Cu duhul mângâierii Îmi acopăr locul coborârii cuvântului Meu din zilele acestea şi Îmi înviorez şi Îmi trezesc la lucru sfânt poporul care stă înaintea Mea, sub povaţa Mea, sub facerea Mea în grădinile Mele cu el, grădinile slavei, căci trebuie să am cu cine să grăiesc pe pământ dacă Mi-am făcut cale ca să vin. Vin pe pământ cuvânt de facere, de naştere din nou a lumii şi lucrez pentru înnoirea a toate, căci scris este pentru sfârşit de timp între Mine şi Tatăl: «Noi le facem pe toate!». Amin.
Sunt Domnul Iisus Hristos şi sunt Mângâietorul celor ce cred în Mine şi Mă au de Dumnezeu al lor şi cer de la Mine ceea ce trebuie cărării lor cu Dumnezeu. Sunt cu mama Mea Fecioara în zi de serbare pentru ea şi Ne aşezăm cuvânt pentru cei ce Ne cunosc coborârea, şi apoi Ne împărţim celor ce Ne aşteaptă de pe pământ prin acest izvor de cuvânt. Credinţa rugăciunii, această putere face minuni şi semne mari pe pământ prin cei ce cred aşa. Credinţa strigării spre Dumnezeu, Cel ce poate da celor ce-I cer Lui, această putere trebuie învăţată de la Dumnezeu, nu de la om, căci omul nădăjduieşte numai pentru cele de jos când Îi cere Domnului pentru el. Credinţa însă îi dă omului pe cele cerute de el de la Domnul, dar această credinţă trebuie povăţuită, ca să aibă ea rod şi pentru cer, nu numai pentru cele pentru pământ cerute.
Se duc oameni îndureraţi, se duc şi fac drum lung şi paşi mulţi până la locul unde se poartă ei ca să mijlocească cu rugăciune la o icoană, la un preot vestit pentru darurile lui, şi aceia se umilesc dacă se duc, iar umilinţa lor le întăreşte duhul rugăciunii, credinţa rugăciunii lor şi credinţa în cel ce rosteşte rugăciuni pentru ei, iar credinţa lor împlineşte rugăciunea lor. Dar dacă ar fi ei aproape de locul unde călătoresc cu arsură de suflet în ei, ar păli focul din inima lor, n-ar mai arde de credinţă dorul şi pasul lor cel călător.
Călătoresc mulţi spre locuri sfinţite de sfinţi, spre locuri de rugăciune ca să ceară de la Dumnezeu ajutor pentru nevoile lor de pe pământ, şi puţini din ei au iubire de Dumnezeu cu împlinirea vieţii lor plăcută Domnului. Mă umilesc Eu, Domnul, Mă umilesc pentru fiecare şi le dau după credinţa lor, după umilinţa în care îi aduc necazurile faptelor lor din viaţă, căci faptele omului îi atrag lui necazuri fel de fel. Omul învaţă mai mult la bătrâneţe, când îl ajunge durerea pentru faptele care i-au strâns lui durere, iar dacă ar mai fi odată să fie tânăr n-ar mai face relele tinereţii, căci ar avea minte. Trebuie însă să înveţe el credinţa rugăciunii, căci durerile îl învaţă pe om, aşa cum pe împăratul David l-au învăţat durerile şi spunea el adesea Domnului: «Nu pomeni, Doamne, păcatele tinereţilor mele şi nu mă părăsi pe mine la vremea neputinţei mele!». O, aşa se ruga cel trecut prin viaţă şi prin păcat, şi cu durere se ruga, iar rugăciunea cea plină de umilinţa durerii Îl umileşte pe Domnul şi Se apleacă după cel durut şi pune mângâierea rugăciunii peste el şi aduce lui apoi alin.
Vă învăţ pe voi, fiilor ascultători de Dumnezeu, fii ai cuvântului Meu cel de azi, că voiesc să ia de la voi mulţi învăţătura Mea, şi s-o găsească pentru ca s-o ia. Rugăciunea trebuie trăită, măi fiilor, iar împlinirii ei îi trebuie credinţă. Cea mai dulce bucurie a Mea este să-l văd pe cel rugător că ştie să Mă bucure cu rugăciunea lui, cu felul ei, cu aluatul ei, că mulţi Mă apleacă prea greu ca să le fac pe plac şi ca să le dau ceea ce nu foloseşte sufletului lor, ci numai vieţii lor de pe pământ. Omului îi trebuie rugăciune pentru iertare de toate păcatele lui, cu care M-a îndurerat şi M-a pus pe cruce, căci pentru toate păcatele oamenilor de până atunci şi de după aceea am fost Eu pus pe cruce atunci. De păcat am fost pus pe cruce, dar câţi se înfioară pentru păcatul lor pentru care Eu, Domnul, am fost înţepat, am fost batjocorit la moarte pe cruce şi la chin batjocoritor din partea celor ce au împlinit această Scriptură atunci?
O, fiilor, trebuie trăită rugăciunea şi trebuie să se roage cu adevărat cei ce se strâng spre rugăciune. Dacă rugăciunea este trăită, se vede apoi împlinită înfăţişarea ei prin împlinirea ei, dar mai întâi de orice fel de rugăciune trebuie să se roage omul mult şi mereu pentru iertarea păcatelor lui.
O, dacă glasul rugătorului nu-i ţine treji şi vii pe cei ce aud cuvântul rugii lui, atunci cel rugător nu este atent pentru cei lângă el adunaţi spre rugăciune. O, altfel s-ar sui la cer şi ar veni înapoi împlinirea rugăciunii trăite de către cei ce o rostesc pe ea din carte. Felul cum este rostită rugăciunea aduce sau nu împlinirea ei. Slujitorul care nu are toată grija să fie pătrunzătoare şi trăită de toţi rugăciunea rostită de el, acela nu are grijă de Dumnezeu în clipa rugăciunii şi nici de cei ce vin să se înfăţişeze Domnului prin mijlocirea lui. Rugăciunea cea trăită spre Dumnezeu stârneşte inima şi lacrima şi fiorul întâlnirii cu Domnul a celor rugători, iar altfel ea este seacă, şi tot aşa are şi rod, rod sec, inimă în care nu a trăit rugăciunea. O, dacă vremea rugăciunii nu aduce descoperiri de sus pentru suflet şi părtăşie cu sfinţii şi cu cele ce nu se văd, atunci ea n-a trecut hotarul spre locul unde caută ea, iar vremea rugăciunii nu este răscumpărată, nu rămâne pe vecii şi nu duce în vecii pe om.
O, dacă omul ar trăi rugăciunea cea pentru sufletul lui, ar fi altfel omul. Cel ce este în închisoare se culcă îndurerat când adoarme şi se scoală din somn tot îndurerat şi se vede mereu închis şi că nu este liber şi că este departe de ai săi de pe pământ, şi aşteaptă cu durere să vină ziua să fie eliberat şi nădăjduieşte îndurerat mereu. O, aşa ar fi să fie şi omul, şi ar fi să-l doară mereu pentru păcatele care-l ţin rob sub ele, căci păcatul este adevărata închisoare a omului, robia amăgitoare a vieţii lui, a mersului lui spre acasă.
Păcatul este depărtarea omului de Părintele lui, de Mântuitorul lui, Care îl ştie pe om închis de diavol sub păcat. Ar fi să fie îndurerat omul ori de câte ori se culcă şi se scoală şi ştie că are peste viaţa lui păcatul în care a fost şi în care este. Pentru iertarea lui ar fi să se roage omul cel mai mult, cel mai durut, căci omul este mult păcătos, iar păcatul îi aduce rodul lui, şi numai apoi se duce omul spre locuri sfinţite de sfinţi ca să ceară de la Domnul şi de la sfinţi ajutor şi mijlocire peste necazurile lui cele de la păcat.
O, de închisoare omul vrea să scape, dar de păcat nu prea vrea. El se mângâie cu păcatul, săracul. Ar fi să se mângâie şi cu durerea cea de la păcat, căci Domnul este drept cu omul, dar omul nu s-a deprins cu dreptatea cea pentru toate, şi aleargă el la locuri de rugăciune, la icoane vestite pentru facere de minuni şi caută ajutor peste neputinţele lui şi se umileşte şi cere şi primeşte, căci Eu, Domnul, Mă umilesc mult, după umilinţa în care îl aduc pe om necazurile lui.
Mi-e milă de om. El vrea de la Mine multă milă şi se apleacă şi-Mi cere să-i dau. Atâta doar are el nevoie de Mine. Ce să-i fac dacă altfel n-a învăţat să facă şi să poată? Cine să-l înveţe să-i fie şi lui milă de Mine, să-Mi dea şi el ce-i cer? Îi cer iubire de Dumnezeu, îi cer omului binele lui, statul lui cu Dumnezeu şi statul Domnului cu el, în trup şi în loc sfinţit de el, dar el nu ştie cum să împlinească aceasta. Ştiu însă cei ce vin şi se dau Mie de ajutor, şi aceştia nu trebuie să se înveţe cu Dumnezeu, ci trebuie să-I lucreze Lui, aşteptându-L să vină, aşteptându-L mereu, şi trebuie să-L iubească aşa, aşteptându-L pe El, căci dacă nu-L iubesc, nu-I lucrează şi nu-L aşteaptă. O, cine este cel ce stă degeaba când ştie că este să vină la el cineva mare?
O, popor al cuvântului Meu cel de azi, o, fiilor, aşa să fiţi voi, aşa să lucraţi când ştiţi că vin la voi mereu şi că vă sunt Stăpân, şi aşa să Mă aşteptaţi, lucrându-Mi Mie. O, aşa să lucraţi dacă v-aţi aplecat să fiţi ai Mei, lângă Mine şi cu Mine la greul Meu cel de azi pentru înnoirea a toate. Frumosul şi curatul, pe care le lucraţi voi înaintea Mea peste toate cu voi, acestea sfinţesc totul, acestea Îmi pregătesc Mie locaş şi stat cu omul pe pământ, şi iată, nu ştiu aceasta cei ce aleargă după locuri sfinte. O, nu locurile sfinţesc, ci oamenii sfinţi sfinţesc locurile sfinte, păstrându-le apoi aşa şi păstrându-se ei pentru ele sfinţi, ca să poată să fie Domnul cu oamenii pe pământ, căci Eu numai pe locuri curăţate şi sfinţite şi păstrate curate şi sfinte, numai acolo pot să locuiesc, şi pot cu cei ce se curăţesc şi se sfinţesc şi priveghează aşa şi păstrează aşa pentru Domnul locurile sfinţite de ei. O, cine ştie să înţeleagă aşa puterea locurilor sfinţite? Cine mai este pe pământ cel ce aşteaptă aşa pe Domnul?
O, mamă Fecioară, mama Mea scumpă, e ziua ta de pomenire în această zi. Am aşezat pe masa poporului Meu învăţătură pentru credinţa rugăciunii, mamă. Tu eşti chezaşă la Dumnezeu pentru cei ce Mă slăvesc cu dor şi cu laudă înaltă până la cer, mamă. O, aşa te-ai arătat tu atunci, în ziua aceasta în văzduhul bisericii Vlahernei, când ceată mare de creştini lăudau pe Domnul în zi de duminică şi privegheau înaintea cerului pentru viaţa lor cu Dumnezeu, iar tu ai stat în văzduhul bisericii deasupra lor cu slavă înconjurată şi ţi-ai întins omoforul peste ei, iar cel ce te-a văzut atunci în văzduh, nebunul de dragoste de Dumnezeu şi de sfinţii lui, a trezit el spre această descoperire pe ucenicul său şi l-a întrebat: „Vezi, oare, tu pe Împărăteasa, Maica Domnului, stând în slavă şi acoperind sub omoforul ei poporul adunat?”. „Văd, o, văd, părinte, văd, şi mă prinde spaima de această arătare acum, aici”. Aşa i-a răspuns ucenicul cel credincios părintelui său cel minunat în iubire şi în rugăciune.
Sărbătorim acum această zi atunci trăită de cei mulţi din Vlaherne, şi te dau cuvânt de povaţă peste cei ce iubesc pe Domnul, mamă. Are nevoie de învăţătură din cer cel credincios, aşa cum au avut nevoie de arătarea preaslăvită a ta cei din vremea aceea, când tu te-ai arătat lor în văzduhul bisericii, după ce ei au slăvit pe Domnul toată noaptea aceea, mamă. O, de-ar şti şi ei, cei ce Ne laudă cu rugăciune şi cu cântări, de-ar şti şi ei să Ne dea şi ei mângâierea care Ne poate mângâia pe Noi, o, mamă!
— Iubirea Ta, Doamne şi Fiule scump al meu, e mult s-o înţeleagă omul cel neînvăţat de Tine din cer pe pământ. O, e tot o lacrimă cerul de sfinţi după iubire de pe pământ spre cei din cer.
Nu mai păstrează nimeni locurile curate pentru Tine şi pentru sfinţi, Doamne. Toate sunt ale oamenilor, care sunt peste tot. Slujitorii din locurile sfinţite nu au trăire sfântă, iar cei ce merg spre locurile acelea pentru închinare, nu ştiu aceştia durerea aceasta a cerului de la cei ce stau şi stăpânesc peste locuri sfinţite, fără ca ei să se sfinţească pentru ele şi să stea sfinţi pe ele. O, nu mai avem locuri sfinţite pentru noi, Fiule scump. Ne umilim mult, căci omul ne cere pentru el peste tot, iar pentru noi cu el nu ne mai cere omul.
Am stat în văzduh în biserica din Vlaherne atunci şi m-am arătat semn ceresc peste cei adunaţi la cântare de slavă, şi am întins apoi peste ei omoforul meu, ca mulţumire pentru slava adusă nouă în zi de duminică, zi de adunare a lor sub numele Tău, dar oamenii nu se sfinţesc pentru Tine, o, Doamne. De atunci stă această zi de sărbătoare scrisă în biserică şi pomenită ea de cei slăvitori, dar dacă şi cu fapta lor ar slăvi ei pe Domnul, atunci ar fi întreagă iubirea lor şi adevărat graiul slăvirii lor şi jertfa inimii lor.
Stă diavolul cu capcana desfăcută larg peste tot pe unde poate să-i cadă pe oameni sub păcatul părerii de sine, ca să nu poată coborî peste ei daruri de la Dumnezeu, aşa cum purta daruri şi descoperiri prin dar cel ce m-a văzut pe mine în văzduhul bisericii şi m-a mărturisit atunci ucenicului său şi i-a deschis acestuia ochii ca să vadă arătarea cerească. Omul se bucură să fie grăit de bine de Dumnezeu şi de oameni şi se bucură să fie mângâiat şi lăudat, dar se întristează când este grăit de rău, o, Doamne. O, nu ştie omul ce este bine pentru el, Fiule scump. Numai cât îl vorbeşte pe cineva de bine, numai cât îi spune cineva partea lui cea bună, fie lui, fie altuia cele despre el bune, gata şi diavolul se pregăteşte să-l pice cumva, să-l păteze cumva pe acela cu părerea de sine, să-l pişte de inimă, să-i strice umilinţa şi aplecarea şi puterea lui cea bună, şi numai ce-l vezi pe acesta că-şi schimbă umilinţa şi frumuseţea ei cea de sus, aplecarea inimii şi blândeţea ei şi smerenia faptelor lui.
O, Fiule scump Iisus al meu, dacă rugăciunea celor adunaţi înaintea Ta nu aduce ea descoperiri cereşti peste ei, e slabă, e mică rugăciunea lor şi nu se face ea minune peste ei. Trebuie glas de rugăciune, Fiule scump. Trebuie inimă aprinsă pentru Tine şi duioşie multă în ea, iar credinţa rugăciunii trebuie să-i cuprindă cu putere pe cei rugători. Trebuie slujitori tari pentru glasul rugăciunii bisericii, căci trebuie Tu să vii acum cu cele din urmă împliniri ale împărăţiei Tale cu oamenii, Fiule scump, şi trebuie cerute acestea, şi de pe pământ trebuie să vină glasuri rugătoare cu fierbinte strigare, cu duioasă chemare ca să vii. N-ar mai trebui să se audă altfel de grăiri de rugăciune spre cer de la cei fierbinte rugători, decât glasuri care să Te cheme pe Tine să vii şi să-Ţi înteţeşti venirea şi să-Ţi întăreşti împărăţia Ta cu ei, o, Doamne Împărat peste făpturi. O, cine Te mai cheamă să vii? Cine cu adevărat ştie ce este venirea Ta, Fiule scump, Care vii? E vremea să vii, şi de aceea vii şi tot mereu vii. Ne punem nădejdea în fiii cuvântului Tău cel de azi, coborât peste ei din gura Ta pentru pregătirea lor cea mare înaintea Ta, pentru statul lor cu Tine pe pământ înaintea Ta, o, Doamne scump. Să înveţe fiii poporului cuvântului Tău glasul cel dulce al cuvântului rugăciunii lor spre Tine, Doamne, şi toţi să stea cuprinşi sub glas de rugăciune rugătoare cu foc, cu inimi aprinse, o, Doamne. Credinţa rugăciunii Te va aduce, şi apoi ea îl va aduce pe om la Tine, va aduce venirea omului, şi venirea Ta apoi, o, Fiule scump, Care aştepţi să vii şi să fii cu oamenii pe pământ.
Binecuvintez mereu înaintea Ta pământul român pentru slava Ta de pe el, o, Doamne. Păstrează-l şi ocroteşte-l mereu şi slăveşte-Te din el peste pământ şi scrie-Te biruitor de pe acest tron, şi munte de slavă să-l arăţi pe el peste pământ. Eu aşa aştept, eu aşa Te aştept, de pe vatra neamului român să stai Mântuitor şi biruitor cu împărăţia Ta, şi toiag de cârmuire să Te faci peste neamuri. Şi acum Îţi dau loc cu cuvântul Tău cel scump, căci Tu eşti Fiul Tatălui şi eşti Cuvântul Lui, o, scumpul meu Fiu Iisus, şi ai de la Tatăl cuvântul şi îl împlineşti pe el, şi Te faci semănător, o, Doamne scump, şi creşte rodul lui, căci ce este scris vine spre arătare, o, Fiule scump. Amin.
— E mult cuvântul Meu peste poporul cuvântului Meu, o, mamă. Mă mângâi când îi pot grăi lui, când am cu cine să-Mi grăiesc cuvântul.
O, să Mă mângâi şi tu, măi poporul Meu, şi să stai cu Mine de vorbă, fiule, că n-am cui să-i mai grăiesc pe pământ, căci omul grăieşte ca el, nu ca Dumnezeu, şi nu-i place lui să grăiască Domnul cu el, căci el are gura deprinsă cu deşertăciuni şi miroase urât cuvântul gurii lui, după cum şi învaţă el învăţătură urât mirositoare de pe pământ, de la deşertăciunea cea de pe pământ. Şi precum ceea ce mănâncă omul cu gura iese apoi prin dos din trupul lui şi miroase urât şi strică mirosul din jur, tot la fel, ceea ce culege el cu mintea şi cu inima mult şi fără de măsură, iese apoi prin graiul gurii lui, prin suflarea gurii lui cu multul şi miroase urât şi face urât peste mulţi în jur, şi nu poate Domnul sta lângă gura omului cu vorbire goală, vorbire ca pe pământ.
Să Mă mângâi cu tine, măi poporul Meu, căci cuvântul Meu te învaţă să ai minte şi grăire ca a Mea, şi să-Mi dai mângâiere, şi să-Mi dai glas dulce de rugăciune cu strigare înaintea Mea, ca să vin cu multul Meu cuvânt şi să-l aşez peste pământ, căci dacă n-aş avea cui să-i grăiesc cuvântul Meu cel de azi, cum M-aş mai aşeza Eu în zilele acestea cuvânt peste pământ?
O, păstrează-te în cer cu statul tău înaintea Mea, poporul Meu, că pe pământ nu e de stat, şi e de sfinţit pământul cu cuvântul Meu cel mult, şi Mă bucur când te văd cum faci pentru Mine şi pentru tine frumos şi tot mai frumos peste tot pe locurile Mele cu tine şi cum împodobeşti tu pentru slava Mea cu tine tot mai slăvit pământul pe care ţi l-am dat să-l faci sfânt pentru Domnul tău şi pentru tine cu El pe pământ acum, la sfârşit de timp.
Iată, binecuvintez de sus şi de jos toată dăruirea ta, toată dragostea ta, şi cu dragostea toată să le lucrezi pe toate înaintea Mea, pentru slava Mea să le lucrezi, căci tu, fiule, eşti poporul care aşteaptă pe Domnul, care-L primeşte pe El, şi-I dai stat cu tine Domnului şi sărbătoare şi casă cu tine pe pământ, căci Eu vin cu sfinţii la tine, iar tu Îmi dai sălaş Mie şi lor în mijlocul tău.
Eu, Domnul, binecuvintez toată pregătirea ta cea înaintea Mea gătită şi vin la tine şi petrec cu tine, poporul Meu de azi al cuvântului Meu, iar slava aceasta o vei vedea curând, curând şi te vei bucura mult de ea, o, fiule, şi vei fi tu bucuria Mea, şi va fi ea acum şi pe vecii mângâierea Mea şi a ta. Amin, amin, amin.
14-10-2012
