Cuvântul lui Dumnezeu la sărbătoarea sfântului Antonie cel mare

Voi, cei ce auziţi din gura Mea cuvântul vieţii, aşezaţi-vă cu el în cartea Mea din zilele acestea. Amin.

Vin iar la iesle cu hrană, cu cuvântul vieţii vin. El este puterea Mea pentru cei ce se mântuiesc prin el de păcate şi de cele din lume, iar pentru înţelepciunea lumii el este nebunie.

Omul înţelept lumeşte, îşi pune întrebarea: „Cum poate să vorbească Dumnezeu atât de mult?”. Cel ce zice aceasta Mă numeşte neputincios şi îmi mărgineşte puterea. Eu însă aş vorbi o veşnicie şi n-aş mai tăcea, căci sunt Cel ce pot. Omul nu poate, dar Eu pot, numai ca să se vadă minunea puterii Mele, minunea cuvântului Meu întru care Eu nu obosesc, căci am de aşezat cer nou şi pământ nou, cu cuvântul şi cu fapta cuvântului Meu cel creator, şi am de zădărnicit pe înţeleptul şi pe cărturarul acestui veac, căci iată, lumea prin înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu întru înţelepciunea lui Dumnezeu, iar Eu, Domnul, mântuiesc pe cei credincioşi care Mă propovăduiesc pe Mine, Cel răstignit, iar aceasta este pentru iudei sminteală, iar pentru păgâni nebunie, fiindcă scris este: «Iudeii cer minuni, elinii caută înţelepciune, iar cei credincioşi vestesc pe Hristos Cel răstignit; pentru iudei, sminteală; pentru păgâni, nebunie, dar pentru ei, cei chemaţi, pe Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu». Şi iată, înţelepciunea şi tăria oamenilor este biruită de nebunia şi de slăbiciunea fiilor lui Dumnezeu, aşa încât cele ce sunt să dea jos pe cele ce nu sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea Mea.

Legea duhului vieţii îl liberează pe om de legea păcatului şi a morţii, după cum este scris: «Cei ce se ţin de trup râvnesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh, cele duhovniceşti». Amin. Carnea râvneşte împotriva lui Dumnezeu şi nu se poate supune legii lui Dumnezeu, şi iată, cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu, dar omul nu vrea să audă aşa ceva, şi se hrăneşte cu iubirea de Dumnezeu, zice el. Nu-i place omului cuvântul vieţii. O, nu-i place omului vorbirea Mea cea multă, căci ea este pentru cei ce se mântuiesc de păcat şi de lume, şi omul numeşte nebunie propovăduirea vieţii şi caută să se ascundă zicând că nu sunt Eu Cel ce grăiesc atât de mult, că nu sunt Eu Cel ce grăiesc româneşte din cer peste pământ. Dar iată, Eu sunt; Eu, cuvântul vieţii veşnice, iar cel ce nu învaţă de la Mine, acela rămâne repetent, căci lumea prin înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu întru înţelepciunea lui Dumnezeu, căci scris este în Scripturi: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici şi voi zice nebunie peste înţelepciunea lumii şi voi întreba: unde este înţeleptul şi cărturarul veacului acesta?».

Vin la ieslea Mea cu cuvântul vieţii, şi fericit este cel ce va auzi glasul Meu de la iesle şi nu se va sminti întru Mine. Iar voi, cei ce auziţi din gura Mea cuvântul vieţii, pe voi înşivă şi unii pe alţii daţi-vă Mie cu toată viaţa voastră, iar Eu să fiu viaţa voastră; ale Mele să fie în ea, şi dintru ale Mele să-Mi daţi. Amin.

Fiecare clipă de mustrare este o naştere, şi aceasta este lucrarea bisericii, căci cel ce uită învăţăturile Mele, acela aduce durere bisericii şi Duhului Sfânt, Care trebuie să trăiască şi să lucreze în biserică prin taina bisericii, prin trupul bisericii, prin întreg trupul ei. Amin. Această lucrare de înţelepţire nu mai este azi pe pământ, căci dacă botezul pe care-l face omul peste om ar rămâne cu roadele lui în om, omul n-ar mai muri, omul nu s-ar mai da diavolului. Dar cum se poate omul da diavolului? Se dă lucrându-i lucrurile lui: prin desfrânare, prin necurăţie, prin patimă, prin poftă rea şi prin lăcomie, care este închinare la idoli, precum zice Scriptura, iar pentru astfel de fapte îi ajunge mânia lui Dumnezeu pe cei ce nu ascultă de El. Iar acolo unde botezul şi credinţa şi pocăinţa îl unesc pe om cu Dumnezeu, pe acela îl pecetluieşte Dumnezeu şi îl face armă împotriva diavolului pe cel botezat şi îl îmbracă în omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţa cea deplină, după chipul Celui ce l-a zidit prin baia naşterii din nou. Amin.

Îşi pune omul înţelept întrebarea: „Cum poate să vorbească Dumnezeu atât de mult?”. O, dacă oamenii au stricat toate lucrările Mele ca să le facă pe ale lor, oare, Eu, Domnul, să nu Mă ridic ca un Creator ce sunt şi să lucrez?

Am stat două zile în mormânt, şi a treia zi am înviat şi M-am sculat şi am lucrat şi am înfiinţat împărăţia Mea pe pământ. Dacă omul Mi-a stricat-o şi Mi-o strică mereu, oare, Eu să nu Mă ridic ca un Făcător ce sunt şi s-o lucrez la loc? Oare, n-a venit vremea să aşez la loc împărăţia Mea cea zidită acum două mii de ani? Şi iarăşi zic: am stat două zile în mormânt, iar a treia zi am înviat şi am aşezat împărăţia Mea. Am stat două mii de ani aşteptând învierea făpturii pentru care am murit Eu, iar a treia mie de ani este ziua învierii, ziua Domnului. Amin.

Iată taina cea despre veacuri, că la Dumnezeu o zi este ca o mie de ani. Această taină nu mai este ascunsă, că o zi înaintea Mea este ca o mie de ani, şi o mie de ani, ca o singură zi, şi Eu nu zăbovesc cu făgăduinţa Mea, dar am răbdat mult, după socoteala omului, căci am voit ca tot omul să vină la pocăinţă. I-am dat timp omului, dar omul s-a tot depărtat de început şi a ajuns la sfârşit, căci el a mers înainte în loc să se întoarcă la Mine şi să aştepte învierea. Iată de ce Eu, Domnul, vorbesc mult, de i se pare omului că n-oi fi Eu Cel ce grăiesc.

Două mii de ani am tăcut ca în mormânt, iar a treia mie de ani este învierea, iar Eu sunt începătura învierii, precum este scris despre Mine şi despre înviere în Scripturi. Două mii de ani sunt ca cele două zile în care Eu am stat ascuns în mormânt, iar a treia mie de ani este ca ziua a treia în care Eu am înviat şi M-am arătat ucenicilor Mei. Aceasta este taina vorbirii Mele lungi şi fără de capăt, căci Eu, Domnul, am suflat şi am cuvântat peste pământ, şi cuvântul Meu a înviat şi dă viaţă celor din morminte, căci scrie în cuvântul Meu cel de acum două mii de ani: «Vine ceasul când morţii din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei ce vor auzi vor învia». Aceasta este taina cuvântului Meu şi a glasului Meu din zilele acestea, iar cei ce îl aud înviază pentru nestricăciune şi se îmbracă în nemurire pentru întâmpinarea Mea, căci vin cu nunta cea din cer pe pământ, cu taina cea adevărată a nunţii, taina pe care omul pe pământ a închis-o sub păcat atâtea mii de ani numind-o taină şi asemănând-o cu adevărata taină a nunţii. Nunta este mântuirea care se plăteşte cu viaţa, şi altceva nu înseamnă nuntă.

Eu, Domnul, suflu cuvânt peste pământ şi zic peste toţi oamenii de pe el: o, oamenilor care iubiţi şi care vă iubiţi! Eu vin curând. Iubiţi-vă cât vreţi, dar cereşte, aşa cum am iubit Eu biserica şi M-am dat pe Mine însumi pentru ea ca s-o curăţesc şi s-o sfinţesc şi s-o am a Mea, mireasă curată şi neîntinată. Călugăriţi-vă viaţa voi, cei căsătoriţi, căci vai şi iar vai preoţilor care trimit pe om la păcat prin căsătorie, şi apoi nu-l mai scot de sub păcat şi din moarte pentru înviere, pentru ziua a treia, ziua învierii, aşa cum au făcut apostolii şi sfinţii Mei peste toţi cei căsătoriţi care veneau spre ei să Mă afle pe Mine, Cel Sfânt.

Taina fărădelegii se sfârşeşte şi nu mai este tăinuită, că Eu o scot deasupra şi o osândesc aruncând-o în foc nestins. Ea se lucrează sub nume de taină de două mii de ani, dar acum, iată, înviază de sub taina sa cuvântul vieţii, cuvântul judecăţii fărădelegii care a stat ascunsă sub taina bisericii prin lucrarea omului ascuns şi semeţ care şi-a ascuns păcatul sub faţă sfântă. Omul semeţ a crezut că Mă iubeşte şi că-l iubesc şi Eu şi că Mă arăt lui şi că el este înţelept. Dar vedeniile şi minunile şi închipuirile nu sunt pentru creştini, ci sunt lucrarea diavolului care îi amăgeşte pe cei ce se cred înţelepţi şi lucrători peste ei şi peste oameni. Iar pentru creştini sunt ispitele şi greutăţile vremii cu care diavolul stă în calea lor spre cer pentru ca ei să se dovedească ai Mei prin puterea Mea din ei, cu care ei stau tari împotriva duhului întunericului acestui veac. Şi precum copiii cei buni în ochii părinţilor lor sunt bucuria şi viaţa şi pacea şi nădejdea şi lucrarea părinţilor lor, aşa şi ucenicii cei sfinţi sunt bucuria şi viaţa învăţătorului lor, Povăţuitorului lor, Domnul Cel din cer. Ei nu-şi fac rău unul altuia, ci îi fac bine lui Dumnezeu, căci cei ce par în ochii altora că le calcă pe ale Mele fiindu-Mi servi pe pământ, aceia fac tot ce fac cu mare răspundere, ca David, care a luat din pâinile preoţilor la vreme de necaz, la vreme de lipsă şi de întuneric şi de război pe pământ.

Eu sunt Cel ce am spus celor ce Mă urmează în lume: «Ieşiţi din lume şi nu vă atingeţi de ce este necurat, ca Eu să vă primesc pe voi şi să iau de la voi şi să fim Tată şi fii». Şi tot Eu le-am spus: «Mergeţi în toată lumea şi vestiţi Evanghelia venirii Mele şi botezaţi pe cei ce ies din lume ca să creadă Mie». Şi tot Eu am spus: «Voi nu sunteţi din lume, şi de aceea lumea vă urăşte pe voi». Apostolul Pavel umbla ca Mine, şi tot era cu grijă să nu se smintească cineva întru el, în care vreme se făcea tuturor asemenea, ca să mai tragă dintre ei la Mine şi la Tatăl, iar cel ce se boteza atunci se vedea că se botează, căci botezul se adeverea că este, prin lucrarea Duhului Sfânt, Care Se făcea râu din gura celui botezat, spre lucrarea de zidire a bisericii Mele cea vie. Dacă botezul nu-şi găseşte în om roadele lui, atunci omul este altceva, nu este creştin, nu este încreştinat şi nu are semnul botezului peste el, şi semnul supunerii, care-l arată pe cel botezat. Omul însă e semeţ şi zice că Mă are pe Mine şi că Eu îl iubesc, şi el nu are nici măcar semnul supunerii peste el. Tot omul umblă cu capul descoperit păcătos fiind şi fără stăpân, iar femeile, spre batjocura Mea, se împotrivesc prin semeţie, umblând descoperite înaintea oamenilor şi înaintea îngerilor şi înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh şi gonind din preajma lor pe îngeri şi pe sfinţi şi pe strămoşi, iar omul e semeţ şi zice că Mă are pe Mine şi că Eu îl iubesc aşa cum este el, şi se scoală omul şi zice: „Cum de vorbeşte aşa de mult Dumnezeu?”. Iar Eu vorbesc mult şi îi răspund omului prin vorbire multă, că mult s-a depărtat omul de cele ce Eu i-am cerut să facă, şi să-Mi fie Mie biserică omul. Şi iată, umblă omul să caute biserica, şi ea nu este pe nici o cale. Umblă să caute împărăţia Mea, împărăţia păcii, şi ea nu este pe nicăieri şi nu se găseşte nici prin şcoli, nici pe drumuri bătute lung, nici peste oceane, nici prin văzduh; pe nicăieri nu se zăreşte ea, iar cei ce o au pe ea nu mai umblă, nu mai caută, căci ea este înăuntrul lor, şi pentru ea ei nu mai bat cale după cale, cum fac cei înţelepţi care mereu învăţând nu au nici un bob.

O, nu-i place omului împărăţia Mea, învăţătura Mea, căci omul se teme de dreptatea ei, că e vechi omul, iar cel nou se înnoieşte mereu şi caută mereu după dreptate şi o trăieşte pe ea pe pământ nou. Amin. Cei ce s-au pus mari pe pământ în numele bisericii Mele, aceia sunt mincinoşi şi goi, oameni purtaţi de poftele cărnii şi nu de Duhul. Ei îşi fac poftele lor, batjocorind faţa Mea între oameni. Iată-i! Să-i privească toţi trecătorii! Oameni trupeşti, neliberaţi de legea păcatului şi a morţii, căci pofta cărnii este moarte şi vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, nesupunându-se legii lui Dumnezeu, iar «cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu», precum este scris în Scripturi: «Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al lui Hristos». Şi iată-i! Oameni trupeşti, stând mari peste pământ în numele Meu, făcând din femeile lor privelişte diavolilor în loc numit sfânt; femei fără cuvioşie, împodobite lumeşte, fără sfială, iubind slava deşartă şi făcându-se sminteală în lume, batjocorind numele Meu cel sfânt în mijlocul oamenilor care rătăcesc fără povăţuitor, fără păstor, căci cei ce s-au depărtat de la calea cea dreaptă şi pe mulţi i-au poticnit din credinţă, s-au sculat şi s-au pus apoi păstori de oi, dar n-au păzit ştiinţa Mea, precum a zis profetul când a zis: «Buzele preotului să păzească ştiinţa, şi din gura lui să iasă învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot», iar Eu îi voi lăsa dispreţului şi umilirii, căci tot omul s-a poticnit prin ei.

O, nu e bine să stea omul cu capul descoperit păcătos fiind şi fără stăpân pe pământ, dar omul nu crede şi piere în necredinţă, şi Eu înviez şi suflu duh de înviere şi grăiesc cuvânt mult, că mult îmi este oftatul pentru omul cel semeţ. Am zis că voi pune foc la toate capetele cele fără semn de supunere pe ele, şi dacă am zis vin şi împlinesc, căci numele Meu este batjocorit de bărbaţi şi de femei şi de copii care se semeţesc în dreptul numelui Meu, căci femeile preoţilor sunt numite „preotese”, şi ele sunt desfrânate acoperite cu blănuri şi cu pălării şi cu vopsele şi cu văluri mincinoase, şi nici vorbă de maramă sfântă şi purtată cu sfială pentru sfinţenia Mea în om, căci femeile care au gustat şi gustă încă din păcat ar fi să-şi pună, după Scriptură, văl, iar aceasta înseamnă acoperământ negru, maramă neagră, ca să se deosebească de fecioare şi să nu se ascundă sub nevinovăţie dacă nu se îmbracă întru ea, iar alt acoperământ nici că se cuvine femeilor, căci moda lumii nu are nimic cu învăţătura Mea. Iar Eu vorbesc mult şi îi răspund omului prin vorbire multă, ca să-l îmbrac în cuvântul Meu ca în haina pocăinţei şi a umilinţei, şi să nu mai umble omul peste mări şi ţări ca să caute împărăţia Mea şi biserica Mea, căci ea nu se mai găseşte pe nici o cale.

Două mii de ani am tăcut, iar acum iarăşi grăiesc, căci vine învierea, cea de a treia mie de ani, cea de a treia zi, când Eu Mă fac cuvânt de înviere, cuvânt lung şi fără capăt precum veşnicia. Aceasta este taina cuvântului Meu şi a glasului Meu care umple pământul în zilele acestea. Omul a dărâmat templul Meu în cele două zile, în cele două mii de ani, iar a treia zi, a treia mie de ani Eu, Domnul, îl zidesc din nou şi Mă fac împărat peste toată făptura care va mai fi.

Nici un trup să nu Mă judece pentru cuvântul judecăţii. Fiecare clipă de mustrare este o naştere din nou pentru cel ce voieşte să se nască din cer. O, cu greu se prinde această taină de omul cel de azi. Dar vouă, celor ce sunteţi popor al cuvântului Meu care dă viaţă, nu vă întristaţi de vremea mustrării pentru greşale. Pe voi înşivă şi unii pe alţii daţi-vă Mie în toată clipa cu viaţa voastră. Fiecare mustrare este o naştere din nou a ta, copil născut prin taina cea nouă a bisericii, taina Noului Ierusalim peste făptura ta. Omul cel vechi dă să se supere în tine, dar omul cel nou se bucură de lucrarea naşterii, căci ziua judecăţii este ziua naşterii din nou. Amin.

Omul cel vechi din tine se teme de dreptate, dar omul tău cel nou o caută şi o trăieşte pe ea în pământ nou. Fiţi mereu şcolari silitori prin umilinţă, căci iată-i pe cei ce n-au învăţat de la început, au rămas repetenţi, fiindcă omul este prin naştere şi altfel nu poate să fie.

Fericiţi cei ce rabdă mustrarea şi învăţătura spre înţelepţire. Fericiţi şi iar fericiţi sunt cei ce nu se smintesc întru Mine şi întru cuvântul Meu. Şi iarăşi, fericiţi, de trei ori fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Meu şi îl împlinesc pe el. Amin.

Eu sunt, şi ziua învierii este cu Mine, iar din gura Mea iese cuvântul vieţii. Am stat două zile în mormânt, iar a treia zi am înviat şi am aşezat împărăţia Mea. Şi am stat două mii de ani aşteptând, iar a treia mie de ani este ziua Domnului. Amin, amin, amin.