Cu dragoste fără de margini dau mereu să te păstoresc cu glasul Meu de Păstor ceresc, cu duhul Meu de Păstor iubitor, o, poporul Meu cel păstorit. Te păstoresc, tată, ca să-Mi simţi iubirea şi ca să tragi la ea ca la singurul tău adăpost, iar tu caută să Mi-o înmulţeşti, ca s-o ai de avere în cer, ca s-o ai de casă în cer, de haină şi de bucurie s-o ai, dar şi pe pământ trebuie s-o ai, şi s-o creşti în Mine când ţi-o arăt, când ţi-o dau, şi nicidecum să te semeţeşti, tată, că Eu am spus la cei pe care-i învăţam: «Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima!». O, aşa le-am spus, căci Eu nu sunt ca omul, că omul e gelos şi nu se bucură când altul e mai bun ca el sau măcar ca el, dar Eu Mă bucur când omul se îndumnezeieşte de la Mine şi se face asemenea Mie, şi nu este pentru Mine mai mare fericire ca aceasta.
O, iată ce departe este omul de Dumnezeu! Ce mare iubire am Eu şi ce mică o are omul faţă de Dumnezeu şi faţă de om! O, popor păstorit, hai, tată, să învăţăm, şi să înveţe de la noi mulţi apoi cum să-L iubim pe Dumnezeu, cum să învăţăm de la El iubirea! Toate suferinţele oamenilor vin peste ei fiindcă ei nu ştiu să lucreze iubirea şi fructul ei, fiilor. Pomul fără de roade nu aduce folos, decât doar să umbrească uneori pe câte un drumeţ doborât de arşiţa soarelui. Rodul pomului însă înseamnă altfel de bine dăruit de pom, căci rodul este binecuvântarea, măi fiilor, este iubirea care poate fi gustată spre mărturisirea ei, spre hrana celor flămânzi şi spre înviorarea sufletului şi a trupului în care sufletul stă.
Cu mare bucurie te povăţuiesc Eu spre înţelepţirea ta cea de la Mine, popor păstorit de Duhul Meu, şi iată, îţi amintesc ţie unde trebuie să strângi iubirea ta, unde trebuie să tragă ea ca să nu se piardă ea şi ca s-o ai de avere pe veci, tată. Fiinţa ta cea dinăuntrul Meu este inima, sufletul şi cugetul tău tot, toate acestea cu totul. Dacă fiinţa ta nu e toată în Mine, tu rătăceşti din Dumnezeu şi-ţi risipeşti iubirea în lături, şi ea se pierde, se scurge din tine peste tot şi ajungi să calci pe ea şi să nu ştii aceasta, să nu ştii ce risipeşti pe jos în calea trecătorilor. Am spus omului: «Să iubeşti, omule, pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, şi din această iubire să înveţi apoi să iubeşti ca pe tine însuţi pe cel aproape ţie», dar nu cu măsura cu care-L iubeşti pe Dumnezeu, ci cu măsura faptei dumnezeieşti, adică să-l deprinzi şi pe aproapele tău să facă şi el ca tine, să-L iubească şi el pe Domnul atât cât Îl iubeşti tu.
Iată, taină nouă îţi despecetluiesc în ziua aceasta de învăţătură, Eu, Păstorul tău şi Învăţătorul tău, căci dau acum să te învăţ să înţelegi lucrarea iubirii de Dumnezeu şi de tine însuţi şi de aproapele tău, fiule. Dacă voieşti să înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, nu poţi mai bine face aceasta decât să-ţi aduni în Dumnezeu toată fiinţa cea dinăuntrul tău, şi din toată câtă este ea să-L iubeşti pe Dumnezeu, ca să nu-ţi mai rămână pe afară de El din ea, şi aşa te înveţi tu cu totul să te iubeşti pe tine însuţi, strângându-te cu totul în Dumnezeu, în casa ta cea de sus, în care tu să trăieşti, şi să fii ca un fiu al casei acesteia, şi apoi acolo stând, să-l înveţi şi pe aproapele tău să te urmeze, să stea şi el în Dumnezeu atât cât stai tu, cu tot întregul tău.
Miros de bună mireasmă se face cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu cu toată fiinţa lui, cu toată, iar vântul Duhului Sfânt când trece ia acest miros şi-l împrăştie în părţi şi bucură pe cei înmiresmaţi de el şi zic aceia: „O, ce frumos, ce mireasmă!“, iar fiinţa lor se schimbă, se umple atunci de dor învietor şi tânjeşte după aluatul acestei iubiri, care naşte rod apoi, naşte fii iubirea când ea vine din om şi se odihneşte în Mine, împrăştiind din ea mireasma ei.
O, iată de ce este omul în suferinţă pe pământ! El nu ştie să lucreze iubirea şi s-o aşeze la locul ei cu toată fiinţa lui cea dinăuntrul lui. Oamenii se însoţesc între ei ca să lucreze iubirea, zic ei. Aşa ştiu ei, săracii, căci sunt săraci de toate cele cei ce fac aşa, şi sunt săraci de iubire, fiindcă ei nu ştiu ce este iubirea şi n-o pot face pe ea, de vreme ce nu ştiu de ea. Se strică omul unul de la altul prin însoţire pe cale. Când omul bun se însoţeşte pe cale cu cel rău pe dinăuntru, se strică şi cel bun şi piere împreună cu cel rău şi cu nebunia lui cea dinăuntrul lui.
O, de unde ştii tu, omule, să-ţi iei tovarăş de drum? Ştii tu că e bun sau că e rău cel pe care-l iei tovarăşul tău de drum? O, nu ştii, şi de aceea vezi numai apoi, numai după ce i se arată rodul bun sau rău. Nu căuta bucurii cu omul, tată! Dacă tu vrei să Mă asculţi, nu căuta prea multă tovărăşie cu cineva, căci toate acestea sunt vremelnice, fiule. Chiar dacă vei fi lipsit de mai multă bucurie, nu vei pierde, ci vei câştiga, căci vei suferi mult mai puţin, fiindcă bucuriile atrag după ele multă suferinţă, ca plată a deşertăciunii trecătoarelor bucurii. Cei mai mari oameni sunt cei mari în iubirea cea pentru Dumnezeu, iar cei mai mici se fac mari numai cu cei mari, care lucrează fapte mari, căci cu cei mici ei nu pot face decât fapte mici, şi sunt deprinşi aceştia să se unească cu cei asemenea lor.
Omul învaţă binele sau răul, după cum se însoţeşte cu cei buni sau cu cei răi, aşa cum vântul când trece peste tot duce împrăştiind mirosuri plăcute sau neplăcute, după cum sunt locurile străbătute de vânt. O, se cunoaşte bine cel ce călătoreşte pe cale cu cel fără de minte, căci îşi va pierde şi mintea pe care o mai are, şi spun aşa ca să învăţ omul să caute la cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu, ca să ia de la el învăţătură de viaţă, învăţătură de iubire să ia, că nu mai este pe pământ şcoală în care să înveţe omul ce înseamnă Dumnezeu şi ce înseamnă omul şi ce trebuie să facă el cu viaţa lui şi unde să şi-o adune ca să aibă şi ca să nu sufere viaţa lui.
O, poporul Meu, o, copil păstorit de Dumnezeu, de unde, tată, vine semeţia în om? De la lipsa lui Dumnezeu din el vine acest păcat în fiinţa cea dinăuntru a omului. Sunt oameni care au învăţat din cărţi voia lui Dumnezeu şi caută s-o împlinească pe ea din iubire de sine, nu din iubire de Dumnezeu, şi aceia se semeţesc apoi peste cei ce nu umblă în voile lui Dumnezeu, iar semeţia lor se face în ei păcat mai mare decât necunoştinţa în care stau cei păcătoşi. Acum două mii de ani am lucrat în pilde peste cei ce se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi, fapt pentru care dispreţuiau pe ceilalţi. I-am luat în grăirea Mea pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi şi am spus despre un fariseu şi despre un vameş, amândoi întâlnindu-se în casa de rugăciune, unul ca să aducă mulţumire pentru că este drept, şi nu ca păcătoşii sau ca vameşul din faţa lui, iar celălalt, cu inima zdrobită şi cu faţa cernită să aducă înaintea Domnului părerea de rău pentru păcat, cerşindu-şi iertarea. Unul pe altul s-au umilit aceştia prin ceea ce au adus ei înaintea lui Dumnezeu. Fariseul a fost umilit de smerenia vameşului cel cu inima zdrobită de păcat şi de căinţă, iar vameşul a fost înălţat spre umilinţă de semeţia fariseului, care se dădea drept faţă de vameş şi care i-a stârnit vameşului temerea de Dumnezeu şi căinţa pentru păcat. Căinţa l-a înălţat la cer pe vameş, la dor de Dumnezeu şi la iubire cu dor, iar semeţia fariseului l-a coborât pe el mai jos de vameşul cel păcătos, şi a rămas pe pământ fariseul lângă faptele lui, cu care nu pătrundea la Domnul, căci erau pline de trufie ca şi inima lui.
O, cine se poate mântui prin faptele legii, fiilor? Fariseul din pilda pomenită azi a călcat peste iubirea de Dumnezeu, a călcat peste ea cu iubirea de sine şi s-a făcut vinovat faţă de iubire. Vameşul însă a căutat spre Cel ce iubeşte şi iartă, şi cu zdrobire de inimă şi cu dor a căutat, iar Domnul împarte har peste cei ce se smeresc, căutând ei spre iubirea şi spre mila Lui, spre Domnul căutând ei cu căinţă, iar unii ca aceştia capătă iubire, capătă iertare şi iubire. Amin.
O, poporul Meu cel păstorit de duhul gurii Mele, hai, tată, să învăţăm, şi să înveţe mulţi de la noi cum să-L iubească pe Dumnezeu şi cum să înveţe de la El iubirea! Vin şi iar vin peste oameni suferinţe fel de fel, fiindcă ei nu ştiu să lucreze iubirea şi să şi-o strângă pe ea ca rod în cer ca să le fie lor bine pe pământ şi apoi în cer. Nu trebuie să piară iubirea! Ea trebuie strânsă pic cu pic în Dumnezeu, acolo unde este locaşul ei. Nu trebuie risipită ea în lături, ca nu cumva să ajungă ea sub picioarele trecătorilor. Am grăit ţie cuvinte puţine în ziua aceasta, dar mari, fiule. Cine vrea să aibă iubire, să şi-o strângă în Dumnezeu, şi tot aşa să-l povăţuiască şi pe aproapele său să facă, ca nu cumva împărţindu-se din ea, să ajungă ea la Domnul ştirbită, căci Eu am spus omului: «Cu toată fiinţa cea dinăuntrul tău să-L iubeşti pe Dumnezeu, omule!», căci Domnul nu Se lasă înşelat în iubire.
O, să nu rămână pe afară ceva din iubirea inimii celui ce-L iubeşte pe Dumnezeu, ci toată în Domnul să stea şi să fie şi să se dea! E omul plin de suferinţă fiindcă nu are el iubirea lui în Dumnezeu. O, să nu-ţi fie vinovată iubirea, poporul Meu! Nu, tată, ci să înveţi să-ţi fie toată în Mine! La fel şi pe aproapele tău să-l deprinzi să facă, ca să se cheme că-l iubeşti pe el ca şi pe tine înaintea Mea, să-i faci şi lui binele pe care ţi-l faci ţie când tu îţi strângi în Mine iubirea ta toată. Amin.
O, e greu urcuşul spre cer, e greu la toţi oamenii, fiindcă ei nu ştiu calea. Calea este iubirea, iubirea de Dumnezeu, toată pentru El ea. Numai ea nu oboseşte în vreme de urcuş, numai ea nu se teme în vreme de cumpănă. Ea înseamnă Dumnezeu. Amin.
Să se facă Dumnezeu omul! Să stai în Dumnezeu, poporul Meu, să stai cu toată fiinţa cea dinăuntrul tău cu toată, fiule! Vântul Duhului Sfânt trece prin mijlocul tău mereu, mereu şi duce cu el mireasma Mea cea plăcută a locului tău cu Mine şi al Meu cu tine, şi până departe duce el această cerească mireasmă, iubirea Mea din om, iubirea lui cea pentru Mine, cea mai frumoasă mireasmă, cu care Eu, Domnul, te însoţesc pe calea ta cu Mine, pe calea Mea cu tine, poporul Meu. Adesea iubirea Mea s-a lăsat cu multă mireasmă în mijlocul tău şi mulţi au luat-o în ei când Eu îi stârneam mirosul spre mângâierea celor ce Mă urmau pe calea glasului Meu cu tine ca să-i îmbiu şi pe ei spre iubirea cea pentru Mine şi ca să-i scap de toate suferinţele pe cei ce s-ar fi deprins să înveţe salvarea lor pe calea iubirii, cale fără de dureri.
O, dacă omul n-a avut iubire pentru Mine Eu am suferit şi sufăr mereu, şi suferă şi omul cel sărac de iubire, suferă Dumnezeu şi suferă şi omul. Numai iubirea poate lua locul suferinţei, iar când iubirea nu poate, suferinţa ia locul iubirii.
Toate suferinţele oamenilor vin peste ei fiindcă ei nu ştiu să lucreze iubirea şi s-o adune în Mine toată. Voiesc să-l slobozesc pe om de suferinţă. Iubirea de Dumnezeu cu toată fiinţa cea dinăuntru a omului, aceasta este sfârşitul suferinţei. Iubirea înseamnă ascultare. Ea a căzut din om fiindcă n-a ascultat omul, şi de atunci suferă şi Dumnezeu şi suferă şi omul.
O, fii ai poporului Meu cel păstorit de glasul gurii Mele, şi voi, o, fii ai oamenilor, învăţaţi din glasul gurii Mele! Ia, poporul Meu, ia din gura Mea iubirea cuvântului Meu şi dă-o de veste fiilor oamenilor, că vreau să Mă arăt tuturor aşa cum sunt, că a venit vremea. Aş pune o inimă nouă în toţi oamenii de pe pământ, în fiecare, ca să vin apoi să stau cu ei, dar nu Eu, ci ei trebuie să facă aceasta, căci trebuie să aibă plată omul. Amin.
Pace ţie, poporul Meu, pace ţie cu Dumnezeu! Acest dar ţi-l fac mereu cu mare iubire, iar tu să-l înmulţeşti în mijlocul tău şi aşa să Mi-l dai, ca să ţi-l păstrez Eu în Mine, tată. Tu eşti odorul Meu. Aşa să rămâi, iar dorul să ne lege în sfântă şi desăvârşită nedespărţire, şi fii ai Tatălui Savaot să fim noi. Amin, amin, amin.
13-02-2011
