Cuvântul lui Dumnezeu din Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci



Intru în carte cuvânt. Glas de Păstor din cer iese din gura Mea. Sunt Fiul Tatălui Savaot şi sunt Păstor. Cum nu stă râul din cursul lui şi curge pe albia lui, aşa nu stă cuvântul Meu din lucrarea lui, căci după ce îl cuvintez el lucrează, şi de aceea trebuie pus pe pământ în cartea sa cuvântul Meu. Omul nu voieşte să-l împlinească şi să-l desăvârşească peste el, dar cuvântul Meu lucrează pe pământ cum nu se suie la mintea omului. El repară sau strică acolo unde omul nu-l împlineşte peste el, dar cuvântul Meu cel grăit repară pe cele stricate de om şi strică pe cele zidite împotriva Mea de către om, şi nu se poate omul împotrivi cuvântului Meu cel rostit, ca să nu fie împlinit. Omul este împietrit şi nu mai vede şi nu-i mai este dat să vadă celui împietrit, sau să înţeleagă el pe cele de Dumnezeu lucrate, dar Eu, Domnul, repar pe toate câte omul le strică prin împotrivirea lui asupra lui Dumnezeu, Care pe toate le face şi le aşează după voia Sa.

Aşez acum în carte cuvântul Meu cel rostit la vremea sa, căci am venit, fiilor, acum două săptămâni cu cuvântul şi cu sfinţii Mei şi n-am găsit deschis ca să intru în carte, şi am sărbătorit în cer între sfinţi în ziua aceea pe Simeon Stâlpnicul, pe cel care şi-a zidit scară spre cer şi a stat sus pe ea până la trecerea lui între sfinţi, iar în ziua aceea era început de an, aşa cum cei ce-şi zic creştini nu mai ştiu şi nu mai au acest obicei.

Am pregătit atunci cuvânt ca să-l aşez în carte şi să grăim peste pământ, Eu şi sfinţii Mei, dar fiindcă n-am găsit deschis v-am rugat să-Mi daţi ajutor să-Mi aşez în cartea sa cuvântul care stă de atunci să fie aşezat pe pământ şi să lucreze el peste mulţi apoi, să lucreze ca apa care nu stă din izvorârea ei şi care curge şi spală fără oprire albia pe care curge împrospătând-o mereu. Iată cuvântul Meu rostit atunci şi aşezat acum pe pământ:

Eu sunt Cel veşnic, şi sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Eu sunt viaţa omului. Mă doare că nu vrea omul să ştie că Eu sunt viaţa lui. Îi doare pe sfinţi că toţi oamenii uită să-i vadă şi să se uite în viaţa lor cea din mijlocul oamenilor. E durere mare în cer din pricina oamenilor care uită de cei din cer, de cei veniţi de pe pământ la cer. E durere în cer că nu ştiu oamenii începutul a toate şi sfârşitul oricărui început, ca apoi să înceapă iarăşi şi să nu stea lucrarea lui, care iarăşi începe.

S-au încumetat oamenii să umble la cele scrise să fie, să le schimbe pe cele ce nu se pot schimba. Sărbătoare de început de an creştinesc se aduce Domnului la începutul acestei luni, dar a venit omul îngâmfat şi a socotit el şi a schimbat el, ca să nu mai ştie omul sărbătoarea începutului de an, şi a pus-o el în alt timp şi şi-a făcut omul petrecere de sfârşit şi de început de an după socotinţa lui, şi n-ar fi fost atât de stricăcios aceasta dacă n-ar fi umblat el la cele neschimbate de la locul lor în timp. Şi iată ce a făcut omul! A strămutat omul îngâmfat sărbătorile sfinţilor, a dat de la locul lor în timp datinile şi zilele şi toate tainele şi puterile lor şi le-a luat cu totul şi le-a pus în alt loc în timp pe mai departe, şi n-a făcut bine omul dacă a umblat să strice.

O, a venit pe pământ Dumnezeu-Cuvântul şi a reparat El cu cuvântul Său cel rostit peste lucrarea cea stricătoare a omului potrivnic lui Dumnezeu prin lucrarea lui. Te-am pregătit pe tine, poporul Meu, şi te-am înştiinţat că trebuie să aşezăm la loc pe cele strămutate de om de la locul lor în timp. Tu M-ai primit şi M-ai ascultat şi am reparat Noi şi cu voi şi am aşezat la locul lor zilele sfinţilor în timp, iar Eu vin acum cu sfinţii şi aşezăm pe pământ zile de sărbători neschimbate, şi iată câtă putere are cuvântul Meu, care-şi face loc să grăiască peste pământ şi să repare pe cele stricate de om, şi de atunci tu M-ai ascultat, şi Eu te-am ascultat, şi unii pe alţii ne primim când este ascultare de Dumnezeu.

O, au sfinţii durere în cer, căci unde nu este ascultare de Dumnezeu pe pământ se strică multe şi se repară greu apoi. În zi de început de an bisericesc şi creştinesc, vin sfinţii să grăiască peste oameni despre lucrarea mântuirii. Sfinţii Mei au ca sărbătorit în ziua aceasta în mijlocul lor pe Simeon Stâlpnicul, după numele lui bisericesc şi după lucrarea vieţii lui pe pământ, căci el s-a mutat din casa părintească în vremea tinereţii şi şi-a făcut loc de stat pe o zidire subţire în lăţime şi mare în înălţime, patruzeci de coţi, adăugând el mereu la ea, mai întâi şase coţi, apoi iarăşi şase, apoi zece şi paisprezece şi tot restul ei până la patruzeci de coţi sus de lume, sus de pământul oamenilor, şi de acolo ridica el rugăciuni mai sus, şi pe mulţi îi vindeca numai cu cuvântul, dar numai după ce aducea rugăciunea lui la Dumnezeu. Mai bine de patru sute de ani trecuseră de la venirea Mea cu trupul pe pământ prin naşterea Mea din mamă Fecioară, când a venit pe pământ cu viaţa sa acest ucenic al Meu, Simeon Stâlpnicul, cel care a trecut suta de ani cu viaţa sa pe lume şi a căutat în toată vremea calea mântuirii, pe care cu rugăciune a cerut-o încă din tinereţea sa, şi s-a văzut el apoi săpând pentru temelia unei zidiri, şi apoi a ostenit şi s-a odihnit, când glas ceresc i-a grăit de deasupra: Sapă, sapă mai adânc! Iar şi iar a săpat el apoi, până ce iar a auzit glas cu poruncă de sus: Destul! Zideşte acum, că fără de stăruinţă nimeni nu zideşte nimic.

Când omul se duce la o serbare mare şi mult dorită şi mult aşteptată de el, se duce cu sufletul la gură, cu inima plină de dor şi de fior, dar când ştie că într-o zi va sta faţă în faţă cu Domnul zilelor, nu-i mai este omului dor şi fior. Iată cât s-a gândit acest sfânt la ziua când va sta în faţa Domnului cu viaţa sa şi cu lucrarea ei! El s-a ridicat sus, deasupra lumii şi deasupra păcatului care-l îmbie pe om pe pământ, căci el s-a uitat cum a fost omul cel de la început, cum s-a lăsat îmbiat acela spre păcat şi cum a venit apoi despărţirea lui de Dumnezeu, Care pe toate le ţine în palma Sa. Sfinţii Mei au fost cei care au luat povaţă de la toate cele desluşite de Scripturi şi au căutat apoi să lupte pentru viaţa lor cu Mine între oameni, căci viaţa pe pământ este grea şi este ameninţată de păcat, fiindcă la începutul lumii s-a lăsat peste oameni patima desfrânării, dragostea cea diavolească între om şi om, şi toată această stricăciune a venit pe pământ din pricina neascultării de Dumnezeu a omului cel de la început, iar sfinţii Mei au plâns pe pământ pentru această stricăciune de peste om, şi mult s-au nevoit împotriva ei, ba unii nu se spălau toată viaţa, şi făceau aceasta ca să se apere de această patimă, care pătează dinspre om pe Domnul Cel curat, pe Domnul Cel sfânt, pe Cel ce suferă de şapte mii de ani de la om această neagră pată dintre om şi Dumnezeu.

Am spus acum două mii de ani, şi tot aşa spun şi azi: «Eu milă voiesc, nu jertfă voiesc de la om.». O, aştept milă de la om. Să-i fie omului milă de Mine, de durerea Mea cea de la păcatul lui, că l-am pierdut pe om din pricina poftei lui de păcat. O, ţi-e poftă de păcat, omule, ţi-e poftă mereu, dar milă de Mine nu-ţi este, nu-ţi aminteşti de ea ca s-o lucrezi între tine şi Mine, că Eu plâng de şapte mii de ani pentru păcatul tău, cu care-L înşeli pe Dumnezeu şi pe om. O, ia de la Mine povaţă şi luptă-te ca să scapi de păcat, căci păcatul te biruieşte mereu, şi tu nu lupţi ca sfinţii care au căutat în toată vremea lor de pe pământ calea mântuirii, calea Domnului, pe care este sfinţenie şi nu păcat.

O, dacă vrei, omule, să lupţi şi să te păzeşti de păcatul pânditor de peste tot ca să te capete de partea stăpânului lui, de partea diavolului, ai grijă cum umbli pe lume şi prin lume, ai grijă, omule care cauţi salvare, care alegi să lupţi. O, dacă umbli, şi mai ales dacă umbli printre oameni, pe lângă oameni, ţine pe cineva în toată vremea pe lângă tine, ca să ai noroc împotriva păcatului desfrânării, pentru care omul se ascunde ca să-l facă. O, ascultă-Mă cum Eu te învăţ, că dacă umbli singur îţi dă diavolul de lucru, îţi iese în cale şi-ţi dă de lucru minţii şi inimii apoi, aşa cum a dat celor de la început, pe care doar i-a încercat din voia Domnului ca să le vadă Domnul alegerea pe care o fac ei, dar ei au ales neascultarea de El şi s-au tras cu ea la întuneric şi s-au pitit apoi de Dumnezeu, căci şi-au simţit în ei rodul neascultării, păcatul, şi au aşezat ei atunci pe pământ patima desfrânării, cu care au luptat apoi veac după veac sfinţii Mei, cei care au pedepsit în însuşi trupul lor această patimă omenească şi diavolească.

O, aveau sfială de Dumnezeu sfinţii Mei. Se făceau mici de tot când îşi făceau nevoile pe pământ după ce mâncau. Se sfiau de Dumnezeu şi de îngeri şi de oameni şi se lăsau în jos cât puteau şi se acopereau şi nu-şi atingeau trupul. O, nu făceau ei cum fac toţi oamenii cei fără de măsură de sfială în faţa lor înşişi şi în faţa Domnului, ci se păzeau sfinţii Mei cu paza cea împotriva patimii care zburdă în oameni şi îşi spuneau unii altora această învăţătură sfântă, şi nimeni nu ştia această taină, pe care ei şi-o împărţeau ca să fie prin ea păziţi de păcat. Sfinţii se lăsau în jos, iar oamenii stau în sus, şi s-au deprins urât să facă această nevoie a lor pe pământ, pe pământul care poartă pe el toate păcatele şi toate purtările cele fără de sfială ale omului faţă de pământ şi de cer. Au fost între sfinţi nevoitori mari dintre cei care nu se spălau toată viaţa, numai să nu-şi atingă trupul, numai să nu se vadă sau să nu se ştie goi înaintea Domnului, şi luptau, sărăcuţii de ei, luptau cu diavolul, luptau cu trupul şi cu diavolul, căci diavolul lupta împotriva lor pentru că erau ei sfinţii Mei, iubiţii Mei, şi pentru că Eu eram Iubitul lor, Stăpânul lor, înfricoşător la vedere pentru slava Mea cea mare, pe care atâţia sfinţi au avut dat s-o vadă. O, ce cuminţi erau ei! Ce cuminţenie aveau înaintea lui Dumnezeu, a Celui nevăzut! O, unde pentru Mine, unde mai văd Eu această grijă mare la om împotriva diavolului, care îl luptă pe cel ce se alege pentru Mine pe pământ?

O, cât Mă doare când văd că în locaşuri de biserici slujesc fariseii cu slujbă la altar! Sunt aşezăminte multe pe pământ, şi peste tot oamenii şi-au zidit biserici de adunat laolaltă pentru Dumnezeu. Văd cu durere cum bătrâni şi copii şi văduve, doar ei se apropie de sfânta împărtăşanie, dar cei tineri nu, căci aşa ştiu ei datina, şi se tem cei atraşi spre păcatul trupului, se tem să se apropie cu tinereţea lor. Dar Eu, Domnul, întreb: te întreb pe tine, preotule care stai la altar cu potirul în mână, eşti tu ceea ce nu sunt cei ce nu vin la biserică pentru că nu sunt aşezaţi cu viaţa lor pentru cele sfinte ale Domnului? Şi dacă nu eşti şi tu aşezat, tu cum te duci acolo? Iată, ţie îţi cer mai-marii tăi să-ţi iei femeie mai înainte să primeşti slujba de preot din mâna mai-marilor tăi, care sunt la fel ca tine, iar tu vezi cum nu vin la altar cei ce nu sunt bătrâni sau copii sau văduve, dar tu eşti acolo. O, ce ai de spus când Eu te întreb asta? Ce au de spus cei care nu se duc la altar din pricina nepregătirii lor? Iată, mai sfinţi sunt cei ce se numesc păcătoşi şi nevrednici, mai sfinţi decât cei ce doar se arată vrednici de cele sfinte ale Domnului. Şi atunci cum să facem socoteala? Cine face această socoteală pe pământ între om şi om ca să fie dreptate?

O, iată, îi trebuie omului har de la Domnul ca să se facă sfânt şi ca să se păstreze aşa şi ca să lupte aşa cum au luptat sfinţii, şi plângând au luptat, şi aveau har cei ce iubeau aşa. Sfinţii Mei au în sărbătoare în cer pe Simeon Stâlpnicul, pe cel ştiut de istorie cel dintâi stâlpnic care s-a despărţit de lume suindu-se sus, deasupra ei, şi vieţuind aşa cu viaţa sa. Cu ardoare doresc sfinţii să grăiască peste pământ acum prin glasul celui sărbătorit în ziua aceasta între sfinţi. Binecuvântată să fie grăirea sfinţilor Mei prin purtătorul de cuvânt pentru cei sfinţi, pentru cei din cer. Amin.

— Stăm înaintea Ta, Doamne, stăm ca şi pe pământ înaintea Ta, cu sfială stăm şi în cer înaintea Ta, căci cu sfială ne-am purtat faţă de Tine pe pământ, Doamne al slavei. Înfricoşătoare Îţi este slava, că este mare, Doamne, iar cei ce au văzut din ea s-au înfricoşat şi au trăit aşa pe pământ înaintea Ta şi s-au luptat să nu-Ţi umbrească slava între ei şi Tine, s-au luptat din răsputeri, dar de Tine nu s-au despărţit nici măcar din pricina păcatelor lor, o, Doamne.

Am fost călăuzit de Duhul Tău pe pământ ca să las o pildă între oameni. Am căutat de tânăr calea mântuirii, că n-am iubit lumea, o, n-am iubit-o, Doamne, fiindcă aşa ai voit Tu cu mine pe pământ. Nu ştiam unde să caut: în sus sau în jos, nu ştiam cum să-Ţi plac Ţie mai mult. Am început să sap şi să mă umilesc săpând în jos ca un om, iar Tu m-ai umbrit cu harul Tău în vremea trudei mele şi m-ai povăţuit să sap în sus, să zidesc ceea ce am săpat în jos, şi cu aceeaşi trudă să lucrez. M-am suit sus apoi, după ce am zidit în sus cât am săpat în jos, şi am rămas acolo cu viaţa mea, iar Tu m-ai umbrit şi m-ai arătat oamenilor, şi se cutremurau cei din vremea mea când vedeau cât călcam peste mine şi cât Te înălţam pe Tine în mine, bunul meu Povăţuitor, milosule Stăpân al umilinţei mele. O, mult, mult de tot trebuie să muncească omul pentru calea lui cea mântuitoare, de lume şi de trup izbăvitoare, o, Doamne. O, puţin, puţin de tot munceşte omul pentru Tine ca să-i dai Tu apoi şi mântuire.

M-ai făcut apostol peste oameni prin viaţa mea cea pentru Tine zidită cu trudă de nevoinţa mea înaintea Ta, Doamne. O, cum să povăţuiesc mai sfânt pe om ca să ia cu bărbăţie şi cu frică de Dumnezeu lucrarea lui cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Tu pentru Tine ai zidit omul, nu pentru el l-ai zidit, Doamne. A lepădat omul încă de la început ursita lui cea de la Tine şi s-a făcut slujbaş păcatului din el, stârnit în el prin neascultarea lui de Tine, Făcătorule a toate, văzute şi nevăzute câte sunt.

Începutul sfinţilor stâlpnici am fost pe pământ înaintea oamenilor, şi am venit la Tine şi la sfinţi odată cu începutul anului creştinesc şi duhovnicesc, în ziua întâi a lunii întâi din an. Am venit rod copt şi m-ai aşezat pe masa Ta, la masa Ta cu sfinţii şi văd din cer pe pământ acum împreună cu sfinţii Tăi, cu toţi cei care văd cu Tine din cer pe pământ peste tot.

O, mare este lucrarea Ta de azi, mare, Doamne, şi se cutremură sfinţii de măreţia ei din cer şi de pe pământ. Eşti atât de blând pentru apropierea Ta cu omul când vii şi cuvintezi cu glasul Tău de azi. Blând, Doamne, blând faţă de măreţia Ta, văzută de sfinţii Tăi. O, ce mare este slava Ta în cer şi pe pământ, slavă pe care omul n-ar putea s-o privească şi să nu se prăbuşească sub ea! Tu însă eşti atât de blând, atât de bun şi blând, atât de mic Te laşi, pe cât eşti de mare, o, Doamne, şi iată, vii pe pământ cuvânt şi grăieşti cu omul aşa cum grăiai şi în rai, şi dai de ştire cuvântul Tău, care trebuie ascultat de om, Doamne.

Voi, cei care doriţi după Domnul pe pământ, luaţi aminte la glasul Domnului şi nicidecum la glasul vostru. O, nu faceţi ca omul cel din rai, care în loc să-L asculte pe Domnul a ascultat de om, şi unul pe altul s-au tras cei doi dinaintea Domnului şi au căzut pe pământ apoi, şi e de lucrat mult cu viaţa ca să I-o daţi înapoi Domnului, de la Care o aveţi în dar, şi pentru care Îi sunteţi Lui datori cu viaţa. O, ascultaţi glasul Domnului! Vine Domnul pe pământ cuvânt. Pentru voi vine. Vine Domnul să vă scape de întuneric şi de păcatul cel întunecat. Lăsaţi-vă temple sfinte să fiţi cu trupul vostru, că are Domnul nevoie de odihnă în voi. Luptaţi lupta cea pentru viaţa de sus în voi şi nu daţi de la voi lupta, că e scumpă viaţa şi preţul ei, e cât vecia de scumpă viaţa pusă de Domnul în om. Ridicaţi-vă deasupra lumii şi a duhului lumii. Se poate aceasta prin voinţă, căci lumea este numai păcat. Mângâiaţi-vă trupul cu uneltele asprimii cea împotriva vrăjmaşului omului, şi mângâiaţi-vă duhul cu blânda adiere a Domnului şi cu darurile Lui cele scumpe. Şi, în sfârşit, mângâiaţi-vă sufletul, mângâiaţi pe Domnul în voi, pe Cel de la Care aveţi viaţa în trup. Trupul omului a căzut din rai pe pământ acum şapte mii de ani, iar pe pământ e război, e front de luptă asupra vieţii cea de sus a omului, dar voi, oameni, naşteţi-vă de sus şi veţi fi de sus şi veţi birui în război împotriva armelor vrăjmaşe, căci Domnul a biruit pentru voi.

O, pace Ţie, Doamne! Pace de la noi, Doamne! Sfinţii Tăi se poartă cu Tine între cer şi pământ. Suntem cu Tine în văzduh, pe nori de îngeri, şi e mare slava Ta. Fericirea mea e mare acum. Slavă Ţie pentru ea, iar eu o împart cu fraţii mei, cu sfinţii Tăi în cer acum, şi-Ţi cântăm toţi slavă! Amin.

— O, ce frumos! O, dacă s-ar deprinde şi omul de pe pământ cu acest frumos, cu Domnul şi cu sfinţii în petrecere cerească pe pământ! E mult de luptat şi e frumos în luptă, o, sfinţi iubiţi ai Mei, dar oamenii nu ştiu acest frumos. O, nu ştiu oamenii despre început şi despre sfârşit şi iarăşi despre început.

Sunt plin de aşteptare după om. E lungă vremea aşteptării Mele. Voiesc să fie frumos pe pământ ca şi în cer, şi trebuie să se ivească acest început, că-Mi este dor. Amin.

Pace ţie, poporul Meu! În a doua zi a praznicului crucii Mele, în zi de duminică am aşezat în carte cuvântul care a stat în Mine pregătit pentru acest început, pentru înnoirea anului. Ai grijă, fiule, să împarţi peste pământ acest cuvânt de sărbătoare şi de învăţătură pentru mântuire.

O, fiule poporul Meu, ţine-Mă, fiule, în pieptul tău, unde Eu voiesc să locuiesc, că nu ştiu oamenii durerea Mea şi pribegia Mea cea de şapte mii de ani pe urma omului care M-a smuls din el, şi a rămas golul acesta în om şi în Mine, gol pe care omul n-are cum să-l umple decât cu Dumnezeu, cu Cel ce l-a zidit pe om ca să aibă Domnul casă pe pământ. Iată, sunt fără casă. Îmi sunt duşmanii în casă, iar Eu afară pribeag. Voiesc să-Mi iau înapoi casa şi să fac curat în ea şi să aşez în ea slava Mea. Voiesc să repar pe cele stricate de om. Cuvântul Meu repară sau strică acolo unde lucrează omul, şi nu se poate omul împotrivi cuvântului Meu cel rostit. Amin.

Cuvântul Meu Mă aduce pe pământ ca să lucrez prin cuvânt, ca la început. Slava Mea se odihneşte acum, după ce am lăsat sarcina jos, că am pus în carte cuvântul Meu care a aşteptat intrarea sa, şi va fi el împărţit peste pământ. Amin, amin, amin.

28-09-2014