Sfinţii Celui Preaînalt se aşează cu sărbătoarea lor pe pământ, căci ei au ştiut ce înseamnă pe pământ viaţa, şi au câştigat viaţa pentru veci de veci, căci Eu, Domnul, am spus: «Cel ce voieşte să-şi câştige viaţa sa, acela o va pierde, iar cel ce-şi pierde viaţa sa, acela va câştiga viaţa». Amin.
M-am grăbit spre porţi, M-am zorit din timp, căci sfinţii toţi sunt plini de dor, poporul Meu. Cu mare dor aşteaptă sfinţii cuvântul Meu pe pământ. Cu nestăvilită ardoare aşteaptă toate oştile cereşti să aştern pe pământ masa cuvântului Meu, căci cuvântul Meu este praznicul celor din cer, este masa păcii, adunarea tuturor sfinţilor, iar venirea Mea la tine nu este altfel decât cu sfinţii Celui Preaînalt, poporul Meu, sfinţii care au trăit pe pământ iubind în Mine şi nu în ei, căci Dumnezeu este iubire, şi numai El trebuie iubit. Omul însă M-a văduvit de această cinste, fiindcă el se vrea iubit, şi aşa s-a învăţat omul să se aşeze în locul Meu şi să nu mai fie Dumnezeu iubit, să nu mai fie iubire de la om spre Dumnezeu.
Omul se opreşte pentru sine, şi fiecare se dă unul altuia ca să câştige iubire, iar cine face aşa nu-L poate iubi pe Dumnezeu. Sfinţii cerului însă au cunoscut ce este deşertăciunea vieţii şi n-au iubit nimic şi pe nimeni pe pământ decât pe Dumnezeu şi pe omul care este în Dumnezeu ca în cer şi nu ca pe pământ, iar cine stă pe pământ şi nu în cer şi nu în Dumnezeu cu viaţa sa, acela nu a cunoscut ce este viaţa şi nu ştie să câştige viaţă, ci numai deşertăciune.
Sfinţii Celui Preaînalt s-au aşezat în cete-cete şi s-au pornit cu Mine spre tine pentru sărbătoarea lor, pentru duminica tuturor sfinţilor, poporul Meu. O, deschide-ţi inima, deschide ochii duhului şi vezi că vin cu Mine cetele de sfinţi la tine şi se aşează la masa cuvântului Meu pentru sărbătoarea lor. Cu mare slavă înconjoară ei pe trâmbiţa Mea Verginica, fiindcă ea este azi sărbătorită pentru venirea ei pe lume în ziua de serbare a duminicii tuturor sfinţilor, zi aşezată de sfinţi şi de părinţi, zi de sobor ceresc pentru unirea sfinţilor toţi într-o zi de slavă a lor în cer şi pe pământ.
O, Israele de azi, mare trebuie să fie cel ce crede în sfinţii Celui Preaînalt, iar când crede, această credinţă îi schimbă faţa şi trăirea şi fapta şi veghea şi aşteptarea, şi se face iubire fără de margini unul ca acela, şi se face ca Dumnezeu, căci mai mare dragoste ca aceea, să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi, nu este, poporul Meu, şi aceasta înseamnă Dumnezeu, iar omul nu poate face aceasta, dar poate iubi şi poate ierta dacă voieşte viaţa, iar dacă nu voieşte viaţa, el caută să-şi câştige viaţa sa, dreptatea sa, pacea sa, odihna sa, pierzând viaţa, căci cine-şi câştigă viaţa sa, acela pierde viaţa, pierde pe Dumnezeu, pierde taina iubirii, taina vieţii. Cine se poartă pe pământ ca un stăpân, acela mai întâi îşi pierde mintea cea din Dumnezeu pentru mintea sa, şi apoi prin îngâmfare vede numai prin sine, şi tot aşa se şi zbate pentru ca să-şi câştige viaţa sa. Cel înţelept însă, cel blând şi smerit cu inima, îşi cântăreşte în Dumnezeu mintea şi inima şi vorba şi fapta şi iubirea acestora, şi cu ele câştigă viaţa, şi apoi o dă prietenilor săi curată şi sfântă şi dulce şi cerească pe pământ, căci acela se face împărăţie a sfinţilor pe pământ, şi tot ce este în cer îşi face locaş în el, în cel ce are viaţă.
O, poporul Meu, îi bucur pe sfinţi prin grăirea Mea cu tine, căci ei şi-au câştigat ca plată a iubirii lor, pe Dumnezeu, de viaţă veşnică a lor. Duhul lor se bucură nespus când Mă aud şi Mă văd grăind cu tine despre taina vieţii sfinţilor, căci lor le este dor de viaţă în oameni, ca să-i poată oamenii dori pe sfinţi, şi ei să vină să vieţuiască pe pământ cu oamenii, şi să aibă chemare să vină, căci fără chemare ei nu pot veni şi nu pot lucra şi nu pot vieţui între oameni cu durerea lor, care aşteaptă în ei să fie lucrătoare pe pământ între oameni, şi cei credincioşi Domnului să iubească darurile sfinţilor Lui.
O, poporul Meu, să ştii că viaţa fără încercare peste ea nu trece spre răscumpărarea ei. Pe pământ, omul, ca să ajungă mare între oameni este trecut prin multe strâmtori, prin multe uşi, şi este cântărit în fel şi chip ca să-şi câştige un rang în viaţa lui de om, iar cel ce nu este probat, acela rămâne chiar şi fără viaţă pe pământ, nu numai fără nume sau fără slavă, ca pe pământ slavă. Pentru cer, ca să câştige omul viaţă, căci din cer este viaţa, nu ştie omul cât de probată trebuie să-i fie viaţa, cât de încercată, prin cât de multe trebuie să treacă şi să răspundă bine, ca apoi să câştige viaţă pierzându-şi viaţa sa, precum Eu am spus despre viaţă pentru om. Sfinţii Celui Preaînalt au îndurat dispreţ, umilinţă, ispite mari şi mici, dureri fel de fel, ură, răbdare de sfinţi, moartea trupului, şi iată cât de multe încearcă viaţa omului până ce el ajunge să câştige viaţă! Eu n-am câştigat altfel viaţa Mea între oameni, şi apoi dintre cei morţi câştigată, căci viaţa cea de pe pământ a omului îi face sau nu cale vieţii spre om, cale învierii omului şi veşniciei lui cu Domnul.
O, ce dulce a fost viaţa trâmbiţei Mele Verginica în vremea ei de pe pământ! O viaţă plină de Dumnezeu în om n-a fost niciodată iubită şi preţuită şi văzută bine de cei de pe pământ care sunt numai trup, căci viaţa Mea din om, este duh umilit, inimă înfrântă şi smerită. Aşa stau Eu în om când el trăieşte întru Mine, şi acela este cu Dumnezeu pe pământ. Când Mi-am strâns pe lângă Mine ucenici ca să-i fac pe ei plăcuţi Tatălui Meu, le-am spus lor: «Vai vouă dacă lumea vă va vorbi pe voi de bine, că aşa făceau proorocilor mincinoşi ucenicii lor, şi adevăr adevărat grăiesc, că şi-au luat plata».
O, poporul Meu, viaţa este încercată prin umilinţă, iar dacă ea nu răspunde cu iubire şi cu răbdare şi cu înţelepciune ca a Mea în urma încercării, aceea nu este viaţă bună pentru Dumnezeu în om. Dar omul este îngâmfat pentru viaţa sa, şi un aşa om trăieşte în sine şi se iubeşte pe sine prin orice face el, iar iubirea de sine are ca semn al ei în om neiubirea de fraţi, dezvinovăţirea şi nemulţumirea, şi un aşa om nu are fraţi. Iubirea însă are în ea iubire, şi aşa se cunoaşte ea când este în om, iar când omul are învinuire nu are în el iubire, ci are pentru sine iubire, iar pentru celălalt, învinuire, şi unul ca acela se zbate să-şi câştige viaţa sa, căci el nu ştie taina iubirii şi faţa ei şi lucrarea ei.
Nu pot să-Mi fac cer de sfinţi din oameni care nu au iubirea Mea în ei, şi nici pământ de sfinţi nu pot să-Mi fac din ei. Nu se poate ascunde în el cel care trăieşte pentru iubirea de sine, ci este vădit prin toate câte el făptuieşte şi dovedeşte. E mare putere iubirea, şi Eu Mă aşez în inimi şi în minţi desluşitoare de cele ale tainelor Mele între oameni, iar în cei îngâmfaţi în duhul lor Eu rămân nedesluşit, rămân în întuneric faţă de cel ce se iubeşte pe sine, şi nu Mă pot împărţi nimănui prin cel ce se bizuie pe sine.
Iubirea e putere ori pentru bine ori pentru rău peste om, căci sunt două feluri de iubiri, şi pe două laturi merg ele, ori să nimicească ori să salveze viaţa omului. Una din ele este iubirea de sine, pe care cel orb prin ea nu şi-o vede ca să-şi poată feri viaţa de nimicire, iar cealaltă este iubirea cea de sus, din cer, din Dumnezeu, pusă în slujba lucrărilor cereşti între oameni, pentru cei ce se mântuiesc.
Iată, poporul Meu, iubirea dumnezeiască înseamnă Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, iar iubirea omenească înseamnă omul şi lucrarea omului pe pământ. Aceste două feluri de iubire nu se întâlnesc niciodată, căci se resping şi sunt vrăjmaşe prin însăşi lucrarea lor. Iar sfinţii au iubit cu putere înţelepciunea cea din cer a iubirii şi s-au făcut sfinţi pe pământ pentru ea, şi au câştigat viaţa şi s-au dus plini de viaţă la cer şi sunt fiii vieţii în vecii vecilor, iar Eu, Domnul, vin pe pământ cu cei vii, cu sfinţii vin, cu cei ce au aflat pe pământ taina iubirii şi au trăit în ea. Amin.
O, poporul Meu, îţi amintesc rugăciunea Mea către Tatăl pentru fraţii Mei, pentru ucenicii Mei, căci îi spuneam Tatălui: «Tată, precum Noi una suntem, să fie şi ei una întru Noi, ca bucuria Noastră să fie deplină în ei». O, cum să fac să fie trăită cu putere această taină pe pământ între ucenicii Mei, între cei ce au fost chemaţi ca să fie aleşi şi credincioşi apoi? Mă rog Tatălui mereu, mereu, iar în mijlocul tău voiesc să văd că poţi aceasta, poporul Meu, căci Eu pentru ucenici M-am rugat, iar cei ce-Mi sunt ucenici, pot aceasta. Amin.
Mi-e dor să am ucenici pe pământ, şi să fie ei mari prin ceea ce fac mare şi minunat în numele Meu peste mulţi. Nu este mai mare între oameni ca şi ucenicul care este al Meu şi care vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu după înţelepciunea lui Dumnezeu, după planul lucrărilor lui Dumnezeu peste pământ. Nu este nimeni mai mare între oameni şi între ucenici cu viaţa din cer ca şi ucenicul care are în el descoperirea lui Dumnezeu peste oameni. Dar Eu plâng, poporul Meu, că omul e prea mare ca să poată să se aplece şi să primească pe cel ce este cuvântul lui Dumnezeu din partea Mea. Sufăr cu lacrimă fără de sfârşit de la om, şi nu pot să-l ridic pe om din ţărâna lui, şi plâng sfinţii cu Mine, plâng sfinţii fără de casă şi n-au casă în care să plângă, iar sărbătoarea lor este ca şi a Mea, lacrimă multă, durere şi suspin, dor şi jale, şi toate acestea cuprinse în iubirea cea de sus, iubirea sfinţilor.
Mă pregătesc pentru lacrima lui Verginica, fiindcă ea este între sfinţii cerului, şi tot cerul plânge în vremea aceasta de strâmtorare a lui Dumnezeu pe pământ, strâmtorare cum n-a mai fost, şi nici nu va mai fi, şi omul nu cunoaşte vremea Domnului, pentru că omul cunoaşte numai vremea sa, şi pentru ea trăieşte viaţa sa.
O, Verginico, lacrima ta se face sărbătoare a ta între sfinţii cei în sobor serbaţi de Mine şi de poporul Meu cel de pe pământ. O, trâmbiţă a lui Dumnezeu, dureros a fost suspinul tău pe pământ! Mereu ai plâns după viaţa Mea în creştin. Mereu ai suspinat de dorul Meu, de suspinul Meu de la om, că omul nu-Mi dă altceva, fiindcă el nu voieşte să afle taina iubirii cereşti ca să se bucure de ea şi el şi Eu în el. O, trâmbiţă plină de jalea Mea, te mângâie toţi sfinţii aşa cum te-au mângâiat când te-ai ivit pe lume pruncă, încununând între cei cereşti sărbătoarea duminicii tuturor sfinţilor, şi când Eu le-am spus lor că tu vei fi trâmbiţa Mea şi a lor înaintea venirii Mele, şi le-am spus că vei fi venirea Mea, scara Mea de venire între oameni ca să-Mi culeg un popor de ucenici. Dar ce durere mare am purtat în tot acest timp de cincizeci de ani de coborâre a Mea! Că n-a voit cel ce M-a auzit prin glas de trâmbiţă, n-a voit să se facă ucenic al venirii Mele, al vestirii cea mare acum, la sfârşit de timp, şi plânge timpul cel pierdut de om, şi plânge omul cel pierdut de timp, şi el nu ştie de ce plânge, nu ştie că plânge, căci omul nu se cunoaşte pe sine, fiindcă nu ştie de unde este viaţa lui şi unde-i plânge viaţa aşteptându-l.
O, ce sărbătoare dulce! O, dulce este durerea, Verginico, şi omul fuge de acest dulce şi mănâncă numai amar, căci omul care-şi caută bucurii nu poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe Cel îndurerat în cer şi pe pământ şi în om. Cel ce plânge după bucurii, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nu-L poate mângâia pe El. Dar sfinţii Celui Preaînalt ştiu taina iubirii cereşti şi izvorul ei, căci ea este izvorul sfinţilor în cer şi pe pământ, şi e lucru mare să ştie omul taina celui sfânt, taina celui ce iubeşte pe Dumnezeu între cei de pe pământ. Amin, amin, amin.
– O, câtă lacrimă, Doamne, câtă iubire! Iubirea se face lacrimă, şi numai sfinţii iubesc taina aceasta, care nu poate locui cu omul cel plin de iubire pentru el, şi de la care Tu atât de dureros suspini, şi în sfinţi suspini, Doamne. O, cum puteam să fiu eu altfel pe pământ şi în cer decât suspinul Tău dacă eu am fost ucenicul Tău pe pământ, trâmbiţa Ta, purtând cel mai mare dintre darurile toate, darul cuvântului Tău? Te-am purtat cuvânt pe pământ, şi a rămas peste cei ce iubesc acest dar, şi eşti veşnic prin el peste cei născuţi pentru Tine şi nu pentru ei pe pământ. Voiesc să mă las cu mult cuvânt pentru sărbătoarea mea între sfinţi, şi îi voi întări şi eu pe cei din porţi, ca să mă las peste poporul Tău şi al meu cu harurile cele de sus pentru înţelepciunea iubirii cea de sus peste el.
Pe voi, porţi ale Domnului, vă cuprind în puteri cereşti, vă cuprind în iubirea cea de sus, ca să puteţi sta pentru trecerea sfinţilor cerului spre poporul Domnului, ca să-l învăţ pe el în această sărbătoare taina lui Dumnezeu cu omul, taina mântuirii, taina vieţii care nu piere, fiilor vestitori de Dumnezeu. O, cât aş vrea să vă înţeleagă poporul iubirea Domnului din voi! O, cât aş vrea să vă cunoască de lângă Domnul şi nu de lângă el poporul! E mare şi e din cer, şi e cu milă mare în ea iubirea voastră pentru poporul cel chemat, dar mai sunt două trepte care îl duc pe el la viaţă, căci cei chemaţi trebuie să fie şi aleşi la lucrul cel pentru Dumnezeu, şi apoi să facă ei minunile credinţei lor, spre plinirea celor din urmă Scripturi care aşteaptă să se aşeze pe pământ. Vă văd osteneala, văd cum apasă cele de sus peste voi, iar voi sunteţi zdrobiţi de tot ce îl doare pe Domnul, şi vă strânge grijă mare pentru lucrul Domnului peste popor şi peste toţi de pe pământ pierduţi de Dumnezeu, vânduţi slavei lumeşti, care nu este la Dumnezeu, ci este în lume, şi îl ţine pentru ea pe om, ca să nu vadă omul mântuirea lui şi pe Stăpânul mântuirii lui.
Vă las spre odihnă, ca să putem apoi sfârşi cuvântul sărbătorii sfinţilor, să vă dau poveţe pentru popor şi pentru om, căci sunt trâmbiţa Domnului, şi n-am purtat alt dar pe pământ.
Doreşte-mă, poporul meu, căci sunt la Domnul, şi prin mult suspin te cer de la Domnul ca să fii mereu şi ca să înveţi să fii. Cu tot atâta suspin te cer de la tine pentru multul lucru ce este acum de lucrat pentru Domnul Dumnezeul tău, căci dacă mai este timp încă, tu pentru Domnul ar trebui să poţi, căci Domnul trebuie să rostească în curând peste toate: «Toate sfârşitu-s-au!», iar tu să te laşi cu Domnul şi să fii începutul cel de la sfârşitul a toate şi să fii cel ce şterge lacrima Domnului şi a sfinţilor Lui. Amin.
– O, Verginico, le binecuvântăm sărbătoarea, le dăm dragostea sfinţilor, îi rugăm să facă petrecere cerească, iar Noi să privim la ei şi să le insuflăm slava cu care sfinţii stau cu ei, învăluindu-i în taina vieţii care nu piere, şi apoi iarăşi să Ne apropiem cu tot cuvântul sărbătorii.
Poporul Meu, nu uita de cerul cel nevăzut. Nu uita să crezi cu putere, ca să-ţi măsoare Domnul credinţa ta, căci fapta credinţei este prin vederea ei, şi este floarea vieţii care se desface la vedere împrăştiind mireasma ei şi slăvindu-i pe cei ce sunt ucenici ai slavei Domnului pentru care ei au trudit. Ferice celui ce nu doarme acum, căci cel ce doarme este cel ce nu aude cuvântul Meu şi nu trăieşte prin el. Iar cel ce nu doarme, pe acela îl găsesc întru întâmpinarea Mea, şi apoi el se face semănător din cer şi rod al Celui ce seamănă peste ucenici sămânţa Sa cea dătătoare de viaţă, din care răsare popor ascultător, blând şi smerit cu inima, copil al Tatălui ceresc, precum Eu sunt. Amin, amin, amin.
*
Hai, copii semănători, căci pe cel ce nu doarme la cuvântul Meu, Eu îl am ucenic care are în el descoperirea lui Dumnezeu peste oameni, aşa precum v-am spus Eu în ziua aceasta mare. Verginica are poveţe pentru poporul cel hrănit din cer, iar voi faceţi trecerea sfinţilor, ajutaţi-i să intre în cartea Mea cu voi, în venirea Mea la poporul Meu, fiilor copii. E sărbătoarea sfinţilor toţi, iar Verginica este poarta lor de intrare, este trâmbiţa Mea şi a celor din cer.
O, Verginico, dulce este durerea celor din cer, iar lacrima lor se face sărbătoare, ca să-i cheme la Mine pe oameni şi să le dea putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, sfinţi ai cerului, aşa precum tu ai fost pe pământ, căci tot ca pe pământ vor fi cei ce vor căpăta ceea ce şi-au lucrat prin trăirea lor cea din trup, iar cine nu crede aceasta, acela nu ştie ce înseamnă viaţa pe pământ şi în cer.
O, trâmbiţă a Mea, dureros a fost suspinul tău pe pământ! Ai plâns mereu după viaţa Mea în creştin, şi l-ai învăţat şi din cer şi de pe pământ, şi cu cât îl învăţai şi îl doreai pentru Mine, cu atât el se depărta de cer. O, ce frumos l-ai învăţat tu pe creştin! I-ai lăsat carte de învăţat şi de urmat, dar el s-a învăţat uituc, Verginico, şi dacă nu l-ai mai învăţa şi acum, el ar uita mereu. Dar tu ai duhul blând şi smerit, ca şi pe pământ, şi te doare de cel ce nu ştie pe pământ ce este viaţa şi puterea ei. Hai, cu iubire şi cu Duhul Meu Cel Sfânt, pe Care L-am dat celor ce s-au făcut locaş al Domnului între oameni. Hai, că tu eşti trâmbiţa Mea şi a sfinţilor Mei, şi eşti plină de iubire, ca şi pe pământ, şi te apleci ca şi Mine ca să-i poţi ajuta pe cei ce s-au adus spre lucrarea cuvântului Meu, ca să se aşeze ei în toată învăţătura Mea şi să trăiască prin ea şi să se facă bucurie sfinţilor şi pildă oamenilor, Verginico. Şi acum, îţi binecuvintez intrarea ta la poporul tău. Amin, amin, amin.
– O, câtă lucrare peste poporul cel de azi, Doamne! O, cât cuvânt din cer peste el ca să iubească el viaţa, Doamne! Şi acum, iarăşi îl învăţăm şi îi dăm din cer, ca să aibă sfinţii parte cu el, căci cuvântul Tău din mijlocul lui, este masa sfinţilor care au aşteptat venirea Ta cu ei, lucrarea venirii Tale care iarăşi face lumea, prin unire cu cei de pe pământ, Doamne.
Doreşte-mă, poporul meu, căci sunt cu Domnul, şi cu mult suspin te cer Domnului şi îi cer pentru tine viaţă şi putere de viaţă. Cu tot atâta suspin te cer şi de la tine, că mult lucru este de lucrat pentru iarăşi facerea lumii. Dacă mai este încă timp, tu pentru Domnul trebuie să poţi, şi să te îndemni frate pe frate să poţi.
O, copii din porţi, trebuie mai mult lucru de la voi peste popor, chiar dacă lucrul ivirii cărţii cea de cincizeci de ani de cuvânt al Domnului vă ia tot mersul, tot timpul şi toată odihna. E mult şi e mereu de lucrat ca să aibă Domnul viaţă frumoasă în creştin şi ca să-l găsească Domnul aşa în toată clipa. îngăduinţa de pe o zi pe alta de a nu împlini poporul tot cuvântul Domnului, nu poate aduce învierea şi nu poate să aducă putere peste cei ce trebuie să poată pentru cer acum. O, nu e bună voia cea de pe pământ. E bună învierea, căci unde nu e înviere mereu în toţi la fel, e lacrimă pe pământ şi în cer, şi e greu de biruit pentru Scripturile care sunt acum de împlinit ca să Se aşeze Domnul să împărăţească peste toate, şi ca să fie apoi înviere.
Voiesc să mă las cu învăţătură peste toţi cei care iau de la voi cuvântul cel din cer, dar mai cu seamă aş îndemna poporul să se uite mai mult şi să nu uite de pe o zi pe alta cartea pe care am lăsat-o eu lui la ducerea mea la cer. Ar fi să vă amintiţi mereu unii altora din ea, şi să fiţi primitori dacă luaţi din ea unul pentru altul, căci viaţa plăcută Domnului trebuie s-o puneţi peste voi din cartea învăţăturii mele peste voi. Iată, toate cuvintele Domnului au rămas pentru judecata a tot omul, fiindcă omul nu le împlineşte, iar ele sunt pe pământ pentru ca să nu poată omul spune că nu a ştiut ce înseamnă viaţa lui pe pământ. Dar tu, popor al învăţăturii mereu a Domnului, tu ştii ce înseamnă viaţa ta? Sfinţii care sunt acum în cer, au înţeles cuvântul cel dătător de viaţă al Domnului, şi care a rămas în Scripturi şi în sfinţi, iar sfinţii au trăit după el pe pământ, căci omul sfânt nu trebuie să aibă voia sa pe pământ. Te-a strâns Domnul din loc în loc în chiticele ca să te înveţe viaţa şi ca să ţi-o probeze şi să ţi-o privească mereu înăuntru şi în afara ta, şi te-a învăţat de curând să nu iubeşti să stai ca în casă la tine în curţile binecuvântării Sale pentru cei iubitori şi ascultători de Dumnezeu. E păcat să stai în voile tale în curţile Domnului, poporul meu. Tu ai mereu de învăţat, căci cuvântul cel din cer se lasă mereu peste tine cu viaţa lui, căci este dătător de viaţă. Tu, fiule, nu eşti dator fratelui tău, ci eşti Domnului dator, şi aceasta înseamnă şi mai mult, înseamnă tot, că tu nu trebuie să trăieşti înăuntru şi în afara ta ca şi omul de pe pământ. Tu ai fost chemat la lucrarea vieţii, la lucrarea sfinţilor, iar sfinţii n-au stat pe pământ fără lucrarea vieţii mereu peste ei. Ei au trăit pe pământ iubind în Domnul, nu în ei, dar tu poţi singur pricepe cum vine aceasta ca să stai în Domnul şi nu în tine? Iată, sfinţii mă ştiu pe mine trâmbiţă a Domnului, şi trec şi ei spre tine, ca să-ţi spună ei cum trebuie să trăiască sfinţii pe pământ. Amin.
– Toate cetele de sfinţi laolaltă ne facem un singur cuvânt, Verginico. Mare dar ne-a dat Domnul în cer acum, la sfârşit de timp, de te-a născut pe pământ şi te-a adus apoi în cer la sfinţi cu lucrul tău de venire a Domnului la oameni pe pământ, şi la sfinţi în cer, căci sfinţii din cer au aşteptat şi ei venirea Domnului, nu numai cei de pe pământ credincioşi şi sfinţi cu iubire. Numai prin credinţă nu poate nimeni să se facă sfânt. Pentru credinţă trebuie apoi iubire, iar noi, aceasta am lucrat pe pământ. Iubirea e putere mare, şi cu ea se biruieşte moartea care vine de la duhul lumii şi de la trup, iar noi această luptă am dat pe pământ, ca să câştigăm în noi sfinţenia, şi apoi darul Duhului Sfânt. Tu însă ai fost aşa de mare pe pământ, de te-a făcut Domnul dar al sfinţilor Lui, şi te-a dat nouă ca să putem veni cu Domnul pe pământ la poporul cel hrănit din cer prin gura ta, fiindcă ai fost trâmbiţa Domnului.
Toţi sfinţii plângem cu lacrimi de bucurie pentru darul venirii noastre cu Domnul la masa Lui din mijlocul lui Israel, cel din români Israel, şi ferice tuturor celor ce ştiu ce înseamnă sămânţa lui Avraam între oameni, că iată, cei ce s-au adus la această masă ca să se alipească Domnului, au crezut ca Avraam că Dumnezeul Sfintei Treimi este Cel ce vine şi grăieşte peste cel credincios, peste Israel, ai cărui părinţi sunt cei credincioşi, Avraam, Isaac şi Iacov.
O, sfinţilor le este dor de viaţă în oameni. Aşa a spus Domnul despre noi. Ne este dor să iubească oamenii viaţa aşa cum am iubit-o noi pe pământ şi în cer, căci tot pe pământ se iubeşte în cer, iar altfel nimeni nu intră în această ţară dacă pe pământ nu au dobândit-o pe ea. Nestricăciunea trupului trebuie lucrată de cel credincios, şi trebuie prin iubire lucrată, şi ea nu se capătă în dar. Ea se lucrează şi se aduce în dar Domnului, spre desăvârşirea Sa în om, aşa cum şi noi am lucrat Domnului viaţă în noi, şi de aceea suntem acum fiii vieţii, şi de aceea grăim peste pământ prin venirea Domnului la cei ce cred venirii Lui de acum.
Viaţa se încearcă dacă este în om, şi prin umilinţă se încearcă ea, căci cel sfânt trebuie să semene cu Domnul, Cel încercat prin multă umilinţă, prin multă suferinţă pe pământ, căci S-a lăsat în toate încercat şi ispitit, în afară de păcat. Iată-L! A fost fără de păcat, şi a fost Cel mai umilit, Cel mai blând, Cel mai smerit, şi apoi a rămas pentru pildă peste omul care se naşte din păcat, şi care poate apoi dacă voieşte, dacă iubeşte viaţa, să se nască din Cel fără de păcat, din Domnul, ca să fie făptură nouă, aşa cum este scris în Scripturile care au viaţă în ele.
Viaţa se încearcă dacă este în om, prin iubirea sau prin neiubirea de fraţi. Cine voieşte să fie frate, acela trebuie să fie iubitor de fraţi, căci altfel nu are fraţi unul ca acela, iar taina şi lucrarea frăţiei este mare, şi este din Dumnezeu dacă este, şi altfel ea nu este, căci cea din Dumnezeu este cea măsurată şi nu cea din om lucrată. Domnul a făcut mai întâi lumea cea nevăzută, dar pentru că omul este fără de pricepere din cer, nu înţelege cine îi măsoară lui viaţa pe pământ. El nu şi-o poate măsura, dar nici aceasta nu ştie omul, şi ar trebui să ştie şi mai mult decât aceasta măcar cel ce voieşte viaţa. Omul nu este niciodată singur, şi nimic nu vine peste el decât din măsura socotită bine de lumea cea nevăzută atât cât omul nu pricepe şi nu vede. Iată, nimic nu poate fi peste om decât după măsura lui, chiar şi când el judecă pe fratele său, căci dacă el aceasta merită, aceasta vine peste el, iar judecata făcută de om aduce aceeaşi lucrare asupra omului. Noi, sfinţii cerului, am învăţat puterea vieţii şi ne-am deprins pe pământ să biruim slăbiciunile ei şi judecata ei, şi am făcut aceasta prin iubire, nu numai prin credinţă, căci dacă Avraam credea şi nu iubea cu puterea iubirii cea din Dumnezeu, el n-ar fi putut cunoaşte pe Domnul când a venit la el în chipul Treimii cereşti, Care Se numeşte Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Noi, Verginico, am spus poporului tău ce este puterea vieţii. Ea este iubirea cea pentru credinţă, şi suntem plini de pace că în ziua aceasta de sfinţi, noi am grăit peste pământ. Amin.
– O, sfinţi şi scumpi ai Domnului, voi aţi iubit iubirea cea de sus, care este puterea vieţii şi biruinţa morţii. Ştergeţi-vă lacrimile, căci lumea cea nevăzută vă slujeşte vouă ca şi pe pământ când aveaţi priceperea aceasta, şi din care voi aveaţi înţelepciunea vieţii, darul vieţii, paza vieţii şi biruinţa cea pentru ea, căci lumea cea nevăzută s-a împărţit în două după ce omul s-a semeţit asupra lui Dumnezeu, şi apoi au fost două puteri: puterea binelui şi puterea răului, şi iată-le pe acestea cum lucrează pe pământ prin oameni din lumea cea nevăzută şi nepricepută de om. Mai întâi a făcut Dumnezeu nevăzutele şi lumea cea nevăzută, şi apoi a scos la iveală pe cele ce se văd şi pe om, şi nu-l cuprinde pe om acest fior pe care l-au avut şi îl au sfinţii pentru lumea cea nevăzută, care fără odihnă lucrează peste om, şi fără hotar hotărăşte pentru binele şi răul din om, iar Duhul Domnului din cei aleşi de El pentru aceasta, îi încearcă din Dumnezeu pe cei ce stau în duhul lor, în voile lor, în sângele lor zicându-şi că-L cunosc pe Domnul şi că sunt ai Lui prin ceea ce ei spun că fac şi împlinesc. Tot omul se mulţumeşte cu puţin când dă să-şi aşeze viaţa în mâna lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu, căci omul îşi cunoaşte numai vremea sa, şi pentru ea trăieşte viaţa sa şi nu pentru Dumnezeu, căci ca să trăiască pentru Dumnezeu, omul trebuie să cunoască vremea Domnului, nu vremea sa. Dureros a fost suspinul meu pe pământ, o, sfinţi iubiţi ai vieţii Domnului, căci darul vieţii, cel mai scump dar, este necăutat de om.
O, poporul meu, popor al Domnului, mereu am suspinat de dorul Domnului, de suspinul Lui de la om, căci omul nu-I dă lui Dumnezeu altceva decât suspin, fiindcă el nu voieşte să afle şi să ştie şi să trăiască taina vieţii, care este taina iubirii cereşti. Eu am fost trâmbiţa Lui, Duhul Lui Cel plin de jale de la om, şi ştiu suspinul Lui, şi cu El am suspinat şi suspin după viaţa cea de sus din creştin. Spunea adesea Domnul că în poporul Lui nu vor mai fi decât copii frumoşi, nu vor mai rămâne cei mândri, cei mofturoşi, cei ispititori, cei neascultători, cei neîmplinitori, cei bârfitori, cei certăreţi, cei pretenţioşi pentru ei, cei pizmăreţi, cei cu iubire de sine, care nu stau în Domnul, şi cu durere mare spunea Domnul aceasta. Dar tot El ştie şi măsoară pe poporul Lui, căci lumea cea nevăzută aceasta face, şi Domnul Şi-i cunoaşte pe ai Lui, şi îndelung rabdă pentru ei din pricina celor neîmpliniţi în Domnul, şi îi îndeamnă la răbdare pe cei ce iubesc viaţa cea de sus, pe care Domnul o măsoară din cele ce nu se văd, şi o vesteşte prin cei ce au împărţită lucrare peste om. Cel ce veghează peste multe, acela nu poate avea decât durere, în timp ce mulţi au nemulţumire, aşa cum este între om şi om pe pământ acolo unde nu pătrunde taina iubirii cereşti în om.
O, fiilor împărţitori, e tare greu, e tare dureros să te uiţi la fiecare ce face şi cum este şi ce ştie el să facă, şi tu să ştii ce vrea Hristos şi să nu poţi face nimic pentru Domnul ca să aibă El popor mare şi sfânt, una şi una toţi, căci El iarăşi Se roagă: «Tată, precum Noi suntem una, şi ei să fie una întru Noi».
O, pe cei ce iubesc viaţa cea de sus, eu îi îndemn din Domnul să nu uite cuvântul cel din cer care îi învaţă viaţa, căci între om şi om dacă nu este Dumnezeu, nu este nici omul, iar unde nu este Domnul, e pustiu totul pentru cei din cer care iubesc şi doresc să-şi trăiască viaţa în oameni, căci sfinţii au viaţă multă în cer, şi şi-o doresc în oameni. Dintre cei sfinţi, doresc şi eu viaţă sfântă în poporul meu, iar cel ce stă la învăţat viaţa, acela trebuie mereu învăţat, ca să nu uite şi ca să-i fie ţinută trează viaţa şi puterea ei. Amin.
O, poporul meu şi al Domnului meu! între frate şi frate trebuie să fie Domnul mereu viu, mereu mărturisit, şi numai aşa sunt fraţii fraţi, căci unde nu e şi Domnul nu este nici omul, iar în poporul Domnului sunt şi vor fi numai cei ce iubesc pe Domnul în chip văzut şi mărturisit, ca şi cum Domnul este în trup între cei ce iubesc să trăiască aşa, căci unde este El cu putere, acolo este duhul frăţiei, de la care se naşte duhul iubirii de Dumnezeu între oameni. O, nu e bună îngăduinţa cea pentru neîmplinire, căci nu se văd în creştin împlinirile Domnului, iar această îngăduinţă dăunătoare înfrânează învierea şi înmulţeşte lacrima Domnului şi a sfinţilor Lui, poporul meu.
O, poporul meu, botezul cu Duhul Sfânt e taină dulce şi mângâietoare peste om, dar botezul cu foc e usturător, şi această ştiinţă voiesc eu să trezesc în inima a tot creştinul care a luat din acest izvor şi a crezut că este Domnul. Dar iată, credinţa fără de iubire mare pentru darul vieţii în creştin, nu este roditoare şi nu foloseşte nici Domnului, nici omului, căci scris este că dragostea le poate pe toate, iar fără ea toate cad. între creştin şi creştin trebuie mereu să fie Domnul, căci altfel nu este nici omul în Domnul, fiindcă unde nu e Domnul, e omul, şi omul îşi este sieşi stăpân prin îngâmfare, şi acela nu este, căci nu omul înseamnă viaţa, ci Domnul înseamnă viaţa omului.
O, omule care te cauţi numai pe tine în tine şi în aproapele tău, iar pe Domnul nu-L asculţi! Tu nu-L vezi pe Domnul, dar Domnul te vede tot ce eşti şi ce faci. Tu nu-L auzi pe El, dar El te aude tot ce spui şi ce vrei şi ce eşti, şi vine vremea să vezi că este aşa. Te învăţ, dintre sfinţi să cauţi cu sfinţii, nu cu tine, nu cu cel cu care te asemeni tu, şi nu în tine să cauţi. Caută pe cel ce ştie să te înveţe viaţa, căci îngâmfarea face din om ţărână şi orbire, şi apoi suferinţă în cer şi bucurie diavolilor care stau prin om stăpâni pe pământ, dar pământul este al Domnului. Amin.
Şi acum, Doamne, pune putere de înviere în cuvântul meu, ca să-i fie de viaţă lui Israel, care trebuie mereu strigat, mereu hrănit din cer, iar sfinţii se doresc cu viaţa lor cea sfântă în fiii acestui popor, căci felurite şi dulci daruri ale vieţii au sfinţii, care atât de dulce Te-au iubit şi Te-au mângâiat cu iubirea lor! Numai iubirea mângâie, Doamne, iar pentru calea cu Tine nu-i trebuie numai credinţă omului, ci îi trebuie iubire, căci ea este cea care pe toate le face, aşa cum Tu şi cu sfinţii Tăi acum, cu iubire lucrezi, ca să le faci iarăşi pe toate. Amin, amin, amin.
– O, Verginico, mai întâi de toate câte vor fi, trebuie să facem şi să avem popor ascultător şi supus, căci fără unealtă nu poate nici un meşter să-şi facă lucrarea. Popor cu viaţă mare în el, cu mult Duh Sfânt în el, aceasta trebuie ca să le facem pe toate ca iarăşi să fie peste oameni Dumnezeu. Cu mare greu lucrăm, cu mare răbdare aşteptăm, cu mare dor e Tatăl să-Mi vadă munca agonisită şi adusă spre slava ei, iar Eu sunt încă adânc îndurerat ca şi sfinţii Mei, căci Eu cu ei plâng şi cu ei Mă sprijinesc între om şi Dumnezeu, şi mare taină este taina celor ce nu se văd, dar lucrează până spre arătarea lor cu toată această lucrare pe care omul nu se aşteaptă s-o vadă, şi de aceea omul este nepăsător de Dumnezeu pentru statul lui în el, căci omul numai în el stă, iar în Dumnezeu nu vrea.
O, e tare greu pe pământ fără Dumnezeu, dar omul este îngâmfat şi nu ştie de durere, şi Eu Mă uit neputincios spre cel străin de taina vieţii.
O, poporul Meu, Eu te doresc plin de Duhul Sfânt, ca să pot lucra cu tine. între frate şi frate să fie Dumnezeu, fără de Care nimic nu este din ceea ce se pare a fi. Mai mult decât pe Dumnezeu tu să nu faci altceva pentru tine sau pentru fratele tău sau pentru tot omul rătăcit de viaţă şi de Dumnezeu, Care va rămâne dintre toate.
O, poporul Meu, în cer e jale, iar pe pământ e numai petrecere. Omul petrece, iar Domnul şi cu sfinţii Săi aşteaptă şi rabdă plângând, dar taina facerii din nou a lumii lucrează spre săvârşirea ei, aşa cum este scris în Scripturi pentru vremea aceasta, căci bucuriile nu rămân fără tânguiri, şi oamenii nu ştiu să cântărească plata a ceea ce ei trăiesc prin orbirea lor. Tu însă, să iubeşti viaţa şi s-o faci, şi Eu să văd că o ai, şi să Mă aşez în ea şi să-ţi fiu mereu stăpân, iar pentru aceasta nu-ţi trebuie mintea ta, ci numai iubire îţi trebuie, căci ea şi înţelepciunea ei în tine este ceea ce pe toate le naşte spre viaţa ta, poporul Meu, şi spre biruinţa Domnului Dumnezeului tău, Care aşteaptă învierea făpturii. Amin, amin, amin.
26-06-2005
