Mă supun înaintea Tatălui şi cobor pe pământ cuvânt în zi de praznic sfânt. Aşezaţi-vă înaintea Mea voi, cei ce-Mi deschideţi când bat ca să intru în carte cuvânt, căci Tatăl Mă trimite, nu de la Mine Însumi hotărăsc, nu de la Mine Însumi fac sau grăiesc, ci Tatăl Îmi dă ce să fac. Pun vlagă în voi ca să Mă ţineţi, căci trebuie să aveţi putere pentru Mine, iar Eu pentru Tatăl. Ferice celor ce preţuiesc şi ocrotesc coborârea Mea cea de azi şi puterea cea pentru ea de pe pământ, căci trebuie putere şi din cer şi de pe pământ pentru ea, măi fiilor, şi voi vedeţi din plin aceasta!
O, este necredinţă multă, şi aceasta este când omului îi lipseşte întregimea credinţei, nu numai când nu are deloc credinţă. E pretenţios omul pentru credinţa lui în Dumnezeu, şi, peste asta, credinţă şi în acest cuvânt, care zideşte omul. O, e pretenţios şi Dumnezeu când e vorba de credinţa în El a omului, iar cei ce au credinţă aşa cum Îi face Domnului bine de la ei, aceia sunt cei ce n-au nevoie să depindă de ceva credinţa lor, ci numai de nevoia de Dumnezeu cu ei pe pământ şi peste pământ şi numai pentru ca să aibă cu ce-şi hrăni sufletul lor cel credincios, căci sufletul trage cu Dumnezeu, de unde-şi are obârşia, trage cu cerul din care este, chiar dacă omul îşi bate joc de suflet din pricina lipsei minţii şi a cuminţeniei ei, căci mintea n-are astâmpăr şi-şi face de lucru, săraca, şi apoi se alege cu suferinţă şi ea, şi trupul care este gazdă sufletului.
E praznic în cer între sfinţi şi între îngeri, iar puterile cereşti ţin totul, tot ce se petrece între cele din cer. Amintirea prunciei Mele este în ziua aceasta purtată de cei din cer, căci după ce a fost naşterea Mea aşezată pe pământ, a fost apoi supunerea Mea sub rânduiala aşezată de Dumnezeu în poporul lui Israel pentru tăierea împrejur în trup, şi M-au supus părinţii şi M-au dat spre această supunere şi s-a împlinit şi această rânduială peste Mine, ca şi toate celelalte pentru care venisem să Mă supun lor şi să Mă arăt Om desăvârşit după toată orânduiala, căci Dumnezeu este Cel ce Se supune cu răbdare întru toate atunci când vine clipa ascultării, şi iată, e praznic împărătesc pentru Împăratul Hristos, şi va fi iarăşi praznic pentru El, praznic împărătesc peste puţine zile, şi sunt zile împărăteşti aceste prăznuiri şi amintiri, şi toate aşează înaintea omului credinţa în Dumnezeu, Care S-a arătat şi Şi-a mărturisit dumnezeirea şi adevărul ei, iar oamenii să creadă sau să nu creadă, şi apoi să le dea Dumnezeu daruri celor ce cred, daruri de sus, credinţă, supunere, răbdare, iubire, nădejde şi mai ales împlinirea lui Dumnezeu în ei, fiindcă Domnul a făcut omul ca să-I fie Lui casă pe pământ.
Pun masă de cuvânt în zi de praznic sfânt, împărătesc, şi sunt Împăratul şi am cu Mine însoţitor aproape şi sărbătorit lângă Mine pe arhiereul Vasilie, slujitor mare al credinţei în Mine, în Împăratul lui, şi grăim în ziua aceasta de pomenire împărătească şi de sobor sfânt pentru arhiereul Meu între sfinţi serbat şi grăim despre credinţă.
O, nu-i trebuie omului nimic anume ca să creadă, nici semne şi nici minuni şi nici dovezi nu-i trebuie dacă vrea să creadă, ci numai să-şi înţeleagă obârşia, dar nu cea învăţată la şcoala învăţăturii bolnave, ci obârşia lui din Dumnezeu, din omul cel zidit de Dumnezeu, iar pentru aceasta trebuie să aibă omul credinţă şi să se înfioare crezând şi auzind, ca să-Mi pot Eu găsi plăcerea în om, căci nu altfel ar fi să-şi facă loc plăcerea Mea în om.
Iată, trebuie dragoste de Dumnezeu pentru ca să aibă omul credinţă, iar fără această dragoste nu este nimic omul, ci este o stârpitură şi atât, şi vai omului care crede pentru altceva în Dumnezeu! Nu se poate Dumnezeu înţelege cu omul care are nevoie de El pentru socotelile lui, şi nu aşa cum au avut sfinţii cei statornici în iubire şi în credinţă şi în credincioşie. Darul frângerii inimii este cel mai lucrător dar pentru nedespărţirea de Dumnezeu a omului, iar cine nu are acest dar, îi lipseşte lui părtăşia cu Domnul, căci cum ar putea o inimă nesupusă, nedoritoare de Dumnezeul facerii a toate să aibă lucrare şi părtăşie cu Făcătorul omului?
L-am aşezat pe om pe pământ în mijlocul facerii Mele şi a lui şi dă omul să-i ajungă aceasta, şi mintea lui se îngustă şi pierde din ea pe Dumnezeu şi rupe legătura cu cele de sus, şi face omul această dovadă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea a tot ce este în cer.
O, arhiereule mare, suntem sărbătoriţi alături în cer şi pe pământ şi avem de cuvântat peste oştirea de pe pământ, căci suntem slujitori după rang la altar, şi avem de împărţit duhul mărturisirii, pentru care suntem aleşi de Tatăl. Împreună vom aşeza păstorire peste cei de pe pământ, iar tu intră lângă Mine în lucru, şi Tatăl să binecuvinteze intrarea Noastră şi să aducă rod prin ea. Amin.
— O, Doamne, darul frângerii inimii este chiar darul recunoştinţei înaintea lui Dumnezeu a omului, şi darul îl mână pe om spre Făcătorul lui, spre iubirea cu care a făcut Dumnezeu lumea. Ne îndreptăm spre pământ şi grăim oamenilor despre credinţă, căci credinţei din om nu-i trebuie dovezi, nu împliniri, şi nici răsplată nu-i trebuie, căci noi, cei ce ne-am sfinţit pentru Dumnezeu, noi, cei ce toate le-am lucrat şi le-am răbdat pentru Domnul, n-am avut credinţa ajutată de pe pământ, ci am avut darul frângerii inimii care trăieşte, căci altfel cum şi-ar sfinţi inima trăirea ei?
O, noi am fost mereu îndureraţi pe pământ şi nu ne căutam prin credinţă fericirea, ci doar nedespărţirea de Tine, Doamne. O, cu greu crede omul pe cele ale lui Dumnezeu cu el, Doamne! O, ce jos sunt oamenii care cad de la credinţa lor în Dumnezeu, Doamne! O, ce să faci Tu, Doamne, cu aşa credinţă? Tu i-ai mustrat pe ucenici când ai văzut ce aşteaptă ei de la credinţa lor în Tine şi i-ai învăţat să fie mulţumiţi pentru numele lor aşezat lângă Tine, în cartea vieţii, prin lucrarea Ta cu ei. Nici un sfânt nu s-a lepădat de Tine în încercări, în ispite, în prigoane furtunoase, iar cei ce s-au lepădat şi au părăsit părtăşia Ta cu ei, aceia n-au fost sfinţi, că sfânt nu omul este, ci inima lui cea credincioasă şi statornică până dincolo de hotar, spre unde el îşi călăuzeşte mereu inima. Nu este sfânt în cer, credincios cu totul Ţie şi ca să se fi îndoit el pe pământ din pricinile ivite şi să-şi slăbească credinţa şi alergarea lui spre Tine. Credinţa este un dar mare, şi se dă acest dar celor ce pot pentru el, iar celor ce nu pot pentru el li se ia acest dar şi se dă celui ce are încă, şi aşa este cu taina credinţei, dar mintea omului îi orbeşte viaţa şi mersul şi ia omul din ea şi se prăbuşeşte prin ea şi judecă cu ea după cum este şi alege el să fie, căci mintea nu are astâmpăr şi pune inima omului în robia ei, săraca, şi apoi se alege cu suferinţă şi ea, şi trupul inimii care găzduieşte sufletul.
Vai celui slab pentru credinţă! Acela îşi pregăteşte suferinţă şi duh rătăcitor, căci omul nerecunoscător lui Dumnezeu are în firea lui semeţia că este mare, de vreme ce nu este recunoscător cu lucrarea, nu numai cu vorba, şi iată, e primejdie mare să creadă omul în vorbe şi să-şi facă rost de credinţă sau de necredinţă, ci trebuie să facă fapte de credinţă şi dovada recunoştinţei înăuntru şi în afara lui, căci sunt mulţi, mulţi pe pământ care se iau după vorbe şi nu după dovada credinţei omului. Un slujitor al Domnului, ba şi un credincios de rând trebuie să înveţe cum să aibă şi cum să-şi păstreze sufletul în credinţă şi cum să arate el apoi că are credinţă, iar aceasta nu se face prin vorbe, căci omul este iubitor de sine şi-şi face rost de supuşi pentru mintea lui, ci se face prin lucrarea recunoştinţei, pe care şi-o arată omul înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, iar un aşa om este supus, este mulţumit, este curat şi împarte milă şi întâietate la toată suflarea şi este recunoscător pentru toată viaţa care este pe pământ peste făpturi.
O, iată, sfinţii nu s-au lepădat de drumul cel anevoios spre Domnul în vreme de încercări şi de ispite pentru îndoială peste ei, ci au rămas sub lucrarea recunoştinţei şi a răbdării şi a mărturisirii prin acestea şi nu s-au smuls şi n-au fugit de pe cale pentru viaţa lor, şi aceia sunt cei ce cred cu adevărat, şi nu le trebuie lor împliniri sau alte dovezi pentru ca să-şi păstreze credinţa spre care au fost aleşi şi s-au ales, ci luptă ei pentru toţi cei păcătoşi, ca să le descopere Domnul şi lor calea, adevărul şi viaţa, chiar dacă viaţa sfinţilor a mai şi şchiopătat pe calea cea grea a sfinţeniei şi a părăsirii lumii pentru ca să fie ei numai ai lui Dumnezeu pe pământ.
O, Doamne, le trebuie credinţă creştinilor. Ce bine ar fi să-şi aplece ei capul şi să caute pentru ei rostuirea cea bună a credinţei lor! Te ţine neputincios în el omul, o, Doamne, şi de aceea este el neputincios. E diavolul pe pământ peste tot şi stăpâneşte prin om facerea Ta şi nu mai avem pe unde să călcăm pe loc ferit de diavol când ne lăsăm în jos spre oameni, iar creştinii trebuie să înveţe să se ferească şi ei aşa cum ne ferim noi, căci lumea şi locurile ei şi înfăţişarea ei sunt ispititoare toate, şi se cunoaşte peste creştini că aşa este când ei se arată printre oameni, morţi cu credinţa şi cu frângerea inimii după Dumnezeu, Care ţine viaţa pe pământ peste făpturi.
Eu în vremea mea de pe pământ am văzut diavolii şi lucrarea lor din oameni şi am stat în luptă cu ei îmbrăcat în haina harului coborât de Tine peste mine şi am biruit mereu pe diavolul cel vrăjmaş omului şi Ţie, şi am lucrat atât cât Tu ai voit să-mi dai. O, cine dintre creştini mai vrea să biruiască un diavol, măcar mintea lui, măcar dorinţele lui, măcar neveghea lui? Cine nu veghează cu Tine veghează singur, şi acela este biruit de diavol şi râde diavolul apoi şi face valuri apoi. O, când vor vedea creştinii ce trebuie să însemni Tu în ei, numai atunci se vor ruşina ei cu puţinătatea lor din pricina minţii lor, de care ei au ascultat pentru toate simţămintele lor, care nu înseamnă Dumnezeu în om!
O, e mult, e mult de plâns în cer, e mult de plâns pentru noi de la om, Doamne! Mai mult ca lacrima celor din cer ce mai poate ajuta omul cel depărtat de Tine? Lumii Tu n-ai ce să-i mai faci, dar creştinii trebuie să înveţe din toate câte vin spre ei şi peste ei, din toate greşalele lor şi din tulburările spre care diavolul cel viclean îi conduce pe ei, ca să ştie ei apoi să aleagă supunere înaintea Ta şi multă părtăşie cu Tine în toată clipa, ca Tu să-i poţi veghea.
Cei din porţile cuvântului Tău să-Ţi vegheze mai mult lucrarea, Doamne, că pentru Tine le este uşor să vegheze, iar cei ce iubesc venirea Ta şi preţuiesc părtăşia lor cu Tine, să vegheze şi ei, căci jugul Tău este uşor de dus, nu este ca al omului, şi vai omului care-şi face cătuşe şi jug şi nu vrea să ştie cât de uşor este jugul Tău!
Slavă îndelungii Tale răbdări, sub care diavolul se prăbuşeşte mereu! O, de-ar putea şi cei ce Te caută de Dumnezeu al lor, de-ar putea să ia şi ei din pilda Ta! O, de-ar putea, Doamne, de-ar putea şi ei, Doamne! Amin.
— Stau cu tine în sfat, arhiereule mare, că mare şi sfânt a rămas numele tău între sfinţii Mei. Da, este uşor pentru om purtarea jugului Meu, dar jugul Meu a fost supunerea şi ascultarea şi multa Mea umilinţă, pentru care nu-i trebuie omului putere, ci numai aplecare, numai jugul Meu lui. Vai omului îndărătnic! Acela dă să umble şi la Duhul Meu, acela se loveşte cu însăşi mintea lui, iar nepăsarea cea pentru păcatele trecute nu-l mai lasă spre aplecare ca să intre el sub ocrotirea Mea prin aplecare, ocrotire care nu se dă omului dacă el nu se face mic înaintea Mea aşa cum am stat Eu înaintea Tatălui şi a omului mare pe pământ. O, ce-Mi trebuia Mie tăierea împrejur a trupului? I-a trebuit omului îndărătnic cu Dumnezeu, care avea să-şi pună mintea la lucru pentru dovada îndumnezeirii Mele şi a omului cel adevărat în fiinţa Mea. M-am supus, şi am împlinit prin supunere toate câte ele M-au supus, şi jugul acesta Mi-a fost uşor.
O, uită-te la Mine, omule credincios şi ruşinează-te de puţina ta aplecare, de slaba ta părtăşie cu Dumnezeu-Omul, Care S-a arătat în calea ta ca să înveţi de la El şi nu de la om, căci omul este înşelător, dacă nu azi, mâine este aşa cel ce se bizuie pe sine crezând că pe Mine se bizuie cu felul lui credincios.
Am stat în porţi şi am lăsat cuvântul Meu şi cuvântul arhiereului Vasilie, care s-a luptat cu diavolii şi i-a biruit în el şi în cei cuprinşi de diavol. O, popor de peste tot, care ştii de acest cuvânt al Meu cu care-L zidesc pe Dumnezeu în om, o, fiilor, feriţi-vă să vă lăsaţi umiliţi de diavolul înaintea Mea, căci el nu se ruşinează să vă umilească pe voi înaintea lui Dumnezeu, dar aceasta nu puteţi învăţa fără învăţător mereu şi fără voinţa de a asculta cu supunere toate poveţile sfinte şi nu cu duh răzvrătitor sau răstălmăcitor, ci cu credinţă şi cu cuminţenie, căci semeţia este diavol şi se cunoaşte rodul lucrării ei în om, şi nu este ea să nu-l descopere pe omul care stă sub jugul ei cel încâlcit pentru mintea omului puţin veghetor împotriva diavolului viclean.
Cobor din cer cuvânt mult, şi Mi-e dor să se suie la Dumnezeu bucurii şi minuni şi oameni minuni, zidiţi din cuvântul Meu, din învăţătura Mea, iar dacă n-am această împlinire de la cei ce-Mi aud cuvântul, plâng.
Acum binecuvintez iarăşi pasul şi calea poporului de peste tot, care se grăbeşte spre praznicul de Bobotează aici, în grădinile alese Mie aici, la sfârşit de timp. Lucrarea îngerilor este trimisă înaintea lor şi toate prin îngeri se lucrează dinspre cer spre pământ, şi tot aşa şi dinspre pământ spre cer, căci aceasta este lucrarea lumii îngerilor. Cu pace ne vom întâlni aici şi vom cânta cântarea Bobotezei şi ne vom da unii altora, unii în alţii loc şi Tatălui toţi ne vom închina.
Putere cobor, pentru ca să Mă întâmpine ea în porţi şi ca să Mă las pe masă cuvânt în zi de Bobotează sfântă şi să petrec în zi de praznic sfânt în dragostea celor ce vin, iar ei în dragostea Mea să petreacă. Amin, amin, amin.
14-01-2013
