe ea și cel mai păcătos om dacă vrea să știe cum, căci taina pocăinței se așează în om după ce înțelepciunea cea de sus își face sălaș în el și îl aduce la chipul și asemănarea Mea, la duhul umilinței, care are în el tot cerul, toată împărăția. O, blând și smerit este omul care are în el acest duh. Stea călăuzitoare spre Domnul este pentru mulți un așa suflet scump.

O, popor călăuzit din cer, învață, fiule, mult, și să nu te saturi să înveți, căci ai de învățat lucrarea sufletului și veșnicia lui cea dulce, și trebuie să știe toți oamenii de pe pământ că sufletul este fără de hotar cu lucrarea lui, cu mersul lui, cu zborul lui cel călător peste tot, și nu numai în trup își are el statul și locul, și are de lucrat răscumpărarea trupului său, a casei care l-a găzduit pentru lucrarea cea multă a sa, după ce Domnul l-a zidit pe om și l-a alcătuit pe el cu trup, cu suflet și cu duh.

O, e slab de tot omul cu înțelepciunea cea de sus și cu vederea celor de sus și îi trebuie multă umilință pentru ca să se sălășluiască în el cele de sus. E mărginită de tot mintea omului dacă înăuntrul lui nu pot sălășlui cele cerești ca în apostolul Pavel, care cu trup sau fără de trup a fost purtat de Duhul întru cele cerești și a înțeles el lucrarea și nemărginirea sufletului, adevărata ființă a omului, omul prunc, căruia îi este hărăzită împărăția cerurilor.

Iată, în trupul omului se strâng numai păcatele, iar în sufletul lui ce se strânge? Eu sunt Cel ce voiesc să stau în sufletul lui și să-l învăț pe el libertatea cea întru Hristos. Eu intru peste tot, sunt peste tot, pot peste tot, și voiesc să-l fac și pe om să înțeleagă multe din tainele celor din cer, că nu este școală pe pământ la care să meargă omul să învețe pe cele din cer. Am venit Eu și sunt Învățătorul și-i deschid omului mintea și îl umplu de dor, iar dorul este al sufletului, și nu trebuie să-și pedepsească omul sufletul său, căci sufletul este pentru Domnul.

O, pace ție, poporul Meu! Fă-ți timp de ajuns de mult pentru deslușirea tainelor de sus, măi fiule, că iată câte avem de așezat și de deslușit peste pământ și peste lumea oamenilor.

Fiți lucrători cu Mine în toată vremea și iubiți, fiilor, petrecerea laolaltă pentru deslușirea tainelor Mele. Fiți numai ochi și urechi pentru cele ce vin de sus ca să le pricepeți și să le purtați și să le împărțiți. Eu odihnă pentru voi nu vă dau, ci numai de lucru vă dau, fiilor. Fiți umiliți și nu ispititori, căci tainele lui Dumnezeu nu se ispitesc, ci se desfac pentru ochiul minții numai prin duhul umilinței, o, numai prin el, fiilor. Amin, amin, amin.

scris este: «Domnul a întărit pământul pe ape și pe râuri l-a așezat pe el», iar omul trebuie să grăiască și să înțeleagă cu frică facerea Domnului, cerul și pământul, și nicidecum să se apuce să socotească cu mintea lui și să mai dea și în lături mintea lui trufașă cu care dă să ispitească pe Făcătorul și să umble la tainele Lui.

O, nimeni să nu se bizuie pe omul care zice că știe el, că el cunoaște, căci tainele Domnului sunt de nepătruns, și Domnul le ține sub stăpânirea Sa și Se descoperă pe Sine atât cât știe El să facă aceasta după trebuință, așa cum la Iordan S-a descoperit Fiu al lui Dumnezeu și L-au văzut pe El noroadele, după ce Ioan Botezătorul L-a vestit că va veni.

O, poporul Meu, aș vrea să aibă omul de la Mine minte și aș vrea să asculte pentru mintea lui, că nimeni nu-i dă lui minte, decât Dumnezeu. Se tot zidesc pe pământ școli și cărți ca să meargă omul de mic și să învețe minte și carte. O, măi poporul Meu, ce să facă Dumnezeu cu cel ce învață minte de la școală? Se întreabă necredincioșii și se îndoiesc întru Dumnezeu din pricina îngâmfării lor și zic aceștia că nu este adevărată Scriptura, fiindcă omul trebuie să știe carte și apoi să scrie. Voiesc să le spun la aceștia că nu școala sau cartea au fost zidite mai întâi, ci omul a fost zidit întâi, iar când l-am zidit a știut și a grăit cu Mine, și Eu cu el, căci Eu am știut și am zidit și am pus în zidirea Mea și știe omul să grăiască și ce să grăiască și ce să înțeleagă, căci de la Dumnezeu Ziditorul are omul ce are. O, de unde știe copilul să plângă când se naște? De la suferință, de la durere știe, de la durerile facerii știe. O, de unde știe el să vorbească apoi, să crească, să umble, să lucreze? O, fiilor, de la Dumnezeu are omul minte, și apoi oamenii se ajută unii pe alții și toate de la Dumnezeu sunt în oameni ca să știe ei. Pe Adam cine l-a învățat carte, cine l-a învățat să scrie și să citească și să știe? Pe Ioan Botezătorul cine l-a învățat, cine l-a ajutat de la pruncie și până la Iordan ca să-L facă pe Domnul cunoscut oamenilor? Pe prooroci cine i-a învățat să asculte de la Dumnezeu și să scrie apoi? O, fiilor, animalul de pe lângă om a învățat carte? De unde știe el să iubească, să mângâie pe stăpânul său, să-i fie atât de credincios cine l-a învățat? O, nu mama îl învață pe copil. Nu animalul îl învață pe animal ceea ce trebuie să știe și să facă. O, nu, ci Domnul este Ziditorul omului și al celor din om și a toate câte sunt între cer și pământ ființe cu suflet viu.

O, câtă credință, câtă apropiere de Dumnezeu Făcătorul, câtă recunoștință trebuie să știe să lucreze omul, și toate prin Dumnezeu! Trebuie Dumnezeu să-i dea omului minte în toate și mereu, nu omul să-și dea și să-și facă. O, ce minuni s-ar ivi între pământ și cer dacă omul ar înțelege să lucreze din Dumnezeu! Iată cum se zidește viața omului, viața cea plăcută Domnului în om și așezată pic cu pic încet, încet din multe, multe greșeli, ca să învețe omul de la greșeli și să se înțelepțească pentru bine apoi.

O, Verginica Mea, binecuvântată să-ți fie lucrarea cuvântului tău la masa cea de azi! Amin.

O, Doamne, să învețe poporul Tău minte din cer, căci Tu ești Izvorul. N-are cum să învețe omul carte din cărți de pe pământ, căci toate în Tine sunt, iar fără Tine se strică omul și învață de la om, de la cel ce crede că știe și că a învățat ca să știe. O, de unde știe calul sau oița, de unde știu animalele să pască iarbă, să ia apă cu gurița, să plângă când n-au acestea de la Tine, o, și câtă înțelepciune au și știu? Noi, cei sălășluiți acum între cei din cer, de unde știm să venim aproape și să grăim acum la această masă frățească și sărbătorească? O, de la Tine, Doamne, putem, și știm, căci cu Tine umblăm și lucrăm.

O, nu de pe pământ se învață carte. Nu de pe pământ a știut să grăiască omul cel zidit de mâna Ta și de Duhul Tău la început. Să nu se întrebe necredincioșii cine a scris istoria Ta cu omul în cartea în care ea s-a adunat, în Scriptură, Doamne. O, cine l-a învățat pe Ioan Botezătorul să gândească, să grăiască, să proorocească pe Domnul și să grăiască cu Domnul la Iordan? Iată, Tu ești știința cea din omul purtat de Tine și nu trebuie să se semețească omul cel fără Dumnezeu între oameni pe pământ. Nici eu, Doamne, nici eu n-am învățat carte de pe pământ, dar Tu ai venit la mine și ai pus înăuntrul meu duhul proorociei, grăirea Ta cu omul ai pus în pieptul meu, în mintea mea, în vederea mea. Să se minuneze oamenii care nu-L înțeleg pe Domnul și toate lucrările Sale pe pământ între oameni, căci oamenii purtători de Dumnezeu au dușmani pe pământ pentru că ei sunt cei ce sunt ca și Dumnezeu, iar cei ce n-au dușmani nu sunt nimic, ci sunt de corvoadă și atât.

Și a fost o seară, și a fost o dimineață, și iarăși o seară, și a intrat în cartea Mea cea de azi ziua întâi a săptămânii, ziua de Rusalii, ziua serbării Sfântului Duh, iar ziua întâi a săptămânii începe odată cu asfințitul soarelui, odată cu amurgul de sâmbătă și merge ea cu slava ei până la răsăritul soarelui zilei de luni.

Și iată, soarele a cuprins acum sub strălucirea lui cortul alb, grădina întâlnirii și pacea care stă acum cu Domnul și cu sfinții Lui peste grădină, și încununează ea acum toată truda care a fost pentru gătirea serbării Duhului Sfânt, fiilor.

A cuprins sub el soarele locul Meu cu voi acum, în zori de zi, și se desfată din plin uitându-se. Blândețea lui e fără de margini, căci la facerea lumii am așezat pe cer soarele și luna, ochiul Meu de zi și ochiul Meu de noapte peste pământ, fereastra Mea dintre Mine și pământ ziua și noaptea, și acoperă acestea slava cea de sus a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh și locașul Domnului, căruia i se vede doar fereastra ziua și noaptea.

O, nu fuseseră făcute soarele și luna când Eu, Domnul, am întocmit facerea cerului și a pământului. Este scris că mai întâi a zidit Dumnezeu lumina. S-a făcut lumină când Domnul a zis cu cuvântul să fie lumină, căci întuneric era deasupra hăului la început, iar Duhul lui Dumnezeu plutea. A lucrat Dumnezeu în trei zile cerul și pământul, și fiecare zi a fost o seară și o dimineață, căci lumina când s-a ivit, a despărțit Dumnezeu cu ea lumina de întuneric, și a făcut Dumnezeu aceasta în ziua întâi a facerii lumii, și numai după această zi au fost despărțite apele de ape și au fost zidite cu cuvântul cerul și pământul și mările și pășunile verzi și ierburile cu sămânță în ele și pomii cu soiurile lor pe pământ, toate acestea în trei zile, iar în a patra zi a zidit Dumnezeu pe cer cei doi luminători, soarele și luna, și le-a numit luminătorul cel mai mare care să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic care să stăpânească noaptea, precum și stelele, așa cum este scris despre facerea cerului și a pământului, și a făcut Dumnezeu acestea în ziua a patra a facerii, și vai celui ce nu crede ceea ce a lăsat Dumnezeu scris pe pământ despre facerea cerului și a pământului!

A zidit apoi Domnul cu cuvântul vietățile toate, și a luat apoi pământ cu mâna și l-a întocmit pe om, după chipul și asemănarea Sa l-a întocmit, și a fost ziua a cincea și apoi ziua a șasea, ziua facerii omului, cea mai dulce zi pentru Dumnezeu Făcătorul, și pe care iarăși o așteaptă Domnul, căci omul s-a stricat, și trebuie zidit din nou.

O, aș sta de vorbă despre facerea cerului și a pământului, aș sta de vorbă cu tot omul de știință, cu cel căruia i s-a pus un așa nume, și i-aș spune lui că nu știe nimic, că zadarnic are el nume de om de știință, că sunt ale Domnului cerul și pământul, precum este scris, și numai Făcătorul lor știe să grăiască despre facerea Sa, despre toată mișcarea ei, căci s-a încurcat cu totul mintea omului mărginit, care se dă mare când el nu este mare, când el nu-L cunoaște pe Dumnezeu Făcătorul. Cel ce grăiește despre soare și despre lună, despre mișcarea și nemișcarea lor, să se întrebe acela mai întâi dacă-L recunoaște pe Dumnezeu, și numai după aceea să grăiască el despre facerea lui Dumnezeu. Ar fi mult de ajuns să deschidă cartea facerii un astfel de om, care dă să cerceteze el cerul și pământul, și ar fi să citească în ea prima filă a cărții facerii, filă pe care scrie Dumnezeu pe pământ lucrarea Sa de facere a cerului și a pământului și a toate câte slujesc această facere.

O, nu soarele și luna au fost făcute mai întâi, ci lumina a fost mai întâi așezată de Domnul spre facerea cea de după ea, și apoi a lucrat Dumnezeu pe lumină cerul și pământul, căci pe întuneric nu se vede să lucrezi. Iată, lumina zilei nu vine de la soare, ci soarele vine din lumină și răsare și strălucește și încălzește sau dogorește pe pământ, și nu mai are cum să spună drept omul de știință, că iată, de când s-au ivit pe pământ acești uriași stricători de minte peste oameni, s-a stins mult credința în Dumnezeu a omului și sfiala lui cea sfântă înaintea Făcătorului cerului și al pământului. Uriașii cei din vechime aveau trupul uriaș, iar cei de la sfârșitul omului au prostia uriașă în ei și o împart pe tavă la cei proști, căci cei pătrunși de Dumnezeu nu întind mâna să ia din această amestecătură amețitoare, căci îngâmfarea omului s-a întins până la Dumnezeu cu căutarea și cu vederea, ca să-L poată desființa, zice omul.

O, cât am să-l rușinez Eu pe omul de știință! Vai lor, vai celor ce părăsesc trupul și ajung în fața lui Dumnezeu Făcătorul ca să le dea El locul pe care și-l agonisesc pe pământ cu rătăcirea lor de la voia lui Dumnezeu! Vai acestor îngâmfați care-și bagă nasul unde nu le fierbe oala, că nu e treaba lor ceea ce dau ei să facă și să împartă spre ispitirea celor ce nu iubesc pe Dumnezeu pe pământ cu viața lor.

E zi de serbare sfântă această a doua zi a sărbătorii Rusaliilor, și au scris părinții cei sfinți pentru ziua aceasta sărbătoarea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, sărbătoarea Celui ce a făcut cerul și pământul, căci Unul Dumnezeu sunt Aceștia trei.

O, măi fiilor, s-au ivit mereu și se tot ivesc pe pământ în calea oamenilor, se ivesc oameni de știință, căci așa li se pune nume la aceștia care caută să descopere ei și să se laude apoi cu numele lor că au descoperiri cu care-i atrag pe mulți apoi spre ei, despărțindu-i de Dumnezeu pe mulți. O, căutați spre cei sfinți, căci sfinților Mei le dă Duhul descoperiri mari, dar ei nu caută nume și laudă de la oameni, ci caută mântuirea oamenilor, nu hrănirea lor cu științe omenești, cu cele ale oamenilor de știință, care au dat și dau mereu să-L dea în lături pe Domnul, pe Cel ce a făcut cerul și pământul și Care știe toate.

Iată însă cum vin Eu aici, și descopăr voia Mea ca să-l întăresc pe om și să-i dau lui pacea Mea, nu precum i-o dă lumea de-l tot încântă pe om în toate zilele vieții lui, a căror deșertăciune o vede când ajunge la capăt și când nu mai are când să-și ia înapoi pe cele pierdute, pe care le-a risipit pentru cele atât de trecătoare.

O, Mă uit la fața lumii, și Mă uit la fața voastră, a celor ce v-ați ales de partea Mea ca să-Mi fiți fii și fiice. Voi sunteți îmbrăcați creștinește ziua și noaptea. Voi mâncați creștinește, voi vă purtați creștinește, voi țineți datinile creștinești așa cum Eu, Domnul, le-am lăsat prin sfinți și prin părinți. Voi aveți ca toiag credința, voi aveți frica de Dumnezeu care vă călăuzește pe calea înțelepciunii, măi fiilor. Această frică vă ferește pe voi de fapta păcatului, și pe care fiii lumii n-o au, n-o mai au, iar Eu îi spun lumii că nu are înțelepciune, că nu are știință și nici oameni de știință, căci numai frica de Dumnezeu este izvorul înțelepciunii și al frumuseții omului care are însoțitor acest înger, căci este înger frica de Dumnezeu, și toți cei ce păstrează lângă ei acest înger, îl vor vedea pe el și se vor bucura cu bucurie mare la vederea lui.

Îi îndemnăm pe oamenii de pe pământ și le spunem lor așa: Citiți și cercetați cu de-amănuntul sfintele Scripturi și cereți de la Dumnezeu înțelepciunea cea din ele a Duhului Sfânt, Care nu Se dă cu măsură celor ce cred și caută după Domnul. Dacă vreți să vă așezați viața pe cale, nu uitați că numai una este calea vieții: Iisus Hristos, iar cuvântul Lui este scris în Scripturi, și trebuie cercetat cu de-amănuntul cuvântul Lui. O, iată-L pe Domnul apoi venind cuvânt pe pământ cu mult duh de trezire, cu multă învățătură de viață și de veghe pentru viață, și nu e mult cuvântul Lui cel de azi, căci viața, ca să fie ea, are nevoie de multă, multă veghe din cer peste ea, și are mereu, căci de pe pământ nimeni nu veghează peste om ca să aibă el viață și să nu cadă de pe calea ei apoi.

Pe pământ oamenii citesc cărți și reviste și ziare scrise de oameni. O, fii ai oamenilor, citiți cărțile sfinților, nu ale oamenilor! Citiți de la Dumnezeu și de la sfinți, căci diavolul este împărat mare peste voi și nu-l puteți păcăli decât desprinzându-vă de el cu viața și cu pasul, ca să fugă el de voi apoi. Diavolul se teme numai de sfinți. Nu-i place lui cu omul sfânt, și îi place cu cel păcătos, cu cel despărțit de Domnul prin păcat, iar noi, sfinții Domnului, am zidit pe pământ pe Domnul în om și ne-am luptat cu diavolii ca să-i smulgem de sub ei pe oamenii furați de ei, căci omul este zidirea lui Dumnezeu prin sufletul lui, care este de la Dumnezeu în trupul omului.

O, de când Dumnezeu a făcut cerul și pământul, de atunci e orb omul, de atunci nu știe omul să-L vadă pe Domnul. E orb din naștere omul. Nu se cade, oare, să vin și să Mă apropii de el și să-i vindec vederea?

O, cât de departe este pământul de cer, atât de departe este de Dumnezeu omul. Eu însă sunt lângă om mereu, aproape sunt de el, de cel orb, și ce-ar face el dacă n-aș fi Eu lângă el, lângă orbirea lui cea din naștere orbire? Nu Mă aștept să creadă omul în lucrul și în cuvântul venirii Mele celei de acum pe pământ, dar Mă aștept să-i vindec ochii și să vadă pe Cel disprețuit de el, pe Domnul, Care cuvintează și dă viață făpturilor și le dă hrană și le dă bucurii. Când perdeaua cea de taină dintre Mine și om va fi trasă în lături, tot omul Mă va vedea, ca să-L vadă oamenii pe Cel pe Care L-au numit că nu este Dumnezeu și că este numai omul. O, zadarnic spune omul că numai omul este. Omul piere și nu mai este apoi. Cel ce piere nu este cel ce este. E orb cu ochii minții omul. A întins mâna să ia știință de la Dumnezeu, dar tot nu știe omul. El știe doar să moară, nu să știe. Nu Mă aștept să creadă omul în Cel ce stă nevăzut de ochii lui, dar Mă aștept să cadă despărțitura dintre om și Mine, dar nu numai pentru fiecare om în parte, ci și pentru cei ce-și poartă trupul încă, și toate trupurile se vor scula din țărâna pământului ca să-L vadă pe Domnul cu ochii trupului când orbirea nu va mai fi peste om, ci va fi judecată pentru necredință, pentru nedragostea omului.

Cine îl orbește pe om? Știința îl orbește și îl îngâmfă ca să nu vadă. Cei ce ascultă de ei înșiși și de știința minții lor, de ceea ce omul a furat de la Dumnezeu prin neascultare și prin nesupunere, aceia au orbire între ei și Dumnezeu. Dar ce să facă omul? Cum să vadă? Cum să-și vindece vederea pierdută încă de la naștere? Să se nască de sus omul. Aceasta am spus Eu când am venit pe pământ acum două mii de ani. Am spus că dacă împărăția lui Dumnezeu nu va intra în om și nu va învia în om, atunci omul nu va avea parte de nașterea cea de sus și de vederea pentru cele de sus.

O, omule, ai deasupra ta pe cele de sus, pe cele de deasupra ta, care plutesc și n-au așternut să se așeze. O, deschide-te! Lasă-te făcut și purtat de cele de sus, de cele de deasupra ta! Ești mărginit, și tu nu te vezi că ești mărginit. Dacă n-ai fi mărginit ai auzi glasul Meu de peste tine și ai ști să-L cunoști și să-L vezi pe Dumnezeu, Care Se poartă pe lângă tine și-ți dă viață din viața Lui. Vai celui ce nu-și cunoaște mărginirea! Vai celui ce zice că vede când el este mărginit!