Să nu te plictiseşti, popor al cuvântului Meu, de prea multul Meu cuvânt cu care dau să te ţin treaz în vremea aceasta de noapte grea, de vreme rea. Să nu te saturi şi să-l dai deoparte, că vine vremea ca fiecare om de pe pământ să nu mai caute nimic decât pe Dumnezeu, şi nu-L va găsi, căci cine nu ştie ce este şi ce înseamnă Dumnezeu, acela caută mereu şi nu găseşte ce caută, fiindcă omul are mintea lui şi nu ia din cer, şi ia numai de pe pământ când are ce lua, dar când nu va mai avea ce să ia de pe pământ şi ce să facă cu cele de pe pământ, va căuta omul în sine şi se va afla gol de Dumnezeu şi va plânge fără de minte, căci plânsul cel fără de minte e plâns fără Dumnezeu chiar şi când omul crede în el însuşi că spre Dumnezeu plânge şi spre El caută.
O, poporul Meu, i-am găsit în veghe înaintea Mea pe cei ce iau din gura Mea ca să-ţi pună pe masă pe Dumnezeu. Să nu te plictiseşti de cuvântul Meu, că dacă Eu nu M-aş mai zbate să vin să te păstoresc, să te ţin în trezie pentru viaţa ta cu Dumnezeu, tu ai adormi ca şi tot omul cel apăsat de timp şi ai uita că viaţa înseamnă Dumnezeu în om, dragostea lui Dumnezeu în trupul, în sufletul şi în duhul omului. Amin.
O, Mi-e tare milă de Mine, poporul Meu! O, ce lesne îi este omului să cadă din Dumnezeu! O, ce mult Mă dă omul din el pentru toate câte face el pe pământ! O, ce puţin însemn Eu în viaţa şi în purtarea omului şi ce mult e omul în el! Cine nu ştie ce este şi ce înseamnă Dumnezeu, acela stă el în el, iar Eu, afară, dispreţuit de om, căci scris este în Scripturi: «Dispreţuit era, şi Cel din urmă dintre oameni, Om al suferinţei şi deprins cu durerea, dispreţuit şi socotit ca nimic, Unul de Care să-ţi acoperi faţa când îl vezi, fără chip şi fără frumuseţe ca să ne fie drag. Dar El cu bolile şi cu durerile noastre S-a împovărat, şi cu cei făcători de rele a fost numărat şi a purtat fărădelegile multora».
O, fiilor copii cu care-Mi scriu cartea venirii Mele la capătul veacurilor! Durerea Mea cea mare e cartea aceasta. Om al durerilor şi deprins cu suferinţa pe pământ, aşa stau Eu lângă om pe pământ şi nu Mă vede omul, pentru că Eu sunt Dumnezeu, şi omul este om, că aşa vrea el să fie cu Mine şi cu el când e vorba să fiu Eu cu el, şi el cu Mine, şi iată, omul este cu cel văzut de el, cu omul şi cu lucrurile lui, iar cu Mine nu, şi Mă uit plângând în Tatăl, şi Tatăl în Mine, şi plâng cu sfinţii când văd cât de mult îi dă omul loc diavolului în el, diavolului cel căzut din cer pe pământ, iar Mie nici la necazul lui nu-Mi dă omul faţă şi loc în el; ba, din contra, Mă judecă şi stă supărat pe Mine de parcă Eu îl pun pe el să-şi facă rău, să-şi facă parte de pedeapsă, să stea fără pază de la Dumnezeu peste el.
Plâng cu Tatăl Meu Savaot şi cu mama Mea Fecioara şi cu sfinţii plâng ca Cel din urmă dintre oameni, căci sunt deprins cu durerea şi socotit ca nimic de om, şi fără chip ca să-I fiu drag omului, dar Eu sunt împovărat cu bolile şi cu durerile şi cu fărădelegile lui şi stau fără putere lângă om, căci omul stă în el, iar Eu, afară şi fără de chip, şi omul nu are minte şi nu ştie ce este şi ce înseamnă Dumnezeu pe pământ. Uită omul că cerul e scaunul Meu de domnie, iar pământul e aşternut al picioarelor Mele. Uită omul că şi el este şi în cer şi pe pământ cu trupul său şi cu picioarele sale, şi plâng cu sfinţii că uită omul taina vieţii lui, sufletul lui, care este de la Dumnezeu şi care-i ţine trupul în viaţă.
O, ce mult au înţeles sfinţii de pe pământ taina Mea în om! O, ce mult M-au iubit pe pământ sfinţii de pe el! Când dragostea lui Dumnezeu îşi are sălaş în om, ea îl învaţă pe el toate, şi omul este sfânt lui Dumnezeu prin dragostea Mea din el şi e prietenul Domnului, şi Domnul pune în el lucrul Său peste pământ, şi rămâne pe pământ lucrul Domnului din sfinţi, căci numai Domnul este Cel ce rămâne pe pământ, şi de aceea rămân sfinţii pe pământ şi în cer, fiindcă Domnul a locuit şi locuieşte în ei. Amin, amin, amin.
– Tu, Doamne, cu sfinţii lucrezi în cer şi pe pământ, iar cu cei ce lucrezi Tu, cu aceia vii când vii pe pământ. Te-am iubit pe pământ cu dragostea Ta din mine, nu cu dragostea mea de Tine, şi le spun celor ce iubesc pe Dumnezeu că iubirea de Dumnezeu nu este iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu în om nu mai iubeşte lumea şi duhurile ei, ci ea urăşte pentru ca să iubească adevărul, iar cel ce nu iubeşte adevărul, care-l face liber de sine pe om, acel om este vrăjmaş lui Dumnezeu şi este anatema, căci scris este: «Cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu, să fie anatema».
îi spun omului, Doamne al sfinţilor, că cel mai mare adevăr în om este smerenia minţii şi a inimii, şi ea îl câştigă pe om lui Dumnezeu. Ea este acum mai mare ca dragostea, că unde nu este ea, nu poate dragostea Ta în om şi pentru om, Doamne îndurător.
Mă bucur în Tine cu sărbătoarea pomenirii mele între cei ce iubesc adevărul şi viaţa lui în ei, căci dragostea Ta din mine m-a ridicat din lume şi m-a aşezat deasupra ei, şi eu am stat în Tine apoi cu trupul, cu sufletul şi cu duhul meu, pe care Ţi le-am dat Ţie sălaş pe pământ, şi apoi Tu Te-ai slăvit în trupul meu cel sfânt şi Te-ai arătat nestricăciune a lui. Nu eu, ci Tu Te-ai arătat aşa în trupul meu, căci când dragostea lui Dumnezeu îşi află sălaş în om, ea îl învaţă pe om toate, şi omul este sfânt lui Dumnezeu prin dragostea lui Dumnezeu din el, şi dragostea rămâne, Doamne, şi se mărturiseşte ea în locaşurile ei. Amin, amin, amin.
– O clipă, poporul Meu, glasul sfinţilor a grăit, că e vremea Mea cu ei pe pământ. Sfânta Parascheva, piatră scumpă pe fruntea acestui neam încoronat de Mine şi de sfinţi pentru slava Mea de acum, slava pentru care Eu l-am creat pe el; sfânta cea plină de mărturisire a smereniei minţii şi a inimii ei care a purtat în ea dragostea Mea. Smerenia sfinţilor îi face pe ei să ia asupra lor păcatele lumii, ca să sufere ei pe pământ cu trupul, osândind fărădelegea şi duhul lumii în însuşi trupul lor, chiar dacă lumea îi socoteşte pe ei pedepsiţi de Dumnezeu.
Smerenia, poporul Meu, este mai mare ca dragostea. Aşa spun sfinţii care s-au lăsat smeriţi cu totul sub darul dragostei Mele cu care Mă sălăşluiesc în sfinţi pentru smerenia lor care-i face pe ei să ia asupra lor osândirea păcatului, ispăşirea păcatelor lumii, căci sfinţii plâng mult pentru Mine, Cel înţepat mult şi îndurerat mult de la păcatele lumii.
Smerenia este cea care se aşează din om înaintea Mea, ca să fac Eu apoi spre el cale pentru dragostea Mea în el, dragostea care nu este decât jertfă, jertfa dragostei Mele care se mistuie în sfinţi pentru iertarea păcatelor lumii, căci sfinţii sunt asemenea Mie, fiindcă ei îl văd pe Dumnezeu aşa cum este El, mereu îndurerat, mereu rănit, mereu plângând în urma omului, pentru că omul nu se dă lui Dumnezeu sălaş. Mai mare decât toată înţelepciunea veacurilor este înţelepciunea sfinţilor cerului Meu, căci Eu am spus: «Mai mari decât toate lucrările de până la ei vor lucra sfinţii care cred în Dumnezeu dându-se Lui sălaş pe pământ, şi apoi în cer».
Smerenia este mai mare ca dragostea, căci fără ea dragostea nu-şi are sălaş în om şi nici lucrare. Dragostea lui Dumnezeu este în cei ce nu au slava oamenilor, fiindcă nu iau din ea, precum nici Eu nu am luat, ci le-am spus celor ce căutau moartea Mea: «Eu slavă de la oameni nu iau, şi v-am cunoscut că nu aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu».
Smerenia, poporul Meu, iubeşte-o împotriva oricărei ispite care vine să-ţi încerce ţie faţa înaintea celor ce-ţi văd faţa. Faţa ta te vădeşte dacă ai în tine darul cel tainic al smereniei şi lucrarea ei care face loc în tine dragostei lui Dumnezeu, fiule, şi îţi voi spune ţie din Mine şi din sfinţi lucrarea smereniei de duh, care umblă la inima omului ca să se facă ea în om sălaş al slavei Domnului, Cel blând şi smerit cu inima, căci omul fi-va să fie ceresc pe pământ, şi numai omul ceresc va rămâne pe pământ. Amin.
Vai omului care-şi pierde vremea şi nu şi-o câştigă, care-şi pierde viaţa fără să şi-o câştige pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea de acum, cu care Eu umblu în locuinţa morţilor de pe pământ şi de sub pământ ca să fac învierea făpturii care a fost şi care este!
Iar tu, poporul Meu, să nu te plictiseşti de prea multul Meu cuvânt cu care dau să te ţin treaz în vremea aceasta de noapte grea când tot omul doarme. Să nu te superi, ci să fii mulţumit şi să-Mi mulţumeşti pentru cât te iubesc, căci pentru iubirea Mea cu care te hrănesc ca să nu mori tu trebuie mult să-Mi dai, fiule. Trebuie să-Mi dai loc cu smerenie în el în trupul tău şi în duhul tău şi să te uiţi la cei prin care te hrănesc cu cuvântul Meu, că Eu stau cu dragostea Mea în ei, şi tot aşa stau şi ei în Mine, cu dragostea Mea, nu cu dragostea lor, fiindcă dragostea Mea e durere, e lacrimă a Mea după om ca să-l scap pe om de durerea, de suspinul şi de lacrima lui, căci cine plânge după viaţa lui în el, acela şi-o pierde şi nu ştie să plângă, şi va căuta în sine şi se va afla gol de Dumnezeu, căci plânsul cel fără de minte e plâns fără Dumnezeu chiar şi când omul crede în el însuşi că spre Dumnezeu plânge şi la El caută. Smerenia nu mai plânge în om. Ea îi face locaş lui Dumnezeu şi dragostei Lui în om, căci împărăţia Mea în om nu este omul cu dragostea lui de Mine în el, ci sunt Eu, Domnul, cu dragostea Mea care-l face pe om împărăţie a cerurilor pe pământ, locaş care luminează prin cei ce sunt fraţi în Hristos şi care iubesc cu iubirea lui Dumnezeu în ei pe tot aproapele care vede în cel îndumnezeit iubirea lui Dumnezeu, umblând el în lumina ei şi veselindu-se de ea. Amin.
Te voi învăţa curând, poporul Meu, cum să înţelegi tu porunca cea de căpătâi prin care Eu spun: să iubeşti, omule, pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău şi cu toată virtutea ta, iar pe aproapele tău să-l iubeşti ca pe tine însuţi şi să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău, căci Eu sunt Dumnezeu şi nu tu, omule, şi Eu ştiu pe aproapele tău şi nu tu, iar aproapele tău să Mă vadă în tine aşa cum sunt Eu, şi aceasta este cea mai mare între porunci, cea mai mare dragoste, dragostea Mea în om şi între fraţii cei de un nume cu Mine înaintea aproapelui lor în toată vremea. Amin.
O, când împărăţia lui Dumnezeu se vede în voi şi între voi, copii ai Ierusalimului, toţi cei ce sunt aproape de voi o văd pe ea, şi aşa puteţi voi mult să-i iubiţi pe ei cu dragostea Mea din voi, cu împărăţia Mea din voi, văzută de ei. Amin, amin, amin.
O, copii slujitori ai cuvântului Meu cel de foc, îndeletniciţi-vă bine cu înţelesul lui, şi numai apoi să-l daţi poporului, că Eu sunt pom bun şi cu roade bune, şi tot aşa voiesc să rodesc în cei ce aud de la voi cuvântul Meu bine grăit, aşa cum Mă auziţi voi că-l grăiesc Eu. Daţi-vă mai spre linişte faţă de cele ce sunt de trebuinţa de zi cu zi ale poporului atunci când Eu vă vestesc că vin cuvânt, ca să avem vreme din destul pentru buna împărţire a cuvântului Meu peste cei ce-l ascultă pe el de la Mine, şi peste cei ce-l şi împlinesc apoi, dacă iubesc aceştia smerenia care se face în ei locaş al dragostei lui Dumnezeu în om. Am spus poporului Meu să nu aibă o mai înainte grijă ca aceea pentru venirea Mea cuvânt pe pământ, ca aceea pentru voi, pentru aşezarea voastră înaintea Mea, dar şi pentru a lor, căci dacă unii sunt cu trupul şi numai voi cu duhul înaintea Mea când vin cuvânt pe pământ prin voi, atunci învăţătura cu care Eu am învăţat poporul să treacă din trup în duh, cum şi când se mai aşează ea peste popor?
Vă doresc, copii ai Ierusalimului nou, să treceţi mult din trup în duh, căci nu e greu, şi de aceea vă îndemn la dragostea Mea în voi, la împărăţia cerurilor în voi, pentru voi şi pentru tot aproapele care are ochi să vadă, şi apoi să mărturisească el pe Domnul Dumnezeul vostru, Dumnezeu adevărat în fiii Lui. Amin, amin, amin.
27-10-2004
