Fiilor, vin să vă adăp cu apă vie. Vin să vă dau vouă, şi de la voi să ia în dar apa cea vie toţi cei care sunt însetaţi, ca să nu mai înseteze în veac. Amin. Vin la voi să vă dau darul iubirii, că pe pământ nu este iubire. Iubirea de pe pământ se stinge şi nu mai arde şi se face pământ, dar iubirea Mea este până peste toţi vecii.
O, fiilor, de ce se stinge iubirea de pe pământ? Omul însetează după iubire, după mângâiere, după bucurie, dar când află iubirea, el se învaţă cu ea, şi ea se stinge şi nu mai arde, şi omul caută iar, şi omul însetează iar.
Am stat de vorbă cu femeia samarineancă şi i-am zis aşa: «Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, că ea se va face în el izvor de apă izvorâtoare de viaţă veşnică». O, fiilor, omul care se găseşte cu Dumnezeu, acela nu mai caută altceva şi nu mai însetează după altceva, şi se face viaţă veşnică un astfel de om, iar viaţa veşnică sunt Eu în om; Eu, Cel veşnic, Domnul, Care nu Se stinge, şi este. I-am zis samarinencei: «Dă-Mi să beau!». Ea avea cu ce să scoată apă din fântână şi de aceea i-am spus «Dă-Mi să beau!», şi apoi să-i plătesc pentru apa pe care Mi-o întinde să o beau pentru osteneala drumului Meu printre oameni. Voiam să-i plătesc cu apa cea vie şi să-i insuflu în cuget că Eu sunt Dumnezeu, iar ea a zis: «Nu cumva eşti Tu mai mare decât Iacov, părintele nostru, care ne-a dat această fântână după ce a băut din ea el şi feciorii lui şi turmele lui?». Eu voiam să o fac să înseteze de iubire şi să caute spre ea, şi i-am zis: «Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar tu ridică-te ca să cunoşti darul lui Dumnezeu şi pe Cel ce ţi-a spus „Dă-Mi să beau”, şi El să-ţi dea apă vie». Ea s-a umplut de iubire şi a zis: «Dă-mi, Doamne, această apă, ca să nu mai însetez, ca să nu mai caut».
O, fiilor, omul care se găseşte cu Dumnezeu, acela nu mai caută altceva, dar iată, omul nu Mă caută şi nu Mă găseşte. Omul vrea minuni, vrea semne, dar acum e vremea judecăţii, nu mai e din nou ca la prima Mea venire când îl făceam pe om să Mă cunoască prin semne şi prin minuni. Semnele şi minunile sunt pentru cei tari la cerbice, care stau împotriva Mea, nu sunt pentru cei care au iubirea după care nu mai însetează. Nu mai sunt de folos semnele şi minunile, că omul s-a pus mai mare decât Mine pe pământ. Numai că iubirea omului se stinge, şi omul însetează mereu şi bea mereu, căci cele pământeşti secătuiesc inima şi mintea şi sufletul şi trupul omului, dar la voi vin Eu şi Mă fac dar în voi, ca să aveţi voi darul iubirii şi să nu mai însetaţi după iubirea cea de pe pământ. Eu Mă dau vouă apă vie şi Mă fac în voi izvor de apă izvorâtoare de viaţă veşnică şi vă liniştesc setea.
Iată, omul caută mereu, caută şi pe pământ, caută şi în cer, şi după ce zice că găseşte, însetează iar, căci cine bea aşa, aşa păţeşte. Nu ştiu cum să-l mai îmbiu pe om să nu mai caute pe cele ce trec, şi să le caute pe cele care rămân. Aşa am făcut cu poporul Israel. Mereu l-am îmbiat, mereu l-am aşteptat, mereu am stat cuvânt lângă el, dar el căuta mereu, şi de Mine se depărta mereu, că voia să fie stăpân peste tot pământul, iar setea aceasta l-a scos din inima Mea şi l-a dus la iubirea cea de pe pământ, la mărirea pe care o căuta el, că n-a mai ascultat nici de Moise, nici de prooroci, şi s-a făcut vrăjmaşul Meu de la început şi până azi.
Cel ce păcătuieşte împotriva umilinţei, aceluia nu-i mai trebuie alt păcat ca să piardă viaţa cea vie, care nu este altceva decât voia lui Dumnezeu în om. Umilinţa îl ajută pe om să nu se vrea mare, şi să se vrea viu, fiindcă cel mare însetează mereu şi pleacă după apă ca să-şi astâmpere arsura inimii. Tot omul a părăsit umilinţa şi tot omul L-a părăsit pe Dumnezeu căutând cu cele de pe pământ, dar iubirea pământească şi trupească se stinge mereu, şi omul caută iar, şi omul însetează iar. îşi face omul rost de foc în inimă şi caută mereu după apă ca să-l stingă, dar Eu am zis: «Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou şi va umbla mereu după apă».
Fiilor, de ce, tată, se stinge iubirea de pe pământ? De ce însetează omul mereu după iubire, după pace, după bucurie, după mângâiere? De ce caută omul mereu şi nu-şi mai sfârşeşte căutarea? De ce, fiilor, se stinge omul? Omul a fost făcut din iubirea Mea, dar a fost luat din pământ. L-am luat din pământ, dar am suflat peste el duh şi iubire din Mine, ca să fie ca Mine. De ce nu este ca Mine? O, cât rău face omului păcatul cel împotriva umilinţei, căci cel ce nu adună cu Mine, acela risipeşte adunând. Fiilor, fugiţi de greşalele cele împotriva umilinţei, că e plin pământul de om fără Dumnezeu peste el. Dumnezeul omului este mândria omului, viermele cel neadormit, care roade din om până ce-l sfârşeşte pe om. Voi însă hrăniţi-vă inima cu milă şi cu iubire pentru Mine, că Eu sunt Dumnezeu adevărat peste cei ce iubesc adevărul. V-am numit poporul Meu, şi vreau să nasc prin cuvântul Meu de la voi oameni adevăraţi, şi să ia aceştia în ei chipul Meu şi asemănarea Mea, că numai aşa Mă poate avea omul de Dumnezeu, numai omul cel adevărat, fiilor. Omul care bea şi însetează din nou, acela nu iubeşte adevărul, căci Eu sunt Adevărul, şi puţini sunt cei ce Mă iubesc. Voi însă aşezaţi-Mă hrană şi apă pe masa voastră, că v-am ales dintre oameni ca să fiţi ai Mei şi să răscumpăr prin voi neamul omenesc, omul al cărui trup Eu l-am făcut, şi după ce l-am făcut, am făcut din el casă a Mea şi a Duhului Meu, suflând cu Mine peste el, aşa cum suflu azi peste voi, ca să vă fac şi ca să fiţi casă a Mea şi potecă a Mea şi împărăţie a Mea între cer şi pământ.
L-am pus pe om între cer şi pământ. Omul însă s-a coborât în adânc şi s-a făcut iad în care arde sufletul din el, căci foc şi pucioasă este toată voia omului care arde în mădularele lui. Voi însă staţi deasupra trupurilor voastre, staţi între cer şi pământ mărturie a cuvântului Meu care suflă peste voi, ca să se audă suflarea Mea cu care l-am făcut pe om cu suflet viu după ce l-am luat din pământ şi i-am dat chip ca şi al Meu. îi voi cere la tot omul socoteală pentru sufletul din el, pentru darul pe care l-am suflat Eu peste omul cel întâi zidit, pentru sângele care este pus de Mine în om ca să fie omul viu. Am făcut din lut trup ca şi al Meu, şi când am suflat peste el suflet din sufletul Meu, s-au făcut carne şi vene în trupul cel din lut făcut, iar în vene, sânge. îi voi cere omului socoteală pentru sufletul din el, căci sufletul s-a făcut la cuvântul Meu în trupul cel din pământ luat. Plânge raiul după darul pe care l-am pus Eu în el, după omul pe care l-am făcut ca să aibă raiul Meu cu el. Omul însă a păcătuit împotriva umilinţei, şi s-a coborât în adânc şi s-a făcut iad în care arde sufletul din el, căci foc şi pucioasă arde în mădularele omului.
O, fiilor, de ce arde omul pe pământ? De ce însetează omul? De ce caută omul mereu şi nu-şi mai sfârşeşte căutarea? Vin la voi să vă dau apa cea vie, şi de la voi să ia în dar toţi cei care sunt însetaţi, ca să nu mai înseteze în veac, ca să nu mai caute. Vreau să se găsească la voi apa vie, izvor de apă izvorâtoare de viaţă veşnică, şi de aceea izvorăsc mereu cuvânt din Mine peste voi. Nu vă miraţi de ce vin la voi mereu cuvânt. Izvorul aşa este, curge mereu şi nu se opreşte. Mai mult trebuie să curg Eu. Amin, amin, amin.
Am stat de vorbă cu femeia samarineancă la înjumătăţirea praznicului iudeilor. Aşa stau şi azi de vorbă cu tot omul care însetează şi care caută apă, ca să-l insuflu pe om şi să ia de la Mine simţire cerească, darul iubirii, şi să zică omul: «Nu cumva Acesta este Dumnezeu? Nu cumva acesta este izvorul cel cu apă vie?». Eu sunt Acela, omule. M-am oprit iar şi iar pentru osteneala drumului Meu între cer şi pământ, M-am oprit lângă fântână ca să-ţi ţin calea şi să suflu peste tine cuvinte de dor, şi să-ţi cer apă, şi să-ţi răsplătesc apoi cu apa cea vie, căci scris este: «Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa aceasta a Mea nu va mai căuta apă, căci nu va mai înseta în veac, fiindcă ea se face în el izvor de apă izvorâtoare de viaţă veşnică», după cum Eu am grăit samarinencei, care s-a plecat spre umilinţă şi a cunoscut pe Dumnezeu.
Vino, omule, la fântână, vino şi bea! Vino, că M-am făcut fântână în calea ta, fântână cu apă vie. Nu-ţi trebuie ciutură să scoţi, căci fântâna este adâncă şi n-ai putea tu să scoţi apă. Ea este adâncă în sus, nu în jos. Ea coboară, nu urcă. Ea este Dumnezeu. Vino la Dumnezeu, omule, că eşti însetat şi nu ai cu ce să-ţi stâmperi setea. Ia şi bea de la Mine şi nu mai înseta apoi, şi nu mai arde apoi, căci cel ce arde caută iar cu sete după apă. Te-am pus între cer şi pământ, omule. Tu însă te-ai coborât în adânc şi te-ai făcut iad în care arde voia cea din mădularele tale, şi îţi cauţi mereu voia aşa cum caută călătorul însetat apă în loc fără apă. Vino şi bea de la Mine şi nu mai înseta! Vino la Mine, ca să nu arzi de sete, căci curând, curând iubirea de pe pământ se va stinge şi se va face pământ, şi se va face casă iubirii de Dumnezeu, aşa cum a fost făcut omul cel din pământ luat.
Vino, omule, la fântână! Ea este de sus, nu de jos. Ea este Dumnezeu. Vino, ca să cunoşti pe Dumnezeu, căci samarineanca s-a plecat spre umilinţă şi a cunoscut pe Dumnezeu. Amin, amin, amin.
09-05-1999
