Teme


Zidirea omului; grădina raiului

Prima dată am venit şi am făcut om şi tot ce se vede şi am pus o hotărâre să o păzească, să fie bine de el şi de toţi urmaşii lui, şi au greşit.


***

Dumnezeu, de la început, de când a zidit acest pământ, a numărat primul om, pe Adam. Fericit cine va fi la sfârşit numărat...


***

... Copiii Mei, Dumnezeu când l-a făcut pe om, cu multă grijă l-a făcut din ţărână, cum ai face o păpuşă din pământ şi din apă şi din înţelepciune. I-a suflat apoi: „Fuuu!“, suflare de viaţă, şi nu i-a pus Dumnezeu nici sticluţă de gât, nici ţigară în gură, ci l-a înzestrat cu înţelepciune, cu frumuseţe, cu fel de fel de daruri.


***

Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, lumina, şi ziua, şi noaptea, şi tăria cerului, şi hotar apelor, şi uscatul pe care l-a numit pământ, şi iarba verde cu sămânţă în ea, şi pomii cei cu rod după neamul lor, şi soarele, şi luna spre luminarea zilei şi a nopţii şi spre semnele anotimpurilor, şi stelele ca să lumineze pe pământ, şi toate vietăţile de pe pământ şi din ape, şi păsările ca să zboare pe pământ şi pe întinsul cerului, şi peştii, şi dobitoacele toate, şi târâtoarele, şi tot ce a făcut Dumnezeu la început, a văzut Dumnezeu că este bine tot ce a făcut, şi apoi l-a făcut Dumnezeu pe om ca să aibă stăpânire peste pământ, peste peşti, peste păsări, peste dobitoace şi peste toate jivinele care se târăsc pe pământ. L-a făcut Dumnezeu pe om, bărbat şi femeie, şi a privit Dumnezeu la toate câte făcuse şi erau bune foarte, iar omul nu cunoştea decât binele pe care îl făcuse Dumnezeu, şi i-a spus Dumnezeu omului ce este bine, i-a spus să se ferească de rău. A zidit Dumnezeu grădina Edenului pentru om, şi l-a luat pe Adam şi l-a pus în grădină ca s-o lucreze şi s-o păzească, şi i-a poruncit lui Adam, zicând: «Din toţi pomii grădinii vei mânca, dar din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca din el, vei muri». Şi apoi a făcut Domnul ajutor omului pe potriva omului, căci Adam pusese nume la toate vieţuitoarele pe câte le făcuse Domnul, şi Domnul Se uita la Adam să vadă cum le va numi pe fiecare, căci de la început a lăsat Dumnezeu voia liberă peste om. Şi nu a aflat Adam ajutor pe potriva lui din toate vieţuitoarele la care le pusese el nume, şi atunci Dumnezeu a pus somn peste Adam şi l-a adormit şi a luat din el pe femeie şi-a adus-o la el ca să-i pună nume. Şi atunci a zis Adam: «Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată, şi pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Aşa a grăit Adam după ce Dumnezeu a făcut-o pe femeie din una din coastele lui Adam. Şi iată, Adam avea de tată şi de mamă pe Dumnezeu, şi a spus: «Va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va alipi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup».

Fiilor, fiilor, Adam şi-a luat voia liberă încă de la început, după ce Dumnezeu l-a făcut. Atunci nu era decât binele şi omul pe care l-a făcut Dumnezeu ca să stăpânească peste toate câte erau făcute. Omul a născut din el răul, a născut din el nesupunerea şi neascultarea, şi omul nu s-a supus lui Dumnezeu, şi apoi s-a pierdut din Dumnezeu. Şi după ce a căzut binele din om, omul a înlocuit binele din el cu semeţia de sine încă de la început, poporul Meu. O, Israele, încă de la început s-a despărţit omul de Dumnezeu şi s-a alipit cu femeia sa şi au fost amândoi un trup. Tot omul se iubeşte pe sine şi pe femeia sa, şi femeia se iubeşte pe sine şi pe bărbatul ei, şi nimeni nu mai iubeşte pe Dumnezeu, căci omul a zis încă de la început că va lăsa pe Dumnezeu şi se va alipi bărbat şi femeie şi vor fi un trup. N-a crezut omul în Mine ca să asculte ce i-am spus şi să nu facă ceea ce i-am poruncit să nu facă. Aceasta a fost singura poruncă pe care am pus-o peste om: să nu mănânce bine şi rău, că nu poate omul să slujească şi lui Dumnezeu şi diavolului. Iar când am venit cu poruncile peste oamenii căzuţi, cea dintâi între porunci aşa a fost: «Să iubeşti, omule, pe Dumnezeu din toată inima, şi cugetul, şi virtutea, şi sufletul tău», căci cine nu iubeşte pe Dumnezeu, nu are iubire din Dumnezeu, nu are iubire. Unul ca acela are iubire de sine, are semeţie de sine, are iubire fără Dumnezeu, aşa cum a avut şi omul cel de la început.


***

O, Fiule ceresc, născut din mine, Tu ai luat pământ în mâini după ce ai făcut cerul şi pământul, şi Te-ai uitat la Tine şi ai făcut chipul Tău din pământ şi i-ai dat asemănarea Ta, şi apoi i-ai dat şi duh din Duhul Tău, şi din chipul cel făcut de Tine din pământ ai făcut fiinţă vie, suflând duh din Duhul Tău peste el şi în el, şi l-ai numit om după chipul şi asemănarea Ta, şi după aceea ai luat o mână de carne din trupul cel îndumnezeit de Tine cu duh şi cu suflare de viaţă, şi ai făcut-o pe femeie ca să fie de ajutor omului, şi din neamul femeilor m-ai luat pe mine ca să-Ţi fiu de ajutor acum când Te-ai coborât la oameni ca să-i sui înapoi la cer, căci omul este lucrarea Ta cea dintru început. Cine înţelege ce este acel cuvânt al Tău când ai spus să faci ajutor omului pe potriva lui? Femeia trebuia să ajute pe om pentru ridicarea omului înapoi în cer, în Eden, în împărăţia lui Dumnezeu, la plinirea vremii împărăţiei lui Dumnezeu, iar eu, Fiule scump, am împlinit acel cuvânt al Tău şi Ţi-am fost Ţie ajutor pe potrivă pentru salvarea omului pierdut din împărăţia Ta, din împărăţia lui, şi să-i dai înapoi împărăţia şi să fie împărat, şi să fie, căci împărat este cel ce este.

Adam a pus nume la toate vieţuitoarele cu suflare de viaţă în ele, dar n-a găsit dintre ele ajutor pe potriva lui, căci mai apoi, omul cel ieşit din om punea înaintea Ta animale spre jertfă de împăcare, dar omul nu s-a sculat din cădere, căci nu era pe potriva lui acest ajutor prin animalele jertfite, şi a venit ajutorul prin femeie, aşa cum a fost cuvântul Tău, Fiule, Dumnezeule şi Cuvântule, Tu, Care lucrezi la sfârşit ca şi la început. Şi ai venit Tu, simbolul omului cel nou, Cel în cer născut şi din cer născut prin Fecioară. Ai venit, Fiule şi Mire al meu, şi ai lăsat pe Tatăl Tău şi Te-ai unit cu mine şi ai fost în trupul meu. Un trup cu mine Te-ai făcut, ca să ieşi apoi pârgă nouă şi începătură a omului nou, om născut, nu om făcut, ca să-i răscumperi pe cei născuţi, născuţi din oamenii cei doi, din Adam şi din femeia sa, şi să ajungi cu omul până la lucrarea Ta cea dintâi peste care îl pusesei împărat pe om.

Lucrarea Ta este mare şi lungă, Fiule, ca şi răbdarea Ta. O, de ar fi omul ochi şi urechi în jurul lucrării Tale de mântuire a omului!


***

L-am zidit din lut pe om, şi suflarea Mea peste el a făcut din el fiinţă vie. Am suflat peste lutul pe care l-am făcut cu mâna Mea după chipul Meu, şi i-am dat suflet viu, şi l-am numit om, şi l-am iubit, şi i-am dat în dar tot ce am creat, şi l-am învăţat să Mă asculte ca pe Cel ce l-a făcut pe el ca să fie. I-am dat voinţă liberă, ca să poată iubi nestricăciunea, ca să poată iubi pe Creatorul său, că Eu am nevoie de iubire de la om. Cel ce nu este liber cu voinţa, acela nu are iubirea lui. I-am dat voinţa liberă ca să Mă iubească, de aceea i-am dat, şi apoi l-am învăţat şi i-am spus: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoaşterii lui Dumnezeu să nu iei, ca să nu mori, ca să nu te ridici peste Dumnezeu, Care pe toate le cunoaşte».


***

Când l-am făcut pe om, Mi s-a părut cea mai lungă zi a lucrului Meu, căci l-am făcut cu cuvântul şi cu mâna. Cea mai lungă zi de dragoste, iar după această zi am obosit şi M-am odihnit de oboseală, că am lucrat cu mâna cuvântul pe care l-am rostit spre împlinire. O, lungă Mi-a fost aşteptarea pentru om, căci omul a murit apoi din pricina semeţiei. În ziua când s-a semeţit, a murit omul, şi Eu am aşteptat ziua învierii omului, şi omul n-a mai înviat, şi a tot murit. Am dat să-l înviez pe om cu preţ de sânge, dar n-a înviat omul. Atunci am zis: «Iată, vin să fac voia Ta, Tată, căci în sulul cărţii este scris de Mine să vin şi să-l înviez pe om cu preţul sângelui Meu».

Eu am fost Omul după al Cărui model M-am uitat ca să-l fac pe omul cel întâi zidit. Eu am fost Omul Care este, Care are viaţă veşnică în Sine, şi tot aşa l-am făcut şi pe om, dar l-am făcut din lut cu mâna Mea, şi când am suflat peste lucrarea Mea, ea s-a făcut în omul cel zidit vene şi sânge, viaţă din viaţa Mea, căci viaţa Mea este veşnică, iar veşnicia este fără de început şi fără de sfârşit.


***

La începutul omului, Eu şi cu Fiul Meu am făcut omului grădină de rai. Nu ştiam ce să-i mai facem omului ca să rămână el bucuria Noastră. Eu şi cu Fiul Meu Ne bucuram de om, dar omul cel zidit de Fiul Meu după sfatul Nostru, omul s-a bucurat de trupul său şi a uitat de Dumnezeu, de la Care avea trup, şi suflet în trup. Omul cel întâi zidit a fost lucrat de Dumnezeu om desăvârşit, şi pruncia n-a cunoscut-o, deşi avea un Tată, un Creator, un Stăpân în el, căci sufletul din el era din Dumnezeu, şi omul s-a semeţit, şi a ieşit din rai. Atunci am zis Fiului Meu: «Du-Te, Fiule, că e lungă vremea de când Ne uităm să-l zărim pe om întorcându-se singur. Du-Te, tată, şi învaţă-l pe om suferinţa, nu fericirea. Du-Te, Fiule, că fericirea îl face pe om să Ne uite, tată. Du-Te, şi să Te întorci la Mine cu omul pe umeri, că omul e munca Noastră, şi e ziua Noastră, căci cu mare dragoste am pus Eu dragostea Mea în mâna Ta când ai luat pământ în mână şi ai făcut trupul omului uitându-Te la Tine, Fiule scump. Apoi am zis să suflăm din Noi peste el suflet, şi ai intrat suflet în trupul cel zidit de mâna Ta, că Tu ai ascultat de Mine, tată, când am zis să-Ţi dau în dar omul şi să avem om după chipul şi după asemănarea Noastră».


***

Tatăl Meu Mă ţinea învelit în slavă mai înainte de întemeierea lumii. Mă iubea ca pe unicul Său Fiu, şi toate ale Lui, ale Mele erau. Apoi M-a pus Tatăl să fac lumea, şi am făcut-o; numai cu cuvântul am făcut-o, căci la început era Cuvântul, şi Eu eram Cuvântul, şi una cu Tatăl eram, şi Mi-a zis Tatăl să-l fac pe om, şi l-am făcut, cu mâna l-am făcut, şi am suflat peste el Duhul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi omul cel zidit din pământ s-a sculat pe picioare şi s-a făcut om viu. Eu şi cu Tatăl Ne-am odihnit apoi de această fericire cu care Eu l-am lucrat pe om şi l-am făcut viu. M-am odihnit în iubirea Mea cea pentru om. I-am dat apoi omului stăpânire peste toate vietăţile care au în ele suflet viu, şi Mă bucuram de om dându-i bucurii. Apoi, i-am făcut lui grădină de Eden şi l-am pus în ea ca să-l bucur cu desfătările ei cereşti. Şi ca să nu-l fac rob fără de voie, am pus în rai pomul oprit, pomul morţii, din care i-am spus omului să nu mănânce, ca să nu moară. Fructul păcatului, i-am spus omului să nu mănânce din el, căci roadele lui sunt spre moarte, şi omul se desparte de Dumnezeu pentru fructul păcatului, dar i-am spus omului să nu mănânce din el. Roadele lui par dulci, dar aduc moarte peste om, aduc despărţire de Dumnezeu. Aşa a uitat omul că el este templu al lui Dumnezeu şi al Duhului lui Dumnezeu. Omul cel întâi zidit după ce a mâncat din pomul păcatului s-a şi ascuns de Mine, căci păcatul ascunde pe om de la faţa Mea. Cel ce nu mai are pe Dumnezeu în el, acela se ascunde pentru păcat, căci cine dintre oameni ar păcătui fiind Eu înaintea lui? Eu nu se poate să ascund pe om dinaintea Mea, dar aceasta o face omul, căci omul, prin păcat se ascunde de Dumnezeu şi se aşează în sine pe drum străin de calea vieţii lui, dar Tatăl Savaot Mă trimite după om, şi Eu vin să-l strig ca să-Mi răspundă.

O, lucrul mâinilor Mele, opreşte-te din calea ta şi ascultă-Mi strigarea! Fiii tăi sunt până azi, iar strigătul Meu cuprinde timpul, de la facerea ta şi până azi, şi te strigă.


***

Iată lucrul tainelor cereşti în fiinţa ta, omule, iar Eu cu mângâierile Mele te îmbiu şi te hrănesc din gura Mea, din sânul Meu, ca mama pe pruncul ei, iar tu să prinzi viaţă, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, îmi prind cu mâna marama şi îţi şterg cu ea ochii, ca să vezi ca din cer. Nu mai fac tină din pământ şi din scuipat ca să te ung la ochi. Te şterg cu marama Mea, atinsă mereu de Sângele Meu cel din cer, care curge pentru spălarea ta, de două mii de ani. Pătrunde-Mi taina, omule, ca să Mă vezi cum sunt, şi să te faci după chipul şi asemănarea Mea, şi să se vadă şi din cer şi de pe pământ că tu Mă ai aşa cum sunt Eu, purtându-Mă în tine.

Din nou poposesc pe pământ cu oamenii, iar haina Mea este cuvântul, şi haina e multă, căci cuvântul e mult, iar Eu Mă acopăr cu slava lui. Pătrunde-Mi taina, omule, ca să Mă vezi în mijlocul cuvântului, căci în calea ta Mă aşez îmbrăcat în haina slavei cuvântului Meu pe deasupra trupului Meu cel ceresc. Mai mare este lucrarea Mea de acum cu omul decât cea de atunci, pentru că Eu M-am dus la Tatăl acum două mii de ani, ca să vin apoi cu El, şi Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine, şi suntem îmbrăcaţi în cuvânt.

Vino la Tatăl, omule! Tu eşti casa lui Dumnezeu, dar dă-te înapoi lui Dumnezeu. Vin după tine din cer şi frâng pâine şi îţi dau, şi îţi torn vin şi îţi dau, şi Mă fac locaş de odihnă pentru tine. Am poposit cu cei din cer în grădina Mea cea de la începutul omului. Pătrunde-Mi venirea, omule, şi lasă-te pătruns de ea şi învaţă de la Mine faţa Mea în tine. Fă-te frumos pentru Mine, că Eu când te-am făcut întâi, te-am făcut frumos ca şi pe Mine, şi nu-ţi mai trebuia nici o slavă. Acum cauţi mereu şi nu mai găseşti, căci cel ce pierde slava cea din cer, acela umblă gol şi dă să se învelească precum omul cel de la început după ce a păcătuit a dat să se învelească.

O, Mi-e tare dor de om! O, fiilor micuţi de la ieslea cuvântului Meu, o, fiilor scumpi, Mi-e dor de om, Mi-e dor să-l zidesc pe om aşa cum v-am zidit pe voi. O, copilaşi dulci, Mă plâng vouă de atâta vreme, dar azi Mă plâng şi omului care Mă umple de rane. Mă dor toate mădularele, tot trupul Mă doare. Mă doare trupul din cap până în picioare, căci omul păcătuieşte cu tot trupul lui şi cade mereu, şi cade prin simţuri şi îşi face simţurile poartă pentru păcat, şi omul cade prin simţuri. Aceste porţi dau drumul înăuntrul omului duşmanilor lui, duşmanilor vieţii şi ai veşniciei omului.

Nu mai pot, omule strivit de păcat. Mă dor păcatele tale, Mă doare trupul pentru tine. De două mii de ani Mă doare. Am rămas cu ranele pe trup, şi ele Mă dor de atunci şi până azi, şi îţi spun plângând: Mă doare! Iată de ce Mi-e dor de tine, omule. Mi-e dor să vii la Mine ca să nu Mă mai doară pentru tine. îl doare pe Dumnezeu de la păcatele tale. Duhul cărnii nu doare, dar doare trupul cărnii, şi îl doare pe Dumnezeu trupul pentru tine. Iată de ce Mi-e dor de tine, omule. Vin după tine cu grădina raiului, ca să te aşez în ea, căci pomul morţii nu mai este în rai, şi este cu tine de şapte mii de ani, şi tu te-ai făcut pom al morţii cea din rai. Lasă fructul păcatului şi bea din fructul vieţii veşnice, ca să te fac om cu duh dătător de viaţă, ca şi pe Mine. Aşează-ţi făptura după chipul şi asemănarea Mea şi nu mai lua din lume, că lumea nu e Dumnezeu, şi este durerea Mea şi a ta. Ia din cer, că vin după tine cu grădina raiului, ca să ţi-o dau iar. Suspin după tine, şi suspinul Meu e adânc fără fund, căci golul din Mine este omul. Sunt gol de om. Mă doare golul Meu după om, după casa Mea Mă doare. N-am casă, omule, dar nici tu nu ai. Hai să ne fim casă unul altuia şi ogor de lucru unul altuia. Hai, că timpul s-a scurs, şi timp nu mai este. Sună din trâmbiţă îngerul venirii Mele, şi timp nu mai este, şi a venit vremea nunţii veşnice şi Tatăl îmi face nuntă şi îmi dă mireasă dulce şi îmi şterge lacrima, căci sunt Fiul Lui Cel iubit, întru Care Tatăl a binevoit. Amin, amin, amin.


***

Eu sunt Cel ce sunt, şi lucrarea Mea este cuvântul, iar Duhul Meu este adevărul. M-am făcut trup şi M-am sălăşluit între oameni, şi apoi M-am dus la Tatăl Savaot, ca să pot veni din cer pe pământ după ce M-am făcut trup din Fecioara în care M-am întrupat de la Duhul Sfânt. Trupul Meu lucrează ca şi trupul omului, fiindcă pe om l-am făcut ca şi pe Mine. Mâna Mea l-a lucrat pe om, şi mişcarea ei i-a întocmit trupul din pământ, iar Duhul Meu, suflând peste el, i-a dat sufletul şi l-a făcut om cu suflet viu, fiindcă Duhul Meu este dătător de viaţă. Aceasta este lucrarea Mea, să dau viaţă omului, căci întru Mine este viaţa. Amin.


***

Ce frumoasă a fost Boboteaza pământului când el a ieşit din ape şi l-a primit pe el pe om, pe toate câte au fost făcute pentru om, şi pe om apoi, ca să stăpânească el cu iubire peste cele ce s-au făcut din iubirea Mea, la cuvântul Meu, pentru om. Eu pentru om am făcut atâta facere, atâta frumuseţe, atâta armonie care aşteaptă după om să-i dea grai, să-i dea soartă, să-i dea om desăvârşit, ca să se bucure facerea de omul pentru care ea a fost făcută.


***

Cerul şi pământul, şi după aceea toată facerea de pe ele, toată frumuseţea, toată viaţa, şi ele au prins viaţă, şi viaţa s-a ivit şi a grăit când omul a fost aşezat pe pământ după ce Dumnezeu l-a făcut pe el. Pământul le-a dat trup la toate, iar cerul le-a dat viaţă şi le-a dat soartă. Cerul şi pământul, şi pentru ele, omul. Amin. Omul, şi pentru el, cerul şi pământul. Amin, amin, amin.


***

Vin din cer pe pământ ca să-l trec pe om de la moarte la viaţă, că nu are cine să-l înveţe pe om viaţa şi calea ei şi adevărul ei.


***

Am făcut omul după chipul şi asemănarea Mea când l-am făcut. M-am uitat la Mine, omule, când l-am făcut pe om. Precum se uită un meşter în oglindă ca să-şi facă chipul, aşa M-am uitat Eu la Mine când l-am făcut pe om. Am suflat apoi din Mine duh de viaţă peste el, şi aşa l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa.


***

Lucrarea Mea este omul, poporul Meu. Lucrarea Mea este să-l duc pe om înapoi la Tatăl. Nu pot să fac această lucrare fără ajutor de la om, poporul Meu. O, te-am rugat mult, şi mereu cu lacrimi te-am rugat să ai tu grijă mare de coborârea Mea cuvânt pe pământ şi să Mă ajuţi, căci Eu ţi-am spus ţie că nu Eu, ci omul trebuie să vină. Pe om îl aşteaptă toată făptura, nu pe Mine, căci Eu sunt, dar omul nu este. O, nu vrea omul să înveţe să fie, să ia de la Mine viaţă şi s-o pună peste el omul şi să creadă că poate să facă voia Mea. Nimic nu-i este cu neputinţă omului dacă el vrea să creadă că Eu pot. Pot, dar nu fără om. Pot tot ce am de putut, dar prin om cu credinţă fără de măsură, şi tot aşa şi umilinţa lui.

Eu pe om pentru Mine l-am făcut. L-am făcut şi i-am dat viaţă, şi apoi i-am spus s-o lucreze şi s-o păzească, şi ca să Mă pot odihni cu iubirea Mea în om, în casa Mea, poporul Meu. I-am spus, când l-am făcut, să aibă viaţă cu ascultare, că asta înseamnă să Mă iubească omul pe Mine; pe Mine şi nu pe sine.


***

I-am dat omului viaţă după ce l-am făcut. Am deschis gura şi am suflat peste el, şi el a luat viaţă, a luat suflet, şi i-am spus să lucreze şi să păzească viaţa pe care i-am dat-o şi să asculte aşa cum i-am spus. El însă de la început a luat în sine duhul neascultării, potrivnicul lui Dumnezeu, şi apoi omul nu a mai putut să Mă iubească pe Mine, nu şi-a mai lucrat, nu şi-a mai păstrat viaţa. Eu i-am dat viaţă şi i-am dat-o să fie frumoasă şi să asculte voia Mea şi să Mă iubească, fiindcă Eu nu de altceva l-am făcut.

O, omule, durerea Mea! Dacă Eu îţi dau viaţă atunci când tu te naşti din om din voia omului, tu ar fi atunci să creşti, şi apoi să Mă cunoşti prin făpturi şi să cauţi să asculţi de cineva care ştie de la Dumnezeu ce este viaţa, de unde vine ea, ce face ea, ce face casa ei, şi apoi să te faci ascultător de Cel ce dă viaţă, că aşa înseamnă iubirea Mea în tine, omule fără ştiinţă din cer. Ferice celui ce, auzindu-Mă, se deschide şi îşi câştigă viaţa, căci viaţa omului este pierdută încă de pe când el a făcut pasul neascultării cu gândul şi cu cuvântul lui, şi apoi cu fapta lui.

O, e mare taină cuvântul lui Dumnezeu care spune că a făcut lucrul Său bărbat şi femeie şi l-a numit om, şi l-a numit viaţă. O, s-a despărţit omul de fericirea Mea în el şi de fericirea lui în Mine. Eu eram fericirea lui, iar el era fericirea Mea, şi apoi el n-a mai ascultat de cuvântul cel pentru viaţă ca să şi-o lucreze şi ca să şi-o păzească şi ca să aibă Dumnezeu Făcătorul unde să-Şi plece capul Său spre odihna Sa. Nici omul nu mai are odihnă şi nici Dumnezeu, căci s-a stricat odihna cea de la început a lui Dumnezeu şi a omului, iar Eu cu mare greu caut să găsesc om cu supunere pentru porunca vieţii, căci ea este ascultarea pe care omul a călcat-o, şi apoi a murit în el viaţa, şi s-a hrănit din greu şi cu sudoare din roadele pământului din care a fost făcut, şi nu s-a mai odihnit de atunci, căci omul odihnit este cel ce nu calcă porunca vieţii şi lucrarea ei.


***

O, e mare taină cuvântul Meu care spune că a făcut Dumnezeu lucrul Său bărbat şi femeie şi l-a numit om, şi l-a numit viaţă! Acum două mii de ani am despecetluit această taină, şi cu ascultare de Tatăl M-am făcut Om fără de păcat, căci mama Mea Fecioara Mi-a dat locaş trupul său cel de carne şi din ea Mi-am luat viaţa Mea cea de la Tatăl pusă în ea şi i-am arătat omului taina vieţii, taina ascultării, taina nestricăciunii, rodul credinţei sfinte în cei ce au crezut că viaţa este de la Dumnezeu şi prin cuvânt se naşte şi se numeşte om apoi, şi se numeşte locaş al vieţii omul. Amin.


***

Am făcut omul după chipul Meu, căci am zis, Eu şi cu Tatăl: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, să-l facem pe om stăpân peste toate; şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie».

Am făcut şi bărbat, am făcut şi femeie când am făcut omul, şi am zis să fie ei chipul lui Dumnezeu. O, atât de mult S-a umilit Dumnezeu când a făcut omul, şi l-a făcut pe el după chipul Său, dar omul a rămas dator să se facă după asemănarea lui Dumnezeu şi să-I fie Domnului casă, căci pentru ca să-Mi fie Mie casă l-am zidit pe el, şi ca să Mă mărturisească el apoi pe Mine şi nu pe sine.


***

La facerea a toate câte sunt, după ce am zidit puterile cereşti şi îngereşti la început, Eu Mi-am zidit apoi casă pe pământ, l-am zidit pe om din pământ şi din cuvânt, şi apoi l-am făcut fiinţă vie, cu puterea Mea, căci puterile cereşti îmi erau ucenici, şi apoi M-am aşezat în inima omului şi l-am iubit şi M-am odihnit în el, căci l-am făcut pe om ca să-Mi fie el loc de venire a Mea la om pe pământ. Iată, aşa lucrez Eu venirea Mea pe pământ. Lucrez lin şi sfânt şi calm cu omul care-Mi dă Mie ajutor ca să vin, şi, iarăşi, apoi, lucrez cu putere şi cu venire pe neaşteptate peste omul care nu voieşte să-L cunoască din făpturi pe Domnul Făcătorul şi Atoateştiutorul şi Văzătorul. Amin.


***

O, Mi-e dor de iubirea Mea în om, şi Mi-e dorul lung şi greu. Sunt Cel ce l-am zidit pe om din iubirea Mea ca să-l fac pe el apoi casă iubirii Mele şi să Mă odihnesc de ea, căci iubirea este grea, şi are nevoie de odihnă. Mai înainte de a fi omul a fost iubirea Mea, iubirea cea din Dumnezeu, şi am făcut din ea pe om, şi apoi l-am făcut din lut ca să-l fac casă iubirii Mele şi să Mă uit la ea şi să Mă odihnesc în ea apoi de greul iubirii Mele, că e mare Dumnezeu, şi are nevoie de odihnă.


***

Eu sunt Cel ce sunt şi sunt Cel ce fac, şi din iubire am făcut şi fac, căci Eu sunt iubire, şi Mi-e tare multă rana după ce l-am făcut pe om, căci nu M-am putut odihni cu iubirea Mea în el. L-am făcut ca să-Mi odihnesc iubirea Mea cea multă şi grea şi să Mă uit la ea faţă în faţă cu ea, şi am zis că este bine, şi de atunci Eu sunt numai o durere. Cuvântam cuvânt de facere şi apoi Mă uitam şi vedeam că este bine, şi am privit apoi peste toate câte le făcusem, şi erau bune foarte cerul şi pământul şi toată oştirea lor, şi în ziua a şaptea M-am odihnit de toată facerea pe care o făcusem. Cunoştea omul numai binele, căci aşa am voit Eu pentru el şi aşa de mult l-am iubit, şi am voit să nu cunoască el răul, şi nici răul pe el, şi de aceea i-am zis să se păzească de rău şi să lucreze binele, ca să fie fericit şi nemuritor. Numai cel ce cunoaşte răul, numai acela este muritor, căci i-am zis lui Adam: «Să nu iei din pomul binelui şi răului, fiindcă în ziua când vei mânca din el vei muri!».


***

N-au oamenii credinţă pentru cele nevăzute, şi care lucrează şi împlinesc tainic şi se împlinesc, ca apoi să se arate. Am spus în grăirea Mea de azi că Eu, Domnul, la facerea cerului şi a pământului am zidit mai întâi nevăzutele, şi apoi pe cele ce se văd, şi apoi l-am făcut pe om. N-am făcut omul mai întâi, ci am făcut darurile cele pentru el, i-am făcut mai întâi lui casă, şi după aceea l-am aşezat în ea, şi casa lui este cerul şi pământul, care sunt şi casa lui Dumnezeu. O, tot aşa şi omul face, mai întâi îşi zideşte casa, şi apoi intră şi locuieşte în ea şi se ajută cu ea la nevoile trupului său.


***

N-a fost în toate ale zidirii Mele mai îndărătnică zidire ca şi omul cel zidit de Dumnezeu, după ce pe toate le-am zidit pentru el, şi apoi pe el în mijlocul zidirii, căci după ce l-am făcut nu i-a plăcut de ajutor nici o fiinţă cu suflet viu în ea dintre toate câte erau zidite pentru ajutor lui, pentru mângâiere lui în numele Meu. N-a fost mulţumit omul înaintea Mea, n-a fost. Mi-a venit greu şi durere când am văzut că nu era mulţumit de facerea Mea cea pentru el. Atunci am luat din el ca să-i dau, căci altfel nu şi-a găsit mulţumirea, iar dacă i-am dat n-a mai căutat apoi la Mine şi nu M-a mai ascultat. A plâns atunci cu jale grea toată facerea, toată zidirea cea făcută de Dumnezeu-Cuvântul, şi de atunci plânge mereu zidirea toată şi toată făptura ei, după facerea ei, după rostul ei şi după lucrarea ei toată. Plânge şi omul de atunci şi până azi, dar plânge pentru el, nu pentru jalea Mea cea de la el, ci plânge nemulţumit. Nu i-a plăcut de Dumnezeu nici la început omului şi nu-i place nici acum. Nu-i place de Dumnezeu omului pe pământ. Am venit apoi după cinci mii de ani de la Tatăl la om ca să-l îmbiu să Mă cunoască şi să Mă iubească şi să Mă urmeze înapoi, de unde a căzut prin nemulţumire de Dumnezeu şi prin unire cu însuşi trupul său, dar orbirea lui nu s-a lăsat vindecată, nu s-a lăsat, iar Eu M-am întors înapoi la Tatăl, lăsând pe pământ preţul plătit pentru răscumpărarea lui ca să Mă vadă el din locuinţa morţilor, că fără Dumnezeu nu ajunge omul acasă la Dumnezeu, ci ajunge la locul de unde a fost luat când Domnul l-a zidit din pământ şi i-a dat duh de viaţă ca să umble ca Dumnezeu şi pentru Dumnezeu pe pământ. Şi dacă nu s-a lăsat omul atunci vindecat de căderea sa din Dumnezeu, a fost scris pe pământ în vremea aceea ca să vin iar la plinirea vremii, în zilele cele de apoi, şi iarăşi să grăiesc pe pământ cuvântul facerii omului, şi a grăit în zilele acestea cu Făcătorul său omul cel de atunci, omul cel de la început, şi şi-a cunoscut el acum căderea şi şi-a cunoscut obârşia trupului său şi a duhului său şi a plâns cu jale înaintea Mea aşa cum a plâns la început cu jale grea toată facerea, toată zidirea cea făcută de Dumnezeu-Cuvântul, şi a plâns omul acum pentru Dumnezeu, că a văzut întreita lui Dumnezeu lucrare, căci Duhul Sfânt al Treimii dumnezeieşti descoperă acum toată taina lui Dumnezeu de la început şi până la sfârşit pentru răscumpărarea făpturii.

O, plânge omul cel zidit de mâna Mea la început, plânge acum cu durere şi cu linişte în durere şi grăieşte cu Făcătorul său, pe Care la început nu L-a iubit, căci şi-a iubit trupul său, că până n-a luat Domnul din trupul său să-i dea de ajutor şi de tovarăş, el nu s-a mulţumit. Grăiesc acum cu el din grădiniţa Mea de cuvânt, acum, la plinirea vremurilor, iar el vede acum locul de unde Eu am luat aluatul facerii trupului lui şi-Mi cunoaşte Duhul cu care am suflat peste el ca să-i dau suflet viu şi-Mi spune îndurerat:

— Îndură-Te, Făcătorul meu, de toţi cei care s-au înmulţit din mine, şi din unii în alţii pe pământ de atunci şi până azi, de lumea oamenilor cei după chipul şi asemănarea mea, a neascultării de Tine şi a nemulţumirii mele pe pământ atunci! Facă-se voia Ta cea sfântă, plângând Îţi spun, căci la începutul meu cel de la Tine am călcat peste voia Ta şi Ţi-am stricat lucrarea, căci n-am fost mulţumit şi m-am vrut mare cât nu puteam să fiu, şi am îndurerat mărirea Ta, iar scaunul măririi Tale s-a clătinat atunci din pricina îngerilor mie slujitori pentru neascultarea mea, căreia ei s-au plecat, iar Tu ai venit apoi să-mi grăieşti ca şi cum m-ai fi căutat, văzând îngerii clătinaţi de la locul slujirii lor înaintea tronului Tău slăvit, şi m-ai întrebat unde sunt. M-ai întrebat aşa pentru că eu am dat în mintea mea să mă ascund de Tine, să fac cumva să nu mă vezi pe mine, cel orbit de dor de mărire şi de întâietate între mine şi Tine, o, Făcătorul meu. Te-ai întors după mine de aici, de unde lucrezi Tu acum cu cuvântul Tău cel de la sfârşit de timp, Te-ai întors la începutul meu cu Tine şi m-ai făcut să văd vremea toată de atunci şi până azi şi m-ai adus să văd capătul veacurilor omului şi să-Ţi văd truda Ta de azi şi multa Ta îndurare pentru om. O, ce trebuia să fie omul şi ce este el! Mă doare, de şapte mii de ani plâng şi mă doare, dar durerea mea cea de acum strânge cu ea toată vremea care a fost, şi mă doare în Tine acum, o, şi Te doare mult de la mine şi doare în mine toată durerea Ta. Ia-o şi pune-o pe rana Ta cea de la mine şi vindecă durerea Ta şi a mea! E lungă şi ne-a obosit, Dumnezeul meu. Tu încă ai răbdare cu omul, că îmi voieşti răscumpărarea toată fiindcă atât de mult iubeşti, şi trebuie să ştie omul ce este Dumnezeu, căci iubirea este El.

Şi acum glasul Tău peste grădina obârşiei trupului meu să-şi curgă cuvântul, Doamne, şi să-Ţi întocmeşti sărbătoarea cea de azi cu cei ce sunt pe pământ dintre oameni ajutorul Tău acum, copiii ascultării la sfârşit de timp pentru dragostea lor de neamul omenesc, greu lovit de neascultarea mea cea de la începutul omului şi pe care neam Tu voieşti să-l vindeci acum şi să-Ţi arăţi fiinţa Ta, iubirea Ta cea pentru om, o, Dumnezeul meu. Amin.


***

Sunt plin de cuvânt mereu, mereu. Sunt Cel ce a făcut tot și toate cu cuvântul, și ele s-au făcut și s-au arătat înaintea Mea. Eu sunt cuvântul facerii cerului și a pământului și a toate câte sunt între cer și pământ. Semăn cu omul la chip, dar nu și la faptă, căci la facerea omului am pus mâna și l-am făcut din lut pe om, după chipul Meu l-am făcut și l-am plămădit, și apoi am suflat peste el și a intrat în el viață și duh de viață și l-am făcut asemenea Mie, mișca și grăia, știa și vedea, auzea și simțea, iar Eu, Domnul, priveam la el ca la facerea mâinilor Mele și Mă bucuram, căci după ce am făcut sfat Eu și cu Tatăl ca să zidim omul, M-am apucat și am făcut faptă sfatul lui Dumnezeu, și am privit peste toate și erau bune foarte toate câte Dumnezeu a făcut și a zidit.

Eram plin de cuvânt în vremea facerii a toate câte se văd și câte nu se văd de ochiul omului și eram plin de bucurie și ziceam după fiecare zi a facerii că este bine.


***

O, măi fiilor, e frumoasă misiunea cea sfântă pentru Domnul. Apostolii Mei de atunci aveau să ia o misiune grea și să se bucure cu ea, iar bucuria lor era Domnul lor, și din dragostea lor de Domnul s-au ridicat creștinii cei dintâi, care se îndeletniceau cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni. Ei nu puteau avea grijă de cele trupești și atât, sau de ciondăneli între ei. Ei își înțelegeau misiunea, își simțeau țelul, iar prin dragostea din ei biruiau vremelnicia și mergeau nerăbdători după Domnul, casa lor cea de sus, după ceea ce iubeau și tânjeau. Ei nu căutau unul după altul cum caută creștinii neformați pentru dragostea de Domnul. Ei căutau să se ajute să nu piardă locașurile cerești, care se iau cu disprețuirea a toate de pe pământ câte i-ar face să zăbovească în lupta spre cele veșnice cu Domnul. Zi de zi pașii lor căutau cu dor spre taina îmbrăcării în Hristos, o, și ce frumoasă este această neliniște, care-ți poate hrăni zilele și nopțile, faptele și rodul lor spre cer, bucuria jertfirii cu folos veșnic pentru ea, ca Ilie proorocul, care nu voia să moară, ci să se ducă întru cele cerești, de care el era încredințat pentru el, o, și s-a dus, s-a dus în văzul ucenicilor lui, și slava Domnului i-a ieșit întru întâmpinare și l-a dus și l-a așezat în slavă, după multa lui tânjire, pentru care suferea cu dor.


***

O, nu oricine poate să fie creștin, fiilor. Îi este ușor omului să se creadă creștin, dar creștin după adevăr este numai cel ce se face creștin prin iubire de Dumnezeu și prin multă lucrare de mărturisire a sa pentru Hristos, după ce înțelege el pe Hristos și marea Lui lucrare pe pământ între oameni, cale făcându-Se Domnul pentru om spre rai, spre locul cel dorit de cei ce știu unde este Domnul și unde trebuie să ajungă ei ca să fie cu Domnul pe vecii apoi, o, și de aceea creștinii râvnitori iubesc această cale, calea crucii, crucea purtată, și așa călătoresc ei spre locașurile Domnului, dar puțini, puțini din cei ce se mențin cumva pe calea creștină înțeleg cum se crede și cum se merge spre acasă, spre locul cel frumos pregătit pentru om când la începutul cerului și al pământului a făcut Dumnezeu raiul ca să-l așeze pe om în fericirea lui, iar Eu de aceea a fost să vin acum iarăși și să grăiesc peste pământ despre această fericire a locașurilor lui Dumnezeu, căci raiul face parte din facerea cea nevăzută a lui Dumnezeu încă de la începutul zidirii lui.

Da, fiilor, să știți că pe pământ nu sunt pătrunse tainele facerii lui Dumnezeu, dar Eu vă deslușesc vouă, ca să știe și cei ce Mă iau de la voi cum să le fie iubirea cea pentru Dumnezeu și credința apoi, ca să poată ei să străbată calea purtării crucii până la intrarea în locașurile Domnului, până în raiul făcut de Domnul la răsărit de Eden, locul slavei Domnului și al suitelor cerești slujitoare acestei slave și lucrărilor lui Dumnezeu toate, iar raiul este tot o mângâiere, farmecul minunii lui Dumnezeu pentru omul cel zidit în ziua a șasea, și pentru care Dumnezeu a zidit toată facerea cea văzută și cea nevăzută.

O, fiilor, calea creștinului nu e ca pe pământ, căci ea e cale spre rai, spre cele ce nu se văd ale facerii lui Dumnezeu, iar pentru această biruință dusă până la capăt trebuie iubire aparte, iubire pentru Dumnezeu și lepădare de sine pentru cel care alege pe Domnul pentru viața sa, că iată, lângă corturile cerești ale slavei Domnului a așezat Domnul grădina raiului pentru cei drepți, care merg după Domnul pe pământ până ce ajung ei în sânul lui Avraam.

O, fiilor, ca și cele de pe pământ sunt și cele ale facerii celei nevăzute a Domnului: palate și grădini, corturi cerești și locuri dulci lângă ele, armonia cea care nu se suie la mintea pământenilor, dar Eu, Domnul, grăiesc la voi ca să învețe de la Mine și cei ce Mă iau de la voi și ca să înțeleagă unde să-și zidească averi netrecătoare în locul de unde a căzut Adam când a lepădat ascultarea de Dumnezeu, porunca cea dintâi, cea despre mâncarea pe care avea s-o mănânce omul în rai, iar Adam n-a ascultat de Dumnezeu așa, și iată, cuvântul lui Dumnezeu neîmplinit de om se numește neascultare de Dumnezeu, iar cel ce nu ascultă este neputincios cu duhul, cu sufletul și cu trupul, și nu trăiește pentru Domnul unul ca acela, și doar vremelnic alege să-și zidească viața, iar la capătul vieții își ia plânsul în primire la vederea locuinței celor drepți, și unde nu poate pătrunde, că n-a ascultat de legea vieții veșnice, căci a știut și n-a ales mersul cu crucea, care dă omului credincios putere mare pe calea întoarcerii acasă, pe calea înspre raiul cel din Eden.


***