|
|
Marginalizarea
dirijată – o expresie a superbiei Bisericii majoritare
Parcurgând
suportul de curs intitulat „Misiologie 1“ (autor: pr. lector David
Pestroiu, www.ftoub.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=31&Itemid=47),
nu putem să nu remarcăm cu satisfacţie dispariţia stilului afectat şi
sarcastic al antecesorului său, defunctul profesor diacon Petre David, şi
înlocuirea acestuia cu o atitudine condescendentă, relaxată (dar deloc
concesivă pe fond), care face posibilă o abordare mult mai realistă a
spinoasei probleme, etern nerezolvată şi parcă nerezolvabilă, a
diversităţii de opinii din tărâmul teologic. Pentru prima dată într-un
document cvasi-oficial al Bisericii, Noul Ierusalim nu mai este prezentat
ca fiind „secta lui Marian Zidaru“. S-ar părea că s-a înţeles, în sfârşit,
că la Pucioasa nu Marian Zidaru face şi desface în chip văzut lucrurile, ci
Dumnezeu este Cel Care în chip tainic conduce cu înţelepciunea Cuvântului
Său.
Şi
pentru că Misiologia rămâne o spinoasă muncă de Sisif, nu se putea să nu
apară şi în această lucrare de specialitate o sumedenie de insuficienţe şi
chiar inexactităţi, unele dintre ele tolerabile, dar altele reclamând o necesară
îndreptare. Ne vom referi aici doar la cele apărute în sfera de interes a
Ortodoxiei propriu-zise, deoarece celelalte facţiuni confesionale e bine
să-şi facă singure ordine şi curăţenie peste propria lor imagine publică,
aşa cum este percepută ea din exterior, pe care s-o ofere apoi lumii ca
fiind, pe cât posibil, cea mai corectă.
Discursul
teologic modern al preotului David Pestroiu abordează tema privind
grupările anarhice, separatiste, centrifuge sau dizidente într-o lumină
nouă, optimistă, diferită de nota de dezinteres, superbie şi chiar de
dispreţ pe care Biserica oficială s-a obişnuit de ani de zile să o adopte
faţă de această problematică, devenită între timp o povară grea şi
spinoasă. Este vorba de relaţia inter-umană şi de ideologie dintre
instituţia Bisericii şi credincioşii creştini ultra-ortodocşi, adică tocmai
aceia care şi-au luat în serios statutul de ucenici ai lui Hristos,
adoptând inevitabil o conduită marcată de radicalism, pe fondul unui
respect minuţios şi constant faţă de tradiţiile strămoşeşti.
Nu
o dată această relaţie a căpătat accente conflictuale. Biserica
instituţională avea instrumentele şi pârghiile de a
amorsa aceste conflicte, dar n-a făcut-o mai niciodată. În mod paradoxal,
în loc să-i apropie pe aceşti creştini care se dovedeau inflexibili în
conservatorismul lor, pentru ca apoi să-i antreneze în dialoguri tenace
(chiar dacă acestea, în aparenţă, ar fi îmbrăcat imaginea unor zbateri
interminabile), care să stabilească punţi şi să creeze premise de
reconciliere, Biserica a preferat să-i ridiculizeze făţiş. Apoi, parcă nu
îndeajuns de mulţumită, Biserica a început să
condamne fireasca lor reacţie retractilă, cu apelative dure, incriminatorii,
neconforme cu realitatea: obtuzitate, anarhie, intransigenţă, insubordonare,
atitudine schismatică, mişcare sectară, erezie, rătăcire, dizidenţă etc.,
etc. Dacă într-o primă fază (până prin anul 1995) aceşti creştini au fost
sistematic copleşiţi cu asemenea epitete, ulterior tonul s-a mai îmblânzit.
Dincolo de ton şi de nuanţă, trebuie însă să vedem şi latura nocivă a acestei atitudini perene, lipsită de cea mai
elementară iubire şi îngăduinţă creştinească: într-un fel, Biserica însăşi
îi împingea forţat pe aceşti creştini la separatism, mai întâi prin dispreţ
îngâmfat şi prin violenţă verbală şi fizică, iar apoi prin nonşalanta
întoarcere a spatelui.
S-au
inventat sintagme noi, prin care teologii de serviciu au încercat să
cosmetizeze oarecum trista realitate:
-
„anarhiştii“ au devenit „dizidenţi“;
-
„sectarismul“ acelor tradiţionalişti care se încăpăţânau să fie creştini
ortodocşi adânc împlinitori ai Scripturilor (fără a se sinchisi prea mult
că Biserica nu prea era lămurită asupra importanţei acestui lucru), a devenit peste noapte
„separatism“;
-
„schisma“ a devenit „mişcare centrifugă“.
Dincolo
de diferenţele de nuanţă ale limbajului oficial, care maschează suficient
de bine, printr-o aparentă bunăvoinţă, aceeaşi încăpăţânată neacceptare,
rămâne totuşi o supărătoare discordanţă între terminologia folosită şi
realitatea de fapt. Atât „sectarismul“ şi „schisma“, atribuite ortodocşilor
radicali (formule nefericite, astăzi pe cale de a fi, în sfârşit,
abandonate), cât şi „separatismul“ şi „tendinţele centrifuge“ (formule
moderne, cosmetizante), au fost şi sunt aplicate în continuare asupra unor
creştini autentici. Aceştia au înţeles că trebuie să se detaşeze de
tentaţiile lumii, aflată într-o degradare fără precedent, şi să fie
fierbinţi, nu căldicei (v. Apocalipsa, 3/15), şi de aceea se caracterizează prin
radicalism şi intransigenţă faţă de jumătăţile de măsură care persistă în
Biserica oficială. Formulele teologice respective au fost şi rămân
înşelătoare, deoarece încearcă mereu să mascheze o dureroasă realitate: nu
aceşti creştini au ales calea separării de biserica tradiţională, ci
această conduită le-a fost impusă cu forţa chiar de către oamenii
Bisericii. Deşi în ultima vreme nu s-au mai repetat evenimente sângeroase,
de genul acelora din anii ’30 ai secolului trecut (când creştinii
recalcitranţi la schimbare erau vânaţi pur şi simplu de autorităţile
poliţieneşti şi bisericeşti, maltrataţi şi obligaţi cu forţa la însuşirea
schismei noului calendar), au existat mereu, în continuare, atitudini
intolerante faţă de fraţii ortodocşi: creştinii „ostaşi“ ai Oastei
Domnului, „visarioniştii“ diaconului Visarion Iugulescu şi „pucioşii“ Noului Ierusalim au fost daţi afară din biserici (la propriu, dar şi la
figurat) şi n-au mai fost reprimiţi, pentru a putea fi apoi arătaţi cu
degetul ca „separatişti“ şi „centrifugi“. Uneori colaboraţionismul dintre
Biserica oficială şi forţele politice infiltrate în autorităţile civile
atee au creat mari suferinţe în rândurile creştinilor ortodocşi, dintre
care mulţi au înfundat puşcăriile, de unde unii nici nu s-au mai întors.
Cei
daţi afară din biserici au devenit, aşadar, în manualele moderne de
sectologie, subiect pentru un paragraf special, dedicat creştinilor „separatişti“ şi
„centrifugi“. Dar, oare, nu era mai corect ca acest
paragraf să se intituleze „Grupări marginalizate“? O asemenea corecţie ar
respecta adevărul şi de aceea ar fi binevenită: mai bine mai târziu decât
deloc. Ea ar arăta că vectorul activ, motorul acestei despărţiri nefireşti,
stă ascuns în doctrina bisericii oficiale, şi nu în ambiţiile unor creştini
care ies în evidenţă doar pentru că refuză categoric mediocritatea. Aceşti
creştini „separatişti“, fie că sunt din Oastea Domnului, fie că
simpatizează cu Visarion Iugulescu sau cu Noul Ierusalim, continuă şi
astăzi să vină pe furiş la slujbele din bisericile din lume; vin cu
speranţa că odată şi odată nu va mai trebui să se ascundă sau să se
spovedească pe jumătate, tăinuind faptul că la ei acasă practică mai cu zel
rugăciunea şi asceza, „aşa, ca la mănăstire“, pentru ca să nu mai fie
arătaţi din nou cu degetul de către preot sau chiar daţi afară din
biserică.
Dacă
ei tot se declară ortodocşi, este inexplicabilă această atitudine de mamă
vitregă, pe care Biserica oficială continuă s-o promoveze, în loc să lase
locul reconcilierii; asta în timp ce, paradoxal, faţă de bisericile
heterodoxe ea îşi manifestă o bunăvoinţă din ce în ce mai suspectă, chiar
periculoasă am putea spune, participând la conclavuri în care „bisericile“
se adulează reciproc, în numele unui aşa-zis „ecumenism“ care te duce cu
gândul, vrând-nevrând, la sărutul lui Iuda.
Dincolo
de această corecţie atât de necesară, care sperăm că nu va rămâne aşteptată
o veşnicie, în acest curs de Misiologie rămân mici incongruenţe care scapă
cercetătorului superficial sau greşit informat (având la bază informaţii
obţinute, probabil, prin dărnicia unor „cunoscători“ de ocazie). Le vom
trece noi în revistă pe cele din acest capitol, în speranţa că următoarea
versiune a acestui curs va cuprinde şi
îndreptările care se impun.
*
Despre
Noul Ierusalim se afirmă că este (cităm):
„- grupare cu specific apocaliptic
(de unde vine şi denumirea), condamnată de Sf. Sinod al BOR (1993)“
O
grupare nu poate avea specific apocaliptic decât dacă manifestările ei de
zi cu zi se încadrează într-un scenariu apocaliptic. Deocamdată, creştinii
Noului Ierusalim nu se deosebesc cu nimic de adevăraţii creştini ortodocşi
de prin bisericile lumii, nici prin conduită, nici prin aşteptări.
Adevăraţii creştini de prin bisericile lumii aşteaptă şi ei venirea
Domnului (pe care o şi mărturisesc în mod public: „...şi iarăşi va să vie
cu slavă...“), se îmbracă şi ei creştineşte şi, mai ales, trăiesc
creştineşte, şi de aceea nu se prea deosebesc unii de alţii. Nimeni nu s-a
grăbit să-i eticheteze însă drept „apocaliptici“. Cei de care se deosebesc
însă creştinii Noului Ierusalim, şi încă într-un mod vizibil, sunt creştini
doar cu numele, nu şi cu fapta şi cu simţirea.
Cât
priveşte „condamnarea“ Sfântului
Sinod, lucrurile
nu stau chiar aşa. Poate fi condamnat Dumnezeu pentru că vorbeşte? Asta nu
se face, în numele libertăţii de expresie, nici pentru un om oarecare,
darămite pentru Dumnezeu! În orice caz, o condamnare ar presupune o
rezoluţie oficială, încadrată în canoanele Bisericii, care stratifică
sancţiunile în mod gradat, după gravitate, mergând de la atenţionare,
mustrare, dojană, până la pedeapsa maximă a excomunicării. În ce ar fi
constat, aşadar, condamnarea? Există vreun asemenea document oficial? A
fost excomunicat vreun „rătăcit“ mai de soi? După
unele discuţii furtunoase din Sinodul din ianuarie 1993, în care pasiunile,
invidiile şi ambiţiile omeneşti au pus în umbră îndemnurile dumnezeieşti la
pace şi iubire frăţească între arhierei, a fost numită o Comisie care să
studieze „fenomenul de la Pucioasa“ şi să facă un raport definitiv.
Întrebarea este: de ce a mai fost forţat arhiereul Irineu să se dezică de
cele întâmplate la Pucioasa, înainte ca respectiva Comisie să cerceteze
lucrurile cu de-amănuntul şi apoi să se pronunţe? Probabil Comisia încă mai
studiază „fenomenul“, deşi unii dintre membrii ei au mai şi murit între timp,
deoarece „fenomenul“ continuă şi astăzi la Pucioasa, fără a da semne că ar
urma să se oprească. De aceea, cei răbdători încă mai aşteaptă un punct de
vedere autorizat, definitiv şi canonic al Sfântului Sinod, care să
lămurească o dată pentru totdeauna dacă acolo Dumnezeu vorbeşte cu adevărat
sau nu. Oare, Cuvântul venit să cerceteze şi să desăvârşească via Tatălui
ceresc, la chemarea insistentă, de veacuri, a
arhiereilor: «Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi...»
(Ps. 79/15-16) şi
adunat la Pucioasa în scris, de peste cincizeci de ani încoace, ar putea să
fie doar o impresie trecătoare?
*
Cităm
în continuare:
„- adepţii se pretind adevăraţii
ortodocşi şi provin dintre foşti practicanţi ai Meditaţiei Transcendentale,
artişti (Marian şi Victoria Zidaru - artişti plastici; Ovidiu Lipan şi Gh.
Zamfir - simpatizanţi), preoţi şi monahi ortodocşi, grupaţi în jurul
surorilor Virginia şi Mihaela.“
Orice
creştin are dreptul şi chiar obligaţia să aspire la statutul de „creştin
adevărat“. Nu e nici o ruşine să afirmi că eşti creştin adevărat, pentru că
aceasta e o formă de a-L mărturisi pe Hristos. Măcar de ar fi cât mai mulţi
creştini pe care conştiinţa să-i lase să afirme singuri că „sunt
adevăraţi“! Cât timp ei nu se consideră a fi mai „realizaţi“ decât ceilalţi creştini, semeni de-ai lor rămaşi ceva
mai în urmă, ci doar caută să fie cât mai împlinitori ai Cuvântului lui
Dumnezeu, nu este nici un pericol de a cădea în mândrie. Oricum,
confirmarea că sunt sau nu adevăraţi vine întotdeauna din exterior: faptele
lor îi dovedesc dacă sunt cu adevărat creştini sau sunt nişte farisei.
„Adepţii“
la care se face aici referire sunt creştini ortodocşi care recunosc
Cuvântul lui Dumnezeu şi încearcă să-l împlinească în viaţa lor de zi cu
zi. Faptul că unii dintre ei au devenit mai proeminenţi ca persoane
publice, se datorează tocmai specificului activităţii lor obişnuite. E
normal ca un artist să fie cunoscut sau chiar foarte cunoscut, iar atunci
când îşi mai şi expune în mod public opţiunea creştină, acest lucru nu poate
trece neobservat. Asta nu înseamnă că el va fi prin aceasta mai creştin
decât alt semen al său, care practică o meserie mai modestă. Este pur şi
simplu o problemă de percepţie. Prezenţa unor personalităţi într-o familie
religioasă, oricare ar fi ea, n-ar trebui scoasă în evidenţă, deoarece este
nerelevantă pentru prestigiul obştei. Prea puţini creştini de la Noul
Ierusalim sunt artişti plastici, cei mai mulţi neavând nici o tangenţă cu
arta, de orice fel; aşadar, acesta este un aspect întru totul nereprezentativ.
În orice caz, nimeni nu s-a pripăşit printre aceşti creştini după ce a făcut vreun stagiu personal pe la Meditaţia
Transcendentală. Această conexiune este forţată şi inexplicabilă, mai ales
că se lasă a se înţelege că fenomenul ar avea o oarecare amploare: „foşti
practicanţi...“, adică mai mulţi. Care sunt aceia? Aici ar fi fost cazul să
se dea măcar un singur exemplu, dar el nu s-a putut da pentru că nici nu
există.
Expresia:
„...grupaţi în jurul surorilor Virginia
şi Mihaela“, pe lângă faptul că este inexactă, are şi aerul unei
conspiraţii de dinaintea unei bătălii. Asocierea creştinilor la Noul Ierusalim
este paşnică, liberă, bazată pe aceleaşi convingeri, şi nu pleacă de la
premisa creării unui batalion de şoc, în care preoţii să formeze un scut uman,
o gardă de corp în jurul „vaselor“ celor mai slabe. Trecem cu vederea că o
exprimare necontrolată, superficială, poate sugera şi unele suspiciuni în
ceea ce priveşte moralitatea persoanelor la care se face trimitere – ceea
ce, de asemenea, nu este cazul.
*
Mai
cităm:
„- Virginia, moartă în 1992, a fost
declarată «sfântă» şi i s-au alcătuit slujbe,
acatiste, icoane etc.“
Virginia
Tudorache a murit în 1980, nu în 1992. După şapte ani i s-a deschis mormântul şi cei de faţă au confirmat că trupul ei nu era putrezit, iar întreg
cimitirul şi împrejurimile s-au umplut de mireasmă cerească. Pe baza
acestui argument, dar luând în considerare şi întreaga ei viaţă curată şi
jertfitoare, în care a săvârşit şi unele minuni
mărturisite de mai mulţi creştini, fiind mereu mucenicită de comunişti şi
mereu salvată de Dumnezeu, localnicii au considerat că este cazul a fi
canonizată ca sfântă. Acelaşi fenomen se petrece în zilele noastre şi cu
preotul Ilarion Argatu, şi cu preotul Lăcătuşu, însă la fel Biserica
oficială se lasă greu convinsă în a confirma ceea ce creştinii, mădularele
ei, mărturisesc. Indirect, aceşti mărturisitori au tot dreptul să se simtă
jigniţi, ca şi când ei ar fi nişte mincinoşi. Timpul va dovedi însă dacă
simţămintele din conştiinţa populară vor fi mai puternice decât reticenţele
şi împotrivirile unor clerici care s-au pripăşit prin birourile
episcopiilor în scaune de decizie, unde s-au rutinat ca nişte funcţionăraşi
zaharisiţi.
În
virtutea convingerii că Virginia
a fost o sfântă, i s-a alcătuit o rugăciune după tipicul obişnuit al
acatistelor pentru sfinţi, care de asemenea aşteaptă să fie confirmată şi
„binecuvântată“ de autorităţile ecleziastice. Este
singura „slujbă“ aparte care i se face sfintei Virginia. Icoanele
ei sunt făcute respectându-se erminia bizantină, care se aplică şi la
ceilalţi sfinţi.
Această
situaţie este anticipativă, dar nu este singulară. sfânta Teodora de la
Sihla, sfântul Ştefan cel Mare (zis „şi Sfânt“ de
către popor), sfântul Calinic de la Cernica sau sfântul Constantin
Brâncoveanu erau cinstiţi ca sfinţi din toate vremurile, înainte de a fi
fost canonizaţi oficial. Cinstirea sfinţilor, ca expresie a veneraţiei
populare, făcută înainte de canonizarea oficială, nu are cum să-L ofenseze
pe Dumnezeu, îndată ce sfinţii respectivi au făcut fapte vrednice de
cinstire între semenii lor. Creştinii bisericilor primare nu se sfiau să se
numească unii pe alţii sfinţi, încă în viaţă fiind, arătând prin aceasta o
opţiune ireversibilă în a împlini chemarea lui Dumnezeu: «Fiţi desăvârşiţi
şi sfinţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri este»
(Levitic,
11/44; Ev. Matei, 5/48; I Petru, 1/16).
*
Cităm,
în continuare, din cursul de Misiologie:
„- Sediu: Glodeni, lângă Pucioasa
(Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile soţilor Zidaru, un
templu-ziggurat, în care nu au acces decât cei iniţiaţi. Băiatul soţilor
Zidaru (9 ani) moare accidentat sub zidurile noii construcţii. Alături, la
câteva sute de metri, s-a înfiripat o
«mănăstire» mixtă,
sfidând canoanele. Tot aici s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de
cazare pentru «fraţi» şi «surori», ateliere de «creaţie» etc.“
Informaţia
despre „templu“ este intenţionat defectuoasă şi
incompletă. Se scoate în evidenţă un aspect minor (contribuţia lui Marian
Zidaru, cu cunoştinţele sale de arhitectură, este absolut firească;
dimpotrivă, ar fi fost total lipsit de logică dacă s-ar fi apelat cu orice
preţ la persoane de specialitate din exterior), ignorându-se deliberat
faptul că această construcţie a fost cerută prin Cuvânt ceresc de către
Însuşi Dumnezeu, Care a mai şi îndrumat apoi principalele etape din
evoluţia lucrărilor. De asemenea, se apelează la exprimări forţate, care se
constituie însă în cuvinte-cheie, persuasive: „zigurat“ (transcrierea
„ziggurat“ este un artificiu ieftin, menit să-i dea un aer cât mai exotic) sau
„cei iniţiaţi“. Se ştie că ziguratul este acel templu monumental
mesopotamian, sub formă de piramidă în trepte, alcătuit din suprapunerea de
prisme dreptunghiulare din ce în ce mai mici. Or, biserica de la Pucioasa
nu este nici monumentală, nici mesopotamiană, iar cele 33 de cupole care
alcătuiesc acoperişul nu aduc nici pe departe cu nişte prisme
dreptunghiulare.
Este
evident că aceste „găselniţe“ de limbaj sugerează depărtarea de obiceiurile
neaoşe, bătrâneşti, în care bisericile ridicate de săteni erau sărăcăcioase
şi simple, iar creştinii, nişte inculţi aflaţi într-o totală ascultare faţă
de casta preoţească. În realitate, biserica de la Pucioasa nu are nici o
tangenţă cu ziguratele, iar creştinii de acolo nu se consideră nişte
iniţiaţi, chiar dacă nu sunt deloc inculţi.
Însă
specularea morţii accidentale a unui membru al familiei Zidaru nu pare a fi
deloc un lucru onest. Să fie relatarea deformată a
acestui eveniment atât de atractivă doar pentru că miza pare importantă?
În acest mod este sugerată o apropiere convingătoare cu jertfa mitică a
Anei, pe care meşterul Manole o aducea pentru desăvârşirea zidirii
mănăstirii Argeşului, sau chiar cu topicele Mioriţei, devenită simbolul
naţional al nenorocirilor de veacuri abătute asupra poporului român, în
zbaterea lui pentru supravieţuire. Moartea lui Simion Zidaru este
manipulată aici cu dibăcie, pentru a diaboliza indirect întreaga lucrare de
zidire a lăcaşului de cult ortodox de la Pucioasa.
Va să zică, iată ce trebuie să pricepem noi: că Dumnezeu S-a supărat pe
ambiţioşii Zidari, care voiau să ridice şi ei un turn Babel al secolului
XX, şi dacă a văzut că nu-i poate opri din încăpăţânarea lor, le-a dat o
palmă de mustrare: le-a luat viaţa propriului lor fiu, şi încă dându-i
acestuia moarte năprasnică, sub zidurile turnului aflat în construcţie.
Indirect, cititorul va înţelege singur (că doar n-o fi prost!) că acolo, la
Pucioasa, nu e lucru curat.
În
realitate, lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel.
În
primul rând, trebuie aduse câteva corecţii de localizare în timp şi în
spaţiu, aşa cum se face de obicei în bancurile despre „Radio Erevan“:
-
Simion n-a murit chiar pe când se zidea biserica de la Pucioasa (septembrie
- noiembrie 1992), ci după vreo cinci ani (prin 1997, luna august);
-
Simion n-a murit chiar la Pucioasa, dar destul de aproape, la Târgovişte
(la distanţă de doar 18 km);
-
evenimentul n-a avut loc chiar exact „sub zidurile noii construcţii“,
asemenea cu jertfa Anei meşterului Manole, ci pe undeva printr-o modestă
pivniţă, aflată într-o locuinţă particulară, unde se făceau nişte lucrări
de extindere şi amenajare, şi unde băiatul tocmai îşi găsise de joacă;
-
Simion n-avea chiar 9 ani când a murit, ci vreo 12-13. O micşorare
intenţionată cu câţiva anişori a vârstei copilului va creşte însă
sensibilitatea cu care cititorul va deplânge „tragica întâmplare“.
Să
spunem, aşadar, văzând atâtea „trageri de păr“, că „scopul scuză
mijloacele“... ?!?
Ei
bine, două, sau chiar trei pot fi cauzele reale ale morţii lui Simion, dar
în nici un caz nu poate fi vorba de o răzbunare a lui Dumnezeu sau de vreo
jertfă umană iniţiatică (altă prostie gogonată, susţinută cu mult aplomb de
unii detractori mai înverşunaţi ai „fenomenului Pucioasa“):
1.
O primă cauză o constituie neglijenţa lucrătorilor din pivniţă, care n-au
luat măsuri asiguratorii pentru prevenirea oricărui accident.
2.
O a doua cauză o constituie însăşi zburdălnicia ieşită din comun a acestui băiat, care era din fire foarte zglobiu. Un
copil mai liniştit nu şi-ar fi căutat de joacă printre zidurile şubrede ale
şantierului.
3.
În fine, cea mai plauzibilă cauză este situaţia deosebit de complexă şi
tensionată care se crease în jurul acestui copil. O tulburare fără precedent
apăruse, pe de o parte fiind părinţii copilului, care doreau să-i dea în
continuare o educaţie aleasă, dar ferită de tentaţiile periculoase ale
lumii, şi pe de alta fiind alte rude şi „prieteni“, care insistau să-l
arunce pe copil în valul lumii, cu acea nesăbuinţă pe care ei o numeau
curaj, pentru a-l „imuniza“ din vreme pentru
viitor. Este evident că Dumnezeu a răspuns
mâhnirii părinţilor, care vedeau că propriul lor copil este ameninţat cu
distrugerea spirituală, şi l-a luat la El, pentru a-l păstra curat şi a-l
aşeza în rândul îngerilor, căci omul care este iubit de Dumnezeu nu este
lăsat să piară în lume.
Dar
vor zice unii şi chiar vor insista cu răutate: „Totuşi, înseamnă că
Dumnezeu nu i-a iubit dacă le-a dat o încercare
atât de grea, o tragedie ireparabilă“. Dimpotrivă, chiar şi atunci când ne
mustră, Dumnezeu este iubirea cea fără de margini. Oare, nu-l iubea Domnul
pe Iov, care se ruga îndelung pentru fiii săi? Şi cu toate acestea, pe toţi
i-a ridicat Dumnezeu de pe pământ prin moarte năprasnică. Oare, nu-l iubea
Dumnezeu pe regele David mai mult decât pe toţi ceilalţi din vremea lui? Şi
cu toate acestea, când a hotărât Domnul, a luat de pe pământ viaţa fiului
lui David, deşi acesta era abia născut, căci judecăţile lui Dumnezeu sunt
mai adânci decât cele ale oamenilor şi nu trebuie ispitite sau puse la
îndoială.
Creştinii
ortodocşi autentici nu se întristează ca cei fără de nădejde atunci când
are loc moartea fizică a unui apropiat, şi nu o consideră niciodată ca o pedeapsă,
ci se bucură că acesta a ajuns aproape de Dumnezeu. Adesea sfântul apostol
Pavel îşi arăta dorinţa de a ieşi mai degrabă din
trup, ca să ajungă lângă Domnul. Cei care însă sunt creştini spoiţi şi îşi
pun nădejdile toate doar în viaţa aceasta pământească, sunt singurii care
au motive serioase să vadă în fiecare moarte o tragedie ireparabilă.
Mănăstirea
de la Pucioasa nu sfidează canoanele, deoarece este mănăstire de bărbaţi.
Creştinele Noului Ierusalim care au iubit viaţa mănăstirească de obşte s-au adunat cu dragoste frăţească într-un aşezământ separat, la Târgovişte. De
asemenea, în apropierea mănăstirii există şi case particulare în care
trăiesc separat creştini sau creştine, ducând viaţă monahicească de sine.
Există şi perioade în cursul anului când, la anumite hramuri şi sărbători,
sau pentru lucrul pământului, sau pentru unele zidiri ocazionale, creştinii
şi creştinele lucrează duhovniceşte împreună, fără ca prin aceasta să se
pună la îndoială moralitatea locurilor şi a
obştei. Fireşte că aceia care au un ochi rău văd în aceste întâlniri ceva
nepermis, aşa cum, de altfel, critică unii cu subînţeles şi acel obicei al
arhiereilor de a se folosi de călugăriţe pentru unele munci casnice sau
gospodăreşti.
Celelalte
precizări care se referă la anexe (chilii şi spaţii de cazare) nu scapă
nici ele de corecţia maliţioasă pe care ghilimelele, plasate cu efect, pun
sub semnul îndoielii valoarea de adevăr a cuvintelor pe care le
încorsetează. Astfel, despre „fraţi“ şi „surori“ trebuie înţeles, probabil,
că sunt nişte travestiţi, că doar nu se vor fi pus degeaba acele ghilimele.
Cât priveşte atelierele de „lucru“, nici ele nu mai prezintă încredere:
cine ştie despre ce „lucru“ o fi vorba? Aşadar,
cititorului i se dă de înţeles că acolo nu poate fi vorba de lucru curat.
*
Cităm,
de asemenea, în continuare:
„- La început, Virginia şi adepţii
ei au avut binecuvântarea arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul, care a
sfinţit complexul la inaugurare, iar apoi a retractat, rămânând
arhiereu-vicar.“
Informaţia
este deosebit de preţioasă, deoarece pune adevărul în lumină: tot ce s-a făcut la Glodeni-Pucioasa stă sub pecetea respectării
canonice a tuturor cerinţelor care însoţesc ridicarea unui aşezământ
bisericesc. Folosirea intenţionată a unor neologisme („complex“, în loc de
„mănăstire“; „inaugurare“, în loc de „târnosire“) sugerează însă o
îndepărtare de linia tradiţională, ortodoxă, creând o atmosferă descriptivă
cu iz modern, neoprotestant, ceea ce nu corespunde întru nimic cu
realitatea. Dimpotrivă, tradiţionalismul este cel care caracterizează viaţa
din această biserică, dar acest lucru nu a mai fost evidenţiat.
Şi
aici remarcăm însă unele inexactităţi. Arhiereul Irineu se ataşează de
creştinii de Nou Ierusalim pe când Virginia Tudorache nu mai era în viaţă,
şi deci nu avea cum s-o mai binecuvinteze. Mai degrabă ea l-a binecuvântat
pe arhiereu, ca o sfântă din ceruri, în toţi paşii lui.
Cât
priveşte informaţia lapidară: „apoi a retractat, rămânând arhiereu vicar“,
ea este lipsită de elementare explicaţii care să lămurească împrejurările
acestei retractări şi valabilitatea ei. Aici trebuia spus că retractarea nu
s-a făcut din proprie iniţiativă, ci a fost obţinută cu forţa, prin
inimaginabile presiuni şi ameninţări exterioare, care, din punct de vedere
juridic, o anulează ca pe un act silnic, lipsit de acoperire legală. Se
sugerează, în schimb, că lepădarea lui s-a făcut
doar din interes, ca să scape de ameninţarea caterisirii şi să rămână
arhiereu vicar. Irineu a retractat însă din cu totul alte motive:
-
în primul rând, pentru că a fost forţat, aşa cum am mai spus;
-
în al doilea rând, ca să-şi dovedească loialitatea
faţă de Biserică şi faţă de patriarh.
Dacă
ar fi fost vorba de a-şi păstra scaunul, apoi se cuvine a
arăta că lui i se cuvenea chiar scaunul de episcop titular al Clujului,
care tocmai se punea în discuţie în acel Sinod. Or, tocmai pentru a arăta că nu este avid după funcţii şi scaune,
arhiereul Irineu n-a mai candidat (şi abia acum putem spune, corect, „rămânând arhiereu vicar“), lăsând cale liberă arhimandritului Anania, care
abia aştepta prilejul să devină episcop.
*
O
altă afirmaţie din suportul de curs se referă la Cuvântul lui Dumnezeu:
„- Au curajul să publice, atât sub
formă de ziar (lunar), cât şi în volum separat, «Cuvântul lui Dumnezeu» - mesaje divine transmise sub formă
de «revelaţie deschisă» - atât Virginiei,
cât şi urmaşilor ei. Textele provin de la Dumnezeu Tatăl, Hristos, Maica
Domnului sau «sfânta» Virginia şi se adresează adepţilor într-un stil
predicatorial naiv, cu greşeli de ortoepie supărătoare. Inspiraţia este
evidentă după mesaje similare din lumea catolică (Medjugorje). Mesajul lor
este, categoric, apocaliptic.
Din cuprins: -România = Noul
Ierusalim (ţară aleasă a fi izbăvită de
urgia Apocalipsei, dar nu pentru ierarhie, care e acuzată de corupţie, ci
pentru credincioşii ei.“
Publicarea
unui ziar care reflectă o realitate nu este un act de curaj, ci de
responsabilitate civică. Este exact ceea ce fac creştinii de la Noul
Ierusalim, fără a-şi aroga oarece merite pentru asta şi fără a
comercializa „produsul“, deoarece ziarele sunt gratuite. Dimpotrivă,
găsirea fondurilor pentru tipărire se dovedeşte adesea a fi pentru ei o
încercare dificilă.
Cât
priveşte conţinutul acestui ziar, el nu poate fi comentat, dacă admitem că
aparţine lui Dumnezeu. Cine are dreptul de a-L
trage cu ceva la răspundere pe Dumnezeu? Despre Duhul Sfânt se spune că
este ca vântul «care suflă unde voieşte»
(Ev.
Ioan, 3/8). Altfel se pune însă problema dacă plecăm de la premisa că
textele din ziar nu aparţin lui Dumnezeu. În acest caz este obligatoriu să
formulăm o alternativă credibilă, căci un autor trebuie să existe în orice
caz. Şi iată-ne ajunşi la eterna dilemă pentru cei îndoielnici: vorbeşte sau nu Dumnezeu la Pucioasa? Or, tocmai aici teologii se feresc sistematic
să se angajeze la o analiză exhaustivă, care să le dea dreptul să se
pronunţe. Toate împotrivirile se bazează pe sentimentul exclusivităţii
(...avem toată revelaţia trebuincioasă... cine ne mai poate învăţa ceva?...), al sentimentalismului (...Dumnezeu e prea mare ca
să Se ocupe cu aşa ceva...), al superficialităţii (...oricum, avem
mântuirea asigurată prin jertfa de pe cruce
a Fiului...) şi al orgoliului
(...avem învăţătura sănătoasă, primită de la apostoli şi păstrată cu
sfinţenie în Biserica noastră...).
Dacă
ar analiza cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu în ansamblul său, teologii
moderni ar putea observa diferenţe notabile de stil, tematică şi limbaj,
aşa cum găsim, de altfel, şi în Biblie. Dacă în Biblie explicaţia
diferenţelor este simplă (autorii cei sfinţi au impus stilul şi
personalitatea lor), pentru Cuvântul lui Dumnezeu putem observa la fel de
uşor că destinatarii lui (care sunt mereu alţii) impun o abordare diferită.
Într-un fel îi vorbeşte Dumnezeu unui ţăran simplu, semianalfabet, şi
într-altul Se adresează regelui ţării sau Sinodului Bisericii. Oare, de ce
aceste diferenţe nu s-au sesizat? Despre imaginarele greşeli de ortoepie
nici nu poate fi vorba, îndată ce ortoepia se referă la pronunţie, şi nu la
sintaxa frazei. Era bine dacă ni se dădea totuşi măcar un exemplu, ca să
vedem ce a înţeles autorul cursului de Misiologie
din ce n-a înţeles.
Conexiunea
gratuită cu mesajele de la Medjugorje este menită să spulbere impresia de
originalitate a textelor, îndată ce despre ele se spune că sunt „inspirate“
din experienţa lumii catolice. Nimic mai fals, căci diferenţa de fond
dintre cele două izvoare este zdrobitoare, dar trebuie să ai bună credinţă
şi verticalitate ca să observi acest lucru. Scopul este însă atins:
„inspiraţiile“ trebuie obligatoriu să aibă în spate unul sau mai mulţi
„inspiratori“, şi în felul acesta e rezolvată dintr-un condei şi problema
dificilă a stabilirii autorilor textelor: ele trebuie că sunt scrise de
nişte persoane oarecare, inspirate într-adevăr, dar nu de sus, din ceruri,
ci de pe la vecinii noştri catolici de prin munţii Dalmaţiei.
Cei
care îi cunosc pe creştinii de la Pucioasa pot afirma cu convingere fermă
că asemenea persoane – indivizi „cu condei“, care scriu misive încontinuu, ca
nişte apucaţi, de peste cincizeci de ani, fără nici un motiv explicabil şi
fără un scop limpede – pur şi simplu nu există. Altceva ar fi însă dacă am
crede că textele vin de la Dumnezeu. În acest caz ne-ar fi uşor să acceptăm
că doar El poate avea suficiente motive (legate de neîmplinirile oamenilor)
şi un scop foarte clar (legat de mântuirea lor), şi de aceea are
într-adevăr multe de spus, şi că încă va mai spune multe.
Afirmaţia
că România este un simbol al Noului Ierusalim ceresc nu trebuie să şocheze
pe nimeni. O reîntoarcere întru slavă a
Împăratului ceresc, aşa cum este proorocită şi mărturisită în Crezul
creştin, tot trebuie să aibă loc undeva; undeva unde Împăratul să fie
primit cu bucurie şi cu ramuri înflorite, nu cu huiduieli şi cu pietre.
Unde poate fi acel loc? Oare, în Israel,
ţara răzvrătirii, a trădării, a războaielor necontenite şi a sângelui? Oare, în vreo ţară îngenuncheată de idolatrie modernă şi de ateism?
Oare, în vreo ţară musulmană sau hindusă?
Oare, în vreo ţară unde creştinismul de
paradă este afişat ca religie de stat? Sau într-o ţară
unde încă mai pâlpâie ici-colea flacăra vie a credinţei ortodoxe
strămoşeşti?
*
Câteva
referinţe la unele obiceiuri nu sunt nici ele ferite de inexactităţi:
„- post continuu, inclusiv duminica
şi-n sărbători. Hrana cu alimente curate, necontaminate (nepoluate)
- căsătoria albă
- port
specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă
- calendarul vechi (în legături cu
stiliştii, cu care caută să implanteze schituri în ţară)
- şedere la
case, nu în blocuri“
Ce
înseamnă post? Cine mai posteşte astăzi aşa cum trebuie? Ce atitudine are
Biserica faţă de post?
Iată
câteva întrebări în contextul cărora trebuia abordat şi comentariul despre
aşa-zisul „post continuu“ de la Noul Ierusalim. Să
remarcăm pentru început că şi în multe alte mănăstiri româneşti nu se
mănâncă deloc carne, prin tradiţie locală, fără ca acest frumos obicei
călugăresc să scandalizeze pe nimeni. Ba dimpotrivă, mănăstirile cu regim
alimentar mai aspru sunt mult apreciate chiar şi de către mireni, care văd
în această opţiune un angajament mai serios pe calea desăvârşirii.
Pare
cu totul deplasat ca tocmai de la un preot să vină sugestia că aşa-zisul „post continuu“ este o caracteristică
incriminantă, deosebitoare în rău faţă de largheţea Bisericii cu privire la
post. Biserica a procedat cu largheţe fiindcă n-a avut încotro, lăsându-se
îngenuncheată adesea de încăpăţânarea omului din lume, care nu vroia să
renunţe la poftele lui, iar în prezent face la fel, punându-şi din nou
problema unei relaxări şi mai mari a postului. Dar dacă din rândurile ei se
ridică oameni râvnitori, care doresc o mai mare austeritate în contextul
vremurilor grele care sunt şi care vin, de ce să nu-i încurajeze mai
degrabă, şi de ce să nu-i dea de exemplu pozitiv şi altora?
Adevăratul
post este abţinerea totală de la hrană, pe o anumită perioadă de timp. Ceea
ce numim „post bisericesc“, cu abţinere de la unele alimente zise
impropriu „de dulce“, este de fapt o adaptare la neputinţele omului de
rând. Nu putem vorbi, aşadar, la modul absolut despre un „post continuu“,
pentru că el, din punct de vedere strict biologic, nici nu este posibil.
Cel care o face însă, urmăreşte exclusiv un efect de imagine (negativă), pentru
a incrimina opţiunea unor creştini de a nu consuma
niciodată carne (deşi această alegere este perfect normală într-o obşte
mănăstirească) drept tendinţă clară de „separatism“.
În
continuare, din dorinţa obsesivă de a găsi argumente în favoarea „separatismului“
acestor creştini, se scoate în evidenţă opţiunea lor pentru hrana „cu
alimente curate, necontaminate (nepoluate)“. Este acesta un lucru rău, care
trebuie scos în faţă? Măcar de ar face aşa cât mai mulţi oameni, fie ei
creştini sau necreştini.
În
ceea ce priveşte „căsătoria albă“, trebuie precizat că ea nu se referă la
obiceiul unor creştini care, după o anumită vârstă, optează pentru separare
exclusiv pentru motivul de a se dedica întru totul vieţii duhovniceşti, ci
la acei creştini care în mod deliberat se căsătoresc cu intenţia fermă de a
păstra amândoi, pentru restul vieţii, o conduită feciorelnică. Deşi au
existat câteva cazuri de acest gen, extrem de puţine, ele au fost expresia
unor opţiuni personale şi s-au consumat cu câteva zeci de ani în urmă şi
în nici un caz nu s-au constituit într-un model pentru ceilalţi creştini,
cu tendinţe de generalizare. Putem afirma că în prezent, teoretic şi
practic, acest obicei nici măcar nu există în rândul creştinilor de Nou
Ierusalim. Cei din exterior însă, care îl scot în evidenţă ca pe o
ciudăţenie, nu fac decât să aducă o nouă argumentaţie falsă în favoarea
„separatismului“.
Cât
priveşte portul creştinesc, el îşi găseşte suport în îndemnurile
apostoleşti din sfânta Scriptură. În zilele noastre însă, când mulţi preoţi
şi-au ras bărbile fără prea mari probleme de conştiinţă, vrând să fie şi ei
în rând cu lumea, hotărârea unor creştini de a fi asemănători cu Hristos şi
la chip, nu numai la inimă, pare în ochii moderniştilor cel puţin ciudată,
adică tot un fel de „separatism“ sau de „mândrie a smereniei“. Iar în
privinţa hainelor sănătoase, alegerea făcută de creştini, la îndemnul
Domnului, nu poate fi decât o expresie a
înţelepciunii.
O
poziţie cu totul eronată este exprimată în legătură cu calendarul. Creştinii
de la Noul Ierusalim au afirmat dintotdeauna că opţiunea lor pentru
calendarul tradiţional este doar o formă de continuitate cu Biserica
ortodoxă strămoşească, şi nicidecum cu o Biserică nouă, dizidentă, care se
autointitulează „de Răsărit“ şi se autodeclară singura moştenitoare a
tradiţiei de dinaintea anului 1924. De aceea, nu există nici un fel de
legături între creştinii de la Noul Ierusalim şi cei din Biserica de stil
vechi (denumiţi aici în mod ironic „stilişti“), iar informaţia că ar căuta
„să
implanteze schituri în ţară“ este mincinoasă şi chiar aberantă.
Cât
priveşte opţiunea creştinilor de a evita, pe cât posibil, locuirea la bloc,
ea ţine tot de ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, care cultivă
înţelepciunea românească nativă, şi care caută să aşeze la baza vieţii
pământeşti de zi cu zi condiţii cât mai propice pentru o temeinică sporire
în viaţa spirituală. Din motive obiective însă, mulţi creştini simpatizanţi
ai Noului Ierusalim continuă să trăiască şi astăzi la bloc, uneori în condiţii
precare, „italieneşti“, deşi în inima lor apreciază în mod autentic
avantajele traiului în căsuţele tradiţionale, româneşti, la care încă nu
pot avea acces (în principal, din cauza posibilităţilor lor financiare
modeste).
*
În
fine, o referinţă la preocupările colaterale ale creştinilor de la Noul
Ierusalim ia în discuţie foarte vag problematica artei creştine:
„- Atelierul de creaţie
creştin-ortodox, sub patronajul soţilor Zidaru, a
imprimat un stil aparte, apocaliptic, în arta religioasă românească, foarte
apreciat în ţară şi străinătate.“
Problema
este însă deosebit de complexă, aşa încât o interpretare eronată a ei poate creea grave probleme de conştiinţă unor
enoriaşi mai sensibili.
În
ortodoxie se consideră de obicei ca lucrare de artă creştină autentică doar
icoana şi crucea, spre deosebire de arta creştină catolică, unde putem
întâlni sculpturi superbe chiar în interiorul bisericilor.
Cu
toate acestea, vom întâlni şi în bisericile ortodoxe catapetesme bogat
ornamentate cu motive florale sau cu păsări şi animale, care au tendinţa de
a se generaliza, ca stil aparte, şi care sugerează frumuseţea şi bogăţia
spirituală a raiului. Alteori vom afla în biserici scaune arhiereşti
sculptate cu multă fantezie, în care capete de lei veghează din braţele
spătarului, iar labele lor stau de pază în înseşi picioarele scaunului. Nu a existat niciodată vreo opoziţie formală la aceste
reprezentări zoomorfe; ba dimpotrivă, ele au fost dintotdeauna apreciate,
chiar dacă sectanţii fac adesea consideraţii critice la adresa lor, cu
reproşuri făţişe la nerespectarea poruncii a doua din Decalog.
Pare
absolut normal şi explicabil ca, în acest context de largheţe
interpretativă, întâlnit chiar în biserică, artiştii creştini să-şi
dezvolte fantezia în tot universul biblic, realizând nu numai splendide
tablouri religioase, care completează mesajul vizual al icoanelor, dar şi
reprezentări sculpturale, convinşi fiind că nivelul estetic şi de cultură
al maselor de credincioşi creştini este deja suficient de ridicat ca să fie
exclusă orice deviere către idolatrie.
În
acest mod se explică şi arta creştină a lui Marian Zidaru: o abordare
curajoasă, în stil personal, a paletei plastice, cu teme care vizează
frumuseţi sau mesaje ale lumii nevăzute. Marian Zidaru a continuat să
exploreze farmecul transcendental în două registre: cel clasic, în care a
realizat cruci canonice şi icoane bizantine de o puritate ireproşabilă, şi
cel personal, în care şi-a permis să dea o notă de originalitate unor
interpretări artistice despre pericope sau personaje biblice. Aşadar, cei
care au interpretat arta sa ca o deviere de la tradiţia ortodoxă sau de la
erminia creştină, s-au grăbit. Aşa-zisul „stil apocaliptic“ este o simplă
exagerare exegetică, fără o acoperire serioasă, îndată ce cartea
Apocalipsei este canonică, întrucât aparţine Scripturii, şi conferă în
acelaşi mod, ca şi celelalte cărţi canonice ale Bibliei, subiecte perfect
abordabile din punct de vedere artistic, pentru artiştii plastici mai
curajoşi. Or, Marian Zidaru s-a dovedit a fi unul dintre aceştia.
Discursurile
explicative ale lui Marian Zidaru, care au însoţit în mod inevitabil orice
expoziţie a sa, constituie fiecare în parte simple păreri personale, cu
conotaţie religioasă, filozofică şi artistică, şi care îl angajează, în
ceea ce priveşte responsabilitatea, exclusiv pe artist. Cei care şi-au
permis să-l considere pe Marian Zidaru un fel de purtător de cuvânt al
Noului Ierusalim, etichetând aceste discursuri ca fiind „mesaje profetice“,
cu conotaţii apocaliptice, sau, şi mai grav, confundându-le cu Cuvântul lui
Dumnezeu, la care Marian Zidaru face adesea referinţe ca la un reper de
neînlocuit, de asemenea s-au grăbit. Aceste greşeli de interpretare ale
unor necunoscători sau chiar ale unor critici de artă au fost însă copios
speculate de alţii pentru a anatemiza o presupusă deviere de la ortodoxie,
deviere care de fapt nu există: Marian Zidaru a fost şi va rămâne creştin
ortodox. De aceea, singurul adevăr care se poate reţine vis-a-vis de Marian
Zidaru şi de ucenicii săi din Atelierul de creaţie creştină ortodoxă, este
cel afirmat chiar şi în acest curs de Misiologie: ei rămân „foarte
apreciaţi în ţară şi în străinătate“.
***
Chiar
şi cu aceste observaţii de fond, cursul de Misiologie al preotului David
Pestroiu rămâne totuşi o plăcută surpriză, căci maniera de abordare a
temelor sugerează că el va găsi pe viitor noi resurse interioare şi deci va
putea să-şi pună în lucru deschiderea necesară pentru cizelarea
inconsistenţelor menţionate în acest eseu. Aşteptăm cu optimism cuvenitele
rectificări ale acestora, care să scoată la lumină o nouă versiune a acestui suport de curs, cât mai apropiată de adevăr.
Părintele Nicodim
La sărbătoarea sfântului
prooroc Ilie, anul 2006
|
